0%

Posted By: Alexandra On:


Celălalt octombrie (ficțiune)

S-a trezit a doua zi cu o durere îngrozitoare de cap. Îi ardeau ochii în orbite și când a reușit în sfârșit să îi deschidă, nu a priceput ce vede. A clipit de câteva ori ca să-și limpezească privirea confuză dar decorul a rămas același. Era culcată pe canapeaua extensibilă, pe măsuța albă se odihnea un pahar de vin pătat cu ruj și la televizor râdeau în surdină personajele dintr-un film de pe Comedy Central.

„Cu siguranță visez”, și-a spus și a închis din nou ochii, încercând să se trezească. Dar nu s-a întâmplat nimic. Capul o durea în continuare la fel de tare. S-a ridicat brusc și a amețit. S-a împleticit până la baie și a căzut în genunchi în fața toaletei. A vomitat îndelung și chinuit, pradă unui vertij inexplicabil.

A recunoscut cada micuță în care o spăla Maria după incendiu. Neonul chior de deasupra oglinzii pătrate pâlpâia ca de obicei și toate produsele cosmetice erau așezate cu grijă pe rafturile improvizate din colț. Și-a amintit cum le împacheta în grabă înainte să se mute. Se zgâriase la deget cu unul dintre flacoane și sângele a început să șiroiască imediat din cicatricea sensibilă.

A tresărit și și-a cercetat lacomă mâinile în căutarea rănii, dar n-a găsit-o. Dantelele bolnave care îi împodobeau carnea arsă dispăruseră. Membrele ei erau întregi, neatinse. Lacul negru nu se urnise de pe unghiile lungi, iar articulațiile se îndoiau sănătoase, după bunul ei plac.

-Ce Dumnezeu?

Sprijinindu-se de chiuvetă, a izbutit să se salte în picioare. Tremura toată. Când și-a văzut reflexia, inima i-a stat în loc, pentru ca mai apoi să îi bubuie în piept năucită, apăsat, asurzind-o.

-Doamne…nu pricep.

Din apele tulburi ale oglinzii uzate din baie, se holba la ea fostul ei chip. Fardul gri irizat, pe care nu îl mai purtase de ani de zile, îi era întins pe obraji. Părul des i se încâlcise bizar la ceafă, dar era intact și îi ajungea până la mijlocul spatelui. Spatele ei! Unde erau semnele? Pielea netedă și moale și o asculta, loială, la fiecare mișcare. Ioana și-a dus mâinile la gură ca să oprească un țipăt și a rămas fixată asupra degetelor. Erau din nou normale…Le examina fascinată și îngrozită, așteptând ca vraja să se destrame dintr-un moment în altul, doar că aceasta persista. Nu era o iluzie. Era aievea.

A alergat înapoi în cameră ca să-și caute mobilul. Trebuia să vorbească cu Victor. A răscolit toate cotloanele încăperii degeaba. Atunci și-a dat seama. Se uita după telefonul greșit. A observat Samsung-ul alb și crăpat pe biroul mic din colț, acolo unde îl punea la încărcat în serile de dinainte de tragedie. Se blocase pe modul silențios și afișa zeci de apeluri ratate de la mama ei, care tocmai o suna.

-Ioana, ce faci de nu răspunzi. Nu te-ai dus la serviciu?

-Mamă, în ce dată suntem?

-Poftim?

Mama ei perora despre cât este de aiurită și o amenința că își va pierde jobul dacă nu se mobilizează să plece odată de acasă. Și-a luat dispozitivul de la ureche și s-a zgâit la el, perplexă. Pe ecranul albastru cu baloane galbene, mobilul afișa vioi „29 octombrie 2015”, sub ora 8:45 dimineața. I-a înghețat sângele în vine.

„M-am întors în timp. Ce naiba? Ce e asta? Victor nici măcar nu mă cunoaște încă. Nu am cum să îi vorbesc!”

-Mama, te sun un pic mai încolo, da? Trebuie să merg…la redacție!

Îndată ce a pus capăt apelului, au podidit-o lacrimile. Printre zvâcnirile durerii de cap, care devenea tot mai puternică, și-a amintit crâmpeie din cearta ei cu Victor care, într-o lume logică, avusese loc ieri. S-au dus la culcare supărați unul pe celălalt și, înainte să adoarmă, și-a dorit din tot sufletul, cu toată forța din inima ei zdrobită, ca el să primească înapoi viața lui cu Lidia. L-a rugat fierbinte pe Dumnezeu să facă un miracol, să întoarcă într-un fel sau altul lucrurile. Iată că, doar câteva ore mai târziu, a deschis ochii în…octombrie 2015. Ce puteau să însemne toate acestea dacă nu o împlinire a cerinței ei absurde?

-Doamne, dacă mă auzi, lămurește-mă, te rog. Ce se întâmplă? Cum trebuie să procedez?

Dar în jurul ei nu răsuna decât zgomotul bulevardului aglomerat al capitalei și glasurile hazlii ale personajelor din serialul care rula în fundal, la televizor. Lângă măsuța albă, era o sticlă pe jumătate băută de bordeaux, desfăcută cine știe când. Și-a amintit că, în urmă cu cinci ani, o vizitase într-adevăr o prietenă, într-una din zilele premergătoare accidentului și băuseră împreună în cinstea zilei de naștere a fetei. Deznădăjduită, și-a turnat vinul oțetit în paharul murdar și l-a dat gata dintr-o răsuflare, strâmbându-se și tușind.

Chiar dacă Dumnezeu nu i-a răspuns, ea știa ce avea de făcut. Acum, cinci ani mai devreme, îi va salva pe toți.

II

Câteva minute mai târziu, l-a apelat pe George și l-a mințit că este bolnavă și că nu poate să meargă la muncă. Îmbufnat, acesta a rugat-o să scrie totuși câteva materiale când se simte mai bine. A râs în sinea ei. Nici George nu se schimbase încă. I-a promis tot ce i-a cerut, a tușit fals în receptor și a închis. Trebuia să găsească o cale pentru a opri desfășurarea lucrurilor care vor duce la provocarea incendiului.

Nu putea să îi spună lui George adevărul, pentru că nu ar fi luat-o niciodată în serios. În definitiv, nici ea nu știa ce se petrece. Voia să fie înțeleaptă și plină de tact, chiar dacă simțea că stă pe marginea prăpastiei. Ceea ce trăia nu era în ordinea firească a lucrurilor și avea senzația că, în orice clipă, trupul i se va destrăma și se va evapora, ca o nălucă dintr-un film de groază.

Avea însă un plan. Își răscolise cu sârguință mintea și concluzionase că, în loc să împiedice susținerea concertului, mai bine încerca să prevină izbucnirea focului. Colectiv era singurul club în care formațiile mai puteau să ofere spectacole live în sezonul rece și asta însemna că, și dacă evenimentul ar fi fost anulat din cine știe ce motiv, ar fi avut loc în aceleași condiții, în altă zi. Cheia era ca show-ul să se consume, dar de data aceasta fără tragedie.

Întâi va suna la compania de pirotehnice. Va susține că îi contactează din partea localului și le va cere să aducă stingătoare în plus, și niște artificii potrivite pentru spații închise. Apoi, va face același lucru și cu cei de la club. Îi va căuta și se va da drept inspectoare ISU. Va insista că, în urma unor verificări, s-a constatat că extinctoarele sunt expirate. Îi va soma să le schimbe și să asigure cel puțin două la scenă. Apoi, va solicita ca bureții de pe stâlpi să fie acoperiți cu o prelată ignifugă. În plus, va cumpăra la rândul ei un stingător și va merge cu el la spectacol a doua zi. Îl va camufla cu ajutorul unui rucsac mare.

I-a fost ușor să găsească pe net numerele de telefon ale firmei de priotehnice și pe cele ale clubului. Știa toate detaliile incendiului din documentele pe care le citise de-a lungul anilor și din reportajele de la TV. „Avantajul pe care îl au călătorii în timp”, a punctat, zâmbind amar. Și-a dres câteva minute glasul ca să nu îi mai tremure, apoi a înșfăcat mobilul.

-Alo, bună ziua. Din partea Colectiv Club vă sun. Veți avea mâine un eveniment la noi.

-Buna ziua. Să verific…Da, așa este. Tăbăcarilor 7, da?

-Da. Voiam să vă rugăm să veniți neapărat cu stingătoare pentru că avem spumă neignifugată pe stâlpi și pe tavan. În plus, înțeleg că ați achiziționat ceva produse noi, din Bulgaria. Am…mai avut experiențe cu ele. Nu sunt potrivite pentru interior.

-Neignifugată? Păi…și…Dar de unde știți de produsele noi?

Femeia a vorbit precipitat, uimită. Era revoltată.

– Știm…de la niște cunoștințe. Mare grijă la artificii, deci! Aduceți neapărat ceva rece, fără flacără caldă, și atunci nu avem o problemă. Cele din Bulgaria nu sunt bune. Insist și asupra stingătoarelor. Nu care-cumva să rămână prin mașină, ca atunci.

-Ce?

-S-a mai întâmplat ca pirotehniștii să vină nepregătiți…în trecut.

-Păi cum, doamnă! Noi suntem oameni serioși. Așa este, avem într-adevăr ceva nou, dar suntem profesioniști, nu lucrăm chiar cu orice. Bineînțeles că va fi ceva fără…ăăă…flacără-flacără. Așa ne-am și gândit, de alta.

Pe fundal se auzeau  șoapte agitate și rumoare. Cineva era nemulțumit de direcția în care o luase conversația. Probabil că le-a dat planurile peste cap. Dacă nu ar fi fost așa de emoționată, ar fi pufnit-o râsul. Oamenii păreau deconcertați, fapt care o bucura nespus.

-Eu v-am spus doar care e situația și ce să nu faceți…

-Da, bine. Ce să zic…Mulțumesc. Vom schimba…adică vom vedea ce vom utiliza, dar clar va fi ceva rece.

A mers mai ușor decât sperase. În afară de tonul antipatic, nu a întâmpinat opreliști. Acum, să se ocupe de club. A repetat de câteva ori textul, folosind de fiecare dată o inflexiune diferită. Trebuia să sune impunător și arogant, dar fără să exagereze.

-Bună ziua. Din partea ISU vă sun în legătură cu evenimentul de mâine.

-Da, bună ziua. Da…Stați așa. Aha, sigur. Avem un concert rock.

-Da. Stingătoarele pe care le-am verificat dățile trecute…Urmau să expire. Voiam să ne asigurăm că le înlocuiți până mâine. Apoi să aveți la scenă cel puțin două și un om care să știe să le folosească. Să deschideți și ușa dinspre clubul alăturat, precum și ușa laterală.

Pauză.

-Hmmm…mda. Ăăă, ne uităm și vedem dacă e într-adevăr așa cu stingătoarele. Ăăăă, da, sigur. Cu ușile e…e musai? Adică…

-Nu doar că e „musai”, e absolut necesar, altfel veți avea probleme foarte, foarte mari, credeți-mă pe cuvânt. Faceți cum vă spunem. Mâine vom trece în inspecție la eveniment.

-Ahaaa, înțeleg. Bun. Trebuia să ziceți de la început. Rezolvăm, mulțumim.

Nici aici nu a fost prea dificil. Chiar așa de ușor să fie totul? Oare poți să salvezi vieți  prin câteva conversații telefonice banale, prin adevăruri spuse în locul minciunilor? Și-a amintit mirosul cărnii ei care ardea sub haine și senzația flăcărilor pe carnea dezgolită de piele. S-a scuturat ca să alunge stafia unei tragedii nepetrecute și s-a dedicat realizării planului următoarelor ore.

S-a spălat pe față, s-a pieptănat în grabă și s-a îmbrăcat. În câteva minute, era în fața blocului și fugea cât o țineau picioarele spre stația de autobuz. O oră mai târziu, se întorcea cu un stingător mediu cumpărat de la un magazin de specialitate. Încăpea perfect în rucsacul ei de munte și, deși era al naibii de greu, putea să îl care fără să dea de gândit. În cel mai rău caz, va minți că George a rugat-o să îl aducă, fără să ofere vreun motiv. Și-a petrecut o bună parte a zilei studiind instrucțiunile și uitându-se pe Youtube la tutoriale, ca să învețe să îl folosească.

Oare lui Victor să îi mărturisească ceva? Cum ar fi putut ea, acum o străină, să îi scrie și să îi sugereze să o lase pe Lidia acasă în seara aceea? Ar fi sunat ca o propunere indecentă, nicidecum ca o precauție, mai cu seamă pentru că, în acest octombrie, ei nu se cunoșteau. Îi mai rămânea o zi și jumătate la dispoziție pentru a opri tragedia. Nu știa ce să mai facă. Anxietatea se înstăpânea asupra ei, copleșind-o cu temeri cumplite.

O vreme, a citit despre călătoriile în timp, dar nu s-a lămurit deloc cum ar fi posibile. Toate articolele erau pură speculație, chiar ficțiune. Nici nu s-a așteptat la altceva. Povestea ei nu era excepțională, nu conținea vreun tunel de lumină sau vreo gaură neagră. Pur și simplu se culcase în 2020 și deschisese ochii în 2015. Cu cât își răscolea mai cu râvnă creierul, cu atât era mai confuză. A oprit calculatorul și s-a întins în pat, cu gândul la Victor. Oare își vânduse, fără să vrea, sufletul pentru el? Înnebunise? S-a ciupit de mai multe ori, ca să se trezească. Poate totuși nu era decât un coșmar. Și-a apăsat pleoapele cu pumnii, până când bezna de dincolo de ele s-a umplut cu pâlpâiri strălucitoare, apoi a privit în jur. A întâmpinat-o același peisaj familiar al vechii ei garsoniere.

Atingea uimită canapeaua, televizorul, măsuța albă. Toate erau palpabile, materiale. Pipăia răcoarea și textura suprafețelor cu mâinile ei întregi, fără cicatrici, cu degete lungi și grațioase. Târziu, a hotărât să își pregătească un ceai. Mișcările uniforme, fără poticniri, ale membrelor ei sănătoase o emoționau. Era fermecată de cât de bine funcționa totul. Pornea robinetul fără stângăcie, avea forță să țină oala în mână și izbutea să facă mai multe lucruri deodată. Însă când a folosit chibriturile pentru aragaz, s-a speriat de suflul colorat și dogoritor al flăcării. Frica de flamele albastre ale metanului îi confirma, fără putință de tăgadă, că se află aici, în acest an, dintr-un mister pe care nu îl putea desluși.

Se forța să creadă că doar visase incendiul. Și pe Victor. Dar durerea pierderii lui și speranța că, de data aceasta, el nu o va pierde pe ea, erau prea reale ca să fie desprinse dintr-o himeră. În plus, iată că se temea de foc…Înainte, nu o înspăimânta un lucru atât de banal. Apa fierbea zgomotos în cratiță și acoperea susurul discret al plânsului ei mut, fără suspine. Și-a turnat în ceașcă și s-a așezat pe pervazul lat al geamului, abandonându-se acelei nopți stranii, dintr-un trecut care acum devenise din nou prezent.

III

Întunericul cucerea treptat orașul gălăgios, trăgând peste vocea lui haotică o cortină neagră de liniște, străpunsă pe alocuri doar de luminile stradale stridente. De la fereastră, vedea bulevardul aglomerat, străbătut de mașini grăbite să își ducă șoferii acasă. Toamna cuprinsese Bucureștiul cu totul. Copacii dezfrunziți de pe marginea trotuarelor oftau scuturați de vânt, jelindu-și goliciunea. Distingea dincolo de draperiile apartamentelor învecinate, siluete misterioase care desenau umbre și străfulgerări pe pânza lui octombrie. În urmă cu cinci ani, trăia prea „repede” ca să observe toate aceste detalii, de o frumusețe tainică. Se întreba dacă nu cumva primise, totuși, și ea o a doua șansă, nu doar Victor, nu doar ceilalți. Dar, undeva în adâncul sufletului ei greu încercat de lucrurile de necuprins care i se întâmplau, se îndoia că finalul aventurii ei enigmatice va fi complet fericit. În viață totul este un schimb, iar ea urma să afle cu ce anume negociase și care era prețul ce trebuia plătit.

Amintirile sfâșietoare o asaltau din toate părțile ca niște fiare lacome la vânătoare. Tavanul clubului ardea deasupra lor și bucățile incandescente cădeau din el, rănindu-i. Apoi, înainta spre ieșire, strivită între trupuri. Iat-o trecând pe sub flacăra uriașă care descindea spre ei. A scăpat la milimetru de vâlvătăile ei necruțătoare. A fost norocoasă. Unii s-au blocat în sală și au murit acolo. În container, i-a spălat focul venit din spate, hrănit de curentul produs atunci când cineva a deschis ușa închisă de la ieșire. Au căzut ca niște marionete cărora le tăiase Dumnezeu firul în cenușă, în ceea ce rămăsese din ei după ce iadul se îndestulase. Înainte să o târască băiatul acela afara, se crezuse moartă. Nu mai simțea și nu mai vedea nimic. Abia după aceea, când a privit asfaltul, și-a dat seama că trăiește. În jurul ei erau trupurile celorlați care fuseseră scoși. Câțiva tineri nu mai respirau și nu era nimeni acolo care să le dea primul ajutor.

Cineva a urcat-o într-o ambulanță și acolo au cuprins-o durerile. Nu mai avea piele pe mâini. Rămășițele îi atârnau la coate ca niște aripi ferfenițite. Și-a pierdut cunoștința și s-a trezit în spital, pansată din cap până în picioare. Durerea era atotcuprinzătoare și de neînvins. Zi după zi, rănile ei arătau tot mai rău și nu se vindecau. Se infectaseră și nu îi reușeau operațiile. O spălau într-o cadă de cauciuc fără să îi dea analgezice corespunzătoare. O jupuiau pe viu. Plângea sub jetul dușului până când se îneca și vomita. Oamenii erau răi. Unii, puțini, erau buni. Prietenii ei mureau și doliul se adâncea, până când a devenit o prăpastie fără fund.

„Clubul nu avea autorizație de protecție contra incendiilor”, „incinta nu era corespunzător ignifugată”, „artificiile nu erau potrivite pentru interior”, „stingătoarele erau expirate”, „exista o singură ieșire, restul erau încuiate”. Se greșise mult. Se mințise pe măsură. Printre dureri și umilințe, se desfășurau – identice, nesfârșite – zilele cumplite de chin.

Teama de moarte era pretutuindeni. Dacă piereai, le spuneau celor dragi că a fost vina ta, că ei au făcut tot ce se putea, că au tot ce le trebuie. Dar nu aveau nimic. Doar bacterii și suflete întinate de minciună. Au externat-o înainte de Crăciun. A ieșit din spital alta. Sufletul îi era la fel de nevindecat ca trupul și îi curgea sânge pe sub pansamentele lipite de rănile deschise. În vana din mica ei baie, o spăla Maria, o asistentă, cu soluție de antibiotic, ca să nu se infecteze din nou. A durat luni întregi până când a putut să facă duș fără să bocească de jale. Într-o noapte așa de întunecată încât i se părea că zorii nu se vor mai arăta niciodată, a decis că va trăi. Apoi, imediat, ca un semn, a început să ningă și ea a zâmbit pentru prima dată în această nouă viață de dincolo de iad.

A urmat partea de recuperare medicală. Mergea prin frig, cu arsurile bandajate sumar, la spital, la fizioterapie. Acolo l-a cunoscut pe Victor. Asemenea ei, supraviețuise. Au găsit alinare în glume și în muzica pe care o ascultau, dar nu de aceea s-a îndrăgostit de el. Se simțea completă cu Victor și îi plăcea să spună că s-au întâlnit în ciuda tragediei și nu datorită acesteia. Dar lui nu îi arsese doar carnea, ci și inima. O iubise pe Lidia cu o dragoste de început de lume și, când flăcările au înghițit-o, când nu a izbutit să o salveze, ceva din el a plecat cu ea într-o lume în care Ioana nu avea acces. El se încuiase cu Lidia acolo și în fiecare sărut pe care îl dăruia, în fiecare îmbrățișare, se cuibărise un crâmpei de întuneric, un fragment de umbră care nu lăsa lumina unei alte iubiri înauntru. În el nu era loc pentru Ioana, nu cu totul.

În unele zile, accepta realitatea fără să crâcnească. În altele, povara era prea grea și atunci plângea singură într-un colț al apartamentului lor, blestemând noaptea în care el pierduse totul. Oricât s-ar fi luptat, nu avea cum să îi ofere ceva care să îi întoarcă bucuriile și miracolele ce îi fuseseră răpite. Atunci simțea cu adevărat apăsarea incendiului, a ororilor pe care le-a văzut și a celor care au urmat. Atunci pricepea că nu se va sfârși niciodată, nu cât timp Victor continua să o țină la piept pe Lidia, până când aceasta era una cu infernul. Între ei doi și flăcări, Ioana încerca să se strecoare cu ființa ei discretă, iubitoare, ca să stingă vâlvătăile mistuitoare care îi devorau, să-l scape măcar pe el, dacă pentru ea nu mai putea să facă nimic. Dar nu era niciodată suficient. Ei rămâneau să ardă împreună. Anii treceau și uneori focul erau doar jar iar amintirea ei se odihnea netulburată într-un cimitir sufletesc numai de Victor știut. Alteori flamele vorace cuprindeau tot ce construiseră și fumul gros lua forma chipului ei frumos, dispărut pe veci. Ca într-un spectacol absurd, noaptea aceea de octombrie se repeta când te așteptai mai puțin, rânjindu-și dinții plini de cenușă la ei și șuierând: „Nu s-a terminat și nici nu se va termina”. La început, a crezut că dragostea ei strălucea destul de puternic încât să destrame umbrele care mocneau în beznă. Dar acestea se hrăneau cu orice găseau, inclusiv cu dragoste.

Când s-au certat, ea ajunsese la capătul puterilor. I-a reproșat lui Victor că nu a iubit-o niciodată așa de tare cum a iubit-o pe Lidia, iar el nu i-a răspuns nimic. Umbrele îi furaseră cuvintele. O privea mut, cu ochi triști, misterioși, ochi răsuciți înspre interior, în acel cotlon de inimă în care el și Lidia ardeau împreună. „Te iubesc, dar altfel”, i-a mărturisit după o vreme, întinzând brațele spre ea. S-a ferit și i-a spus, printre lacrimi, tot ceea ce nu avusese curajul să rostească până atunci.

-Aș vrea să pot să mă întorc în timp, să opresc incendiul. Aș vrea ca Dumnezeu să facă un miracol și să o primești înapoi. Să revii la viața ta de dinainte, cu ea. Să trăiți tot ceea ce nu ați apucat să trăiți. Dacă aș putea să urzesc o vrajă, aș face-o. Nu mă interesează că nu ne-am mai cunoaște! Poate că nu am fost niciodată meniți să ne iubim. Nu așa…

Greutatea cuvintelor s-a așezat între ei ca o lespede de mormânt și a adus cu ea o nouă tăcere. Victor a lăsat mâinile moi pe lângă corp și și-a plecat capul în piept. Ioana s-a închis în dormitor. Când s-a culcat alături de ea, târziu în noaptea aceea, a strâns-o la piept, umil. Ea s-a cuibărit alături de el, dar a continuat să plângă cu chipul înfundat în pernă, sperând că el nu o aude, rugându-se pentru cel mai cumplit miracol din lume.

A deschis ochii și și-a șters lacrimile. Iubirea ei își îndeplinise rostul în viața aceea iar aici nu mai avea nicio noimă. Din tot ce a fost cândva, mai dăinuia doar o amintire șuie dintr-un alt univers, care nu mai exista. În acesta de acum, el și Lidia nu știau despre foc. Chiar acum dormeau împreună, strânși într-o îmbrățișare pe care nimic nu o putea frânge. Și care nu ardea. Dorința amară a Ioanei se îndeplinise. Ce ciudat…Nu mai credea demult că dragostea are vreo forță deosebită. Când era copil, își închipuia că e o formă de magie care încarcă totul cu sens și că scopul ei este să salveze oamenii de răul din ei și din lume. Acum, la vârsta adultă, după ani de decepții, se simțea deznădăjduită. Își lăsase speranța în iubire să moară. Dar iată că, deși nu a fost îndeajuns de puternică încât să îl scoată pe Victor din iad, a izbutit totuși să frângă axul cosmosului și să abată timpul din cursul lui firesc. A clătinat din cap și a zâmbit.

La orizont, zorii lui 30 octombrie se ridicau dintre blocurile mohorâte, aducând cu ele promisiunea unui altfel de destin pentru cei care, în seara aceea de vineri, urmau să iasă în oraș și să nu se mai întoarcă. Astăzi, însă, vor ajunge cu toții acasă fără scrum sub pleoape. „Oricum nu m-a iubit cu adevărat…Am sacrificat o dragoste pe jumătate, pentru sute de suflete întregi”, a șoptit în liniștea dimineții de toamnă, frecându-și obrajii umezi. Ceaiul din cană se răcise iar în casă se făcuse frig. Primul tramvai al zilei huruia deja pe șine. Indiferent ce se va întâmpla, ea era pregătită.

IV

Ca în orice altă zi, a vorbit la telefon cu mama ei și s-a dus la serviciu. Nu i-a spus nimic despre planul ei. Ce i-ar fi putut zice? Că a călătorit în timp ca să împiedice o tragedie? Nici măcar ea nu era sigură că nu o luase razna. Din când în când, ridica ochii spre cer și îi cerea socoteală lui Dumnezeu. Dacă e posibil să te trezești într-un alt an, atunci nu e ceva ieșit din comun să primești un răspuns din partea divinității, nu? Căuta un semn, o revelație care să îi explice cum ajunsese într-o asemenea situație. Dar nu se arăta nimic. Divinitatea păstra tăcerea.

Bucureștiul era la fel de nepăsător ca înainte, încărcat cu trafic urât mirositor, claxoane și oameni grăbiți, indiferenți la supranatural. Din firmament nu se desprinsese nimic. Stelele nu picau cu miile. Nu adăsta nicio lună străină pe boltă. Lucrurile erau exact cum trebuiau să fie într-un univers normal. Și totuși, trăia în realitatea pe care o părăsise acum cinci ani. În mod clar, orice ar fi fost, era prea mare pentru a fi cuprins cu mintea ei mică, de muritoare de rând. O muritoare de rând care a sfărâmat matca timpului și l-a obligat să curgă invers.

-Poate îți pare rău și m-ai ales pe mine să-ți îndrept greșeala, îl iscodea pe Dumnezeu. Poate că atunci când regreți ceva, te joci cu timpul și nu află nimeni. Rămâne un secret. Cine știe de câte ori ai făcut asta! Dar cum rămâne cu toate acele dăți în care nu ai făcut nimic?

Spera că, înfuriindu-l, îl va determina să reacționeze. Dar El nu ceda, și orele se scurgeau banale, fără poticniri, în data de 30 octombrie.

A sosit prima în redacție și a pregătit cafeaua. Asculta zgomotul ritmic făcut de espresor și repeta în gând discursul pe care i-l va servi lui George ca să îl convingă să fie precaut în seara aceea și să o sprijine în planul cu stingătorul. Hotărâse să fie sinceră cu el și să îi mărturisească totul, dar într-o formă cosmetizată, acceptabilă. Așezase ghiozdanul mare, cu extinctorul îndesat în el, în colțul biroului.

-Mă bucur că ești mai bine. Ieri aveai o tuse tare, tare urâtă, a comentat șeful ei din ușă, ironic.

-Da…E de la blestemata asta de răceală.

Probabil că privirea ei fixă l-a tulburat pe George pentru că, până să apuce să vorbească, a întrebat-o dacă e ceva neînregulă cu ea.

-George, am avut un vis îngrozitor. De fapt, de aceea nu am venit ieri la muncă. Nu sunt bolnavă. Am visat că la concertul din seara aceasta, vom muri toți. Vom muri arși.

În mod normal, șeful ei s-ar fi prăpădit de râs. Ar fi certat-o, sugerând că toate orele petrecute scriind articole i-au afectat imaginația. Ar fi insistat că are nevoie de câteva zile de odihnă, și nimic mai mult. Dar George nu se amuza deloc. Devenise dintr-o dată foarte serios și atent. Ea a continuat.

-Se făcea că artificiile nu erau potrivite pentru interior. Trebuiau să fie reci, dar pirotehniștii au adus altceva și au montat totul prost. Se făcea că patronii mințiseră despre autorizații. Nu adoptaseră măsuri de protecție contra incendiilor. Bureții de pe stâlpi nu erau ignifugați și a fost de-ajuns o scânteie mică. Artificierii uitaseră stingătoarele în mașină, sau nu le aduseseră, iar cele din club erau expirate, nu funcționau. S-a aprins totul și am luat și noi foc, încercând să ne salvăm. Am alergat spre ieșire. Era una singură, restul erau încuiate. Ușa s-a blocat și oamenii nu au mai putut să înainteze. Eram prinși într-o cușcă incandescentă. Am trecut pe sub flăcări și ni s-a topit pielea. Mai simt și acum pe mine căldura mistuitoare și flăcările ucigașe care ne spălau de carne din spate, repezindu-se asupra noastră ca niște fiare înfometate după pradă. Văd în fața ochilor mormanul de trupuri de pe caldarâm. Erai și tu printre ele.

I s-a frânt vocea și a tăcut brusc. George a înghițit în sec și s-a prăbușit pe scaun. A privit-o cercetător de câteva ori, apoi a oftat.

-E doar un coșmar, Ioana, ce Dumnezeu…Nu știu, ai un fel de a povesti care mă îngrozește.

Dar nu era convins.

-George, am cumpărat ieri un stingător. E în ghiozdanul mare de lângă piciorul tău. Ți se va părea o nebunie, dar te rog – te implor – să îl ducem cu noi la concert și să stăm lângă stâlpul din dreapta scenei.

El a deschis gura să spună ceva, dar s-a răzgândit. Își ținea fața în mâini și coatele îi erau sprijinite pe genunchi. Într-un târziu, a clătinat din cap, înduplecat,

-Este o absurditate, dar bine. Așa facem.

A răsuflat ușurată și i-a mulțumit cu o îmbrățișare.

-Bine, hai, la treabă. Ieri m-ai lăsat cu interviurile în aer!

Când a intrat în redacție, a fost prea consumată de gândul la discuția cu George pentru a înțelege că se află din nou la revistă. Că e la vechiul ei loc de muncă și că pe birou o așteaptă cuminte calculatorul bătrân, încărcat cu articole neterminate și poze cu formații. În lateral, avea câteva topuri de hârtie pentru imprimantă și dosare peste dosare cu diverse acte. S-a așezat cuminte în scaun și au copleșit-o emoțiile. Nostalgia dureroasă se amesteca cu bucuria, dar și cu spaima că nu este firesc ce se petrece. Familiaritatea spațiului contrasta cu sentimentul acut că acest loc îi devenise demult străin. Trecuseră cinci ani de când ieșise de aici un alt om, de când avea pielea mâinilor fină și tasta cu degete sănătoase, atât de rapid, încât își uimea colegii. În timp ce George dădea telefoanele zilei, a plâns în liniște cu capul pe birou, atât de fericită și totuși devastată de o tristețe de capăt de lume. Apoi, s-a dezmeticit și a început să scrie. Nu știa cât va dura vraja, dar voia să profite de ea, atât cât îi era dat, ca să se mai simtă un pic întreagă.

În seara aceea, înainte să plece, George i-a făcut semn din cap spre stingător.

-Vrei să îl iau eu, să îl duc cu mașina?

-Da. E o idee super. Ai putea să să mă „culegi” și pe mine deseară? N-aș vrea să merg pe jos, ca data trecută.

-Poftim?

-Ah, nimic. Poți deci să mă aștepți în fața blocului?

-Da,da, sigur. În două ore, așa?

-Da, perfect.

George și-a pus rucsacul pe umăr și a coborât în grabă scările, cu același pas pe care i-l cunoștea atât de bine și pe care nu îl mai auzise de ani. „Ca data trecută”…El nu a înțeles la ce se referea, și mai bine așa. În 30 octombrie de atunci, din timpul celălalt, pornise cu întârziere de acasă și o luase pe jos, prin cartier. Locuia foarte aproape de Colectiv. Ținea minte plimbarea, ce gândise, ce văzuse, amănunt cu amănunt.  Acum voia să fie altfel. Se temea că dacă va repeta fie și un singur detaliu al acelei seri, nu va mai putea să împiedice tragedia, așa că era decisă să facă totul diferit. A mai dat câteva telefoane, ca să se asigure că totul e aranjat ca la carte. I-a sunat din nou pe cei de la club. Aceștia i-au confirmat că au pregătit localul pentru „inspecția” ISU din seara aceea. Apoi, a vorbit cu artificierii care, la rândul lor, cu un ton plictisit, au întărit că și-au luat măsurile de precauție, au încărcat în mașină un produs „rece”, de interior și au suplimentat stingătoarele.

A părăsit devreme redacția și a ajuns la garsonieră când încă nu se înserase complet. Era cuprinsă de o teamă fără margini, copleșită de sentimente amestecate. Oare izbutise să îi salveze? Oare urzelile ei reușiseră? Chiar dacă nu, avea extinctorul. Oare de ce i-l lăsase lui George? Putea să se încreadă în el? Dacă îl arunca undeva, sau îl uita? S-a dezbrăcat în hol și s-a băgat grăbită în cadă, cu speranța că apa caldă o va liniști. Nu își îngăduise niciun răgaz și abia acum, văzâdu-se goală, realiza cu adevărat cât de frumos îi era trupul tânăr, cu piele plăpândă, subțire. Se bucura de carnea ei regăsită, ca de un miracol. În cei cinci ani în care s-a obișnuit, până la urmă, cu platoșele rigide care o acopereau, nu și-a dat seama cât de dor i-a fost de ea, cea de dinainte, cea de…acum.

„Poate dacă m-ar fi cunoscut așa, m-ar fi iubit mai mult”, dar a alungat gândul ca pe o piază rea. Nu era loc pentru iubirea ei în acest timp și trebuia să se împace cu asta, așa cum se împăcase cu semnele de pe corp și cu disconfortul pe care i-l provocau. În viață, înveți să trăiești cu ceea ce nu poți să accepți. Câteodată…

A pus deoparte hainele pe care le purtase în noaptea în care a ars. Tricoul cu epoleți falși era intact și mirosea a detergent. L-a atins cu chibzuință, gingaș, temându-se că se va murdări cu scrumul imaginar din țesătură. Blugii tăiați erau curați, nu sfâșiați și însângerați, călcați în picioare de oameni disperați să scape. Țoalele acestea erau doar niște biete cârpe, dar o terifiau de parcă ar fi fost, de fapt, niște năluci. O găsise iadul în ele cândva și îi era frică de ele. A ales din garderobă altceva, o rochie neagră cu mâneci lungi și un dres opac, în aceeași culoare. Le-a asortat cu o pereche de botine cu toc. S-a pieptănat altfel decât în seara aceea și a înlocuit până și parfumul. A coborât devreme în fața blocului. Nu era încă foarte frig, dar ceva în interiorul ei se zgribulise și tremura fără putință de alinare. Ochii ei machiați felin rătăceau peste siluetele grăbite care treceau în neștire strada, într-o parte și în cealaltă. Globurile stâlpilor de iluminat sclipeau puternic, dar aruncau și umbre bizare pe chipurile trecătorilor.

Dintr-o dată, a observat-o . Stătea nemișcată pe trotuar, printre trupurile care unduiau încoace și încolo, în valuri fără identitate. I-a recunoscut ochii albaștri, melancolici. Era înveșmântată într-un palton elegant și încălțase cizme noi, frumoase. Părea proaspăt venită de la coafor și îi zâmbea. Era bătrâna sărmană care o întrebase unde e strada Emil Gârleanu atunci, cu două săptămâni înainte de incendiu, în ziua în care a plouat torențial. În celălalt octombrie, ea zăbovea la semafor singură, în zdrențele acelea ude. I-a cerut ajutorul tocmai ei. Era atât de mânhită și de săracă încât i-a părut rău că nu i-a dat bani, că nu i-a spus măcar vorbă consolatoare. A urcat rapid în garsonieră după câțiva lei și o umbrelă, dar când a coborât, dispăruse. A traversat, a explorat împrejurimile, dar femeia nu mai era nicăieri. S-a întrebat atunci dacă nu cumva a fost un înger deghizat care a pus-o la încercare ca să afle dacă are suflet bun. O dezamăgise și de aceea plecase fără urmă.

Zile în șir a căutat-o mereu de câte ori pleca de acasă, inclusiv în data de 30. Dar nu s-a mai întors. Apoi, ea a ars și a uitat de biata nefericită. S-o revadă acum, aici, s-o regăsească astfel…Oare să fie acesta semnul pe care l-a cerut? Femeia îi zâmbea în continuare și privirea ei caldă învăluia tot bulevardul. Nu mai era niciun pic de amărăciune în ființa ei, care radia de bunătate. Oamenii treceau pe lângă ea fără să o remarce, fără să o atingă. A pornit în direcția ei ca să îi vorbească. Voia să afle cine este, ce înseamnă toate acestea, dar un claxon puternic i-a abătut pentru o clipă atenția. L-a văzut George care îi făcea semn cu mâna din mașină. Pe bancheta din spate erau Carmen, soția lui, și rucsacul cu stingătorul. Când s-a uitat la semafor, nu mai era nimeni acolo. Fluxul de oameni se oprise și femeia pierise din nou. Inima îi bătea nebunește, apoi s-a potolit. Fricii îi luase locul pacea. George tot claxona, îngrijorat, așa că s-a urcat în Volkswagen.

-După ce te uitai?

-Ah, după nimic. Mi s-a părut că am recunoscut pe cineva, atâta tot.

Zâmbetul femeii i se cuibărise în suflet. A început să fredoneze una dintre piesele pe care, înainte, formația nu a apucat să le cânte la concert. Acum nu avea să se mai întâmple așa.

V

Când au ajuns la club, trupa încă își făcea repetițiile. Era devreme. George nu se dezlipea de stingător și ținea rucsacul greu în spate, aruncându-i Ioanei, din când în când, câte o privire greu de descifrat. Probabil o credea nebună dar mereu fusese superstițios. Se temea de moarte. Prefera să fie absurd, decât să riște. Pariase bine când a ales să îi spună adevărul. Sau atât cât putea din acesta.

Rareș, basistul, își acorda instrumentul, concentrat asupra corzilor. A observat-o și i-a făcut cu mâna. Nu se știau bine, dar așa era el, prietenos. L-a salutat la rândul ei de la o distanță suficient de mare încât să nu remarce nimeni că avea ochii înlăcrimați. Ultima dată când îi auzise numele, era la slujba de pomenire de la biserică. Să-l vadă acum sănătos și fericit, părea ireal. Și totuși era aievea.

Stâlpii erau îmbrăcați în niște prelate temporare care acopereau bureții fonoabsorbați. Cineva improvizase un semn de „exit” deasupra ușii acum larg deschise din lateralul localului care dădea înspre clubul învecinat. Artificierii montau două dispozitive care arătau ca niște cutii. Le puseseră vertical, nu pe schelele metalice, ca atunci. În ambele părți ale scenei, erau seturi de câte două stingătoare mari. Se apropiase suficient încât să vadă data expirării. Erau valabile până în 28 octombrie 2020. Chiar ziua în care se certase cu Victor. Ce ironie… Ioana a clătinat din cap. S-a uitat după el preț de câteva clipe, dar nu era nicăieri. Spectatorii nu sosiseră.

Împreună cu George și cu Carmen, și-au găsit loc lângă stâlpul din dreapta scenei. Șeful ei și-a plasat ghiozdanul la picioare și l-a desfăcut atât cât să poată să smulgă cu ușurință extinctorul, în caz că ar fi fost nevoie.

-Îți mulțumesc că îmi faci „hatârul”.

-I-am povestit și lui Carmen. Am crezut că va spune că nu ești sănătoasă la cap. Dar nu a zis asta. Chiar m-a încurajat să îl aduc cu noi.

-Am tot avut și eu niște vise ciudate. Mi-e greu să explic sentimentul pe care mi l-au provocat, dar sincer…mă bucur că avem dispozitivul ăsta la noi, a intervenit ea.

Parcă o frântură din suferința de atunci a călătorit prin timp alături de Ioana și s-a pripășit și în sufletele lor. Altfel de ce ar fi sprijinit-o cu ceva atât de ridicol? Cine iese în oraș cu un stingător în geantă? Și-o amintea pe Carmen în pragul salonului ei, la spital. Plângea cu sughițuri pentru că George era în stare gravă și nu știa dacă va supraviețui. Acum pălăvrăgesc amândoi despre lucruri mărunte, fără teama că se vor pierde. O studiază din când în când pe Ioana sobri, temători. Poate că o parte din ei, undeva adânc, dincolo de pragul conștiinței, rememorează groaza aceea, încă netrăită.

Oamenii veneau rând pe rând. Ioana recunoștea chipurile familiare ale prietenilor ei. Pe unii dintre ei nu îi mai văzuse de cinci ani. I-a regăsit când le-a dus flori la mormintele singuratice, tot ce mai rămăsese din tinerețea lor, pe veci încheiată. Când a intrat Petru, l-a părăsit pentru o clipă pe George și s-a dus la el. L-a îmbrățișat fără să îi spună vreun cuvânt și acesta, cum era un om bun și cald, nu a întrebat nimic, doar a chicotit și a bătut-o amical pe umăr.

-Ei, hai, dar câtă dragoste!

-Mă bucur mult că ești…aici.

-Daaa, și eu. Am crezut că nu mai ajung!

Au schimbat câteva cuvinte, apoi l-a lăsat să se alăture găștii lui vesele. Îi știa pe toți și o încercau sentimente amestecate. Tristețe, fericire, spaimă, toate la un loc. În nopțile de chin din spitalele de recuperare, când cicatricile o dureau după orele de tratament , visa exact această scenă. Se întorceau acolo cu toții și erau din nou împreună. Se salutau uimți cei vii, cu cei morți și, după ce se întâlneau, ardea tavanul. Îl scrutau hipnotizați în timp ce luau din nou foc, doar că nimeni nu mai țipa. Zăceau acolo, cuprinși de flăcări și înlăcrimați.

„De data aceasta, nu se va mai întâmpla așa”. Repeta cuvintele ca pe o rugăciune, sau ca pe o mantră.

Și-a strâns brațele în jurul corpului pentru a se opri cumva din tremurat. Atunci l-a văzut pe Victor. Sosise fără să îl observe. Era în mijlocul unui grup de oameni și o ținea de mână pe Lidia. Din când în când, își strecurau ocheade intime și surâsuri complice. Li se citea dragostea în ochi. S-a așteptat să o rănească asta, dar poate nu chiar așa de tare. Cu cât se uita mai mult la ei, cu atât se simțea mai rău. Nu era geloasă ci trăia un fel de doliu. Înțelesese în sfârșit ce și-a dorit în noaptea aceea cu cearta și se îngrozea văzând lucrul împlinit. Îl iubea cu adevărat pe Victor, dar pe el dragostea ei nu mai putea să îl salveze. Pe Lidia însă, și pe toți ceilalți, da. El a privit scurt în direcția ei, dar Ioana și-a plecat capul. Nu putea să îl înfrunte. Nu voia să riște să se răzgândească.

„Am făcut ce trebuie…”

Concertul a început câteva clipe mai târziu, în uralele spectatorilor care se înmulțiseră. Băieții din trupă erau în formă și deși, aparent, totul era la fel ca în seara aceea, anumite lucruri erau diferite. Ordinea pieselor era aceeași așa că, după primul cântec, a pornit o jerbă de efecte. Lumina albă a acestora a strălucit deasupra capetelor oamenilor, dar nu s-a simțit niciun pic de căldură. Nu erau scântei adevărate ci, mai degrabă, impresii ale acestora.

-Sunt reci, i-a șoptit George, și a răsuflat ușurat.

-Pregătește totuși stingătorul, i-a răspuns.

Înciudat, el a crăpat un pic mai tare rucsacul. Ioana număra în gând melodiile și când s-au ivit acordurile celei de-a opta, l-a chemat în ajutor pe Dumnezeu. Voia să izgonească fantomele care o bântuiau și teama care o înrobea. În curând, viața ei se va fractura în „înainte” și „după”. Zeci de oameni vor muri. Le auzea țipetele și vedea cum focul le evaporă lacrimile de pe obraji. În acel iad nu puteai nici măcar să plângi. Nu te lăsau flăcările. Un băiat în dreapta ei recita „Tatăl nostru”, întrerupt de cuvinte fără noimă: „nu se întâmplă”, „nu este real”. Apoi, nu a mai scos decât urlete de durere. „Mor!”, „Mor”, iar glasul lui devenea una cu al ei până când nu mai știa care dintre ei strigă. Trupurile se împingeau unele în altele, disperate după salvarea pe care nimeni și nimic nu le-o putea oferi. Apoi, după ce vâlvătăile le-au cuprins, au căzut în cenușa propriei ființe, zvârcolindu-se, arzând tot mai tare. Aerul se metamorfozase în flamă și îi pârjolea pe interior, ucigându-i.

Vaierul incendiului acoperise totul. Vocile lor nu mai răzbăteau. Erau înfulecate de zgomotul asurzitor al morții. S-ar fi așteptat să fie lumină, dar era o beznă de nedescris. Focul hulpav i-a lins pleoapele și a perceput doar o strălucire fulgurantă, apoi nimic. O perdea neagră, fierbinte, a căzut peste ei și liniștea s-a înstăpânit asupra corpurilor mutilate, ca un doliu. A durat puțin. Sosise vremea plânsetelor. A crezut că a orbit, dar a putut totuși să discearnă contururile siluetelor devastate. Oamenilor le atârna carnea și păreau niște îngeri pedepsiți. Cu ce greșiseră oare? Erau așa de nevinovați în tinerețea lor, în dragostea lor pentru muzică. Picau și se ridicau la loc, se târau și erau călcați de alții, prea îndurerați ca să pătrundă grozăvia gestului. Apoi, cineva a prins-o de brațe și a scos-o afară. Dar o parte din ea a rămas înăuntru pentru totdeauna, cu rănile lipite de podeaua murdară, inhalând funingine și întuneric. Iar acum, este din nou acolo.

Piesa se apropia de final și, după ultimele note de chitară, a țâșnit și o nouă secvență de artificii.

-Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău…

La fel de albe ca primele, s-au zbuciumat în văzduh preț de câteva clipe, stropind cu lumină încăperea și oamenii. Apoi au pierit fără urmă. Spectatorii au început să aplaude și să strige numele trupei. Atunci, răcneau de teroare crâmpeie de vorbe fără sens.

Rumoarea glasurilor și ropotele palmelor o asurzeau. Se amestecau vertiginos cu urletele de jale din mintea ei chinuită și cu pașii în fugă, tropăind disperați spre ieșire. Apoi s-au separat. Chiotele de bucurie au cucerit tânguirile și le-au nimicit. Secundele se lepădau de minutul 32 și se multiplicau, purtând-o cu ele într-un viitor altfel, pe care îl confecționase din iubirea ei fără speranță, căreia îi dădea astfel o altă menire.

Când a deschis ochii, Ioana o ținea de braț. Se cânta a noua melodie. Concertul continua de la sine, complet firesc. Petru i-a surâs din colțul scenei și a pozat-o, amuzat. Era înconjurat de prietenii lui fotografi, ocupați să surprindă imaginile cheie ale evenimentului. Albumele din zilele următoare nu vor mai fi luate la puricat de jurnaliști pentru a găsi clipa în care s-a aprins tavanul. Instantaneele din ele vor fi mementouri de rând ale unei seri de vineri ca oricare alta, în care niște tineri au ieșit în oraș.

-Ești bine? Tremuri foarte tare.

-Sunt bine acum. Amețesc un pic, atâta tot.

Avea senzația că i se golise sufletul de vlagă, că viața toată i se scursese din trup. Pe măsură ce spectacolul se apropia de sfârșit, simțea că o lasă puterile. Chipurile lor frumoase, atât de vii, freamătul tinereții lor, acum neatinsă de oroare, îi dovedeau că a făcut bine, deși a plătit un preț mare – un preț care poate încă nu era întru-totul reglat. A izbutit să îi salveze! Îi studia vrăjită și nu îi venea să creadă că a fost atât de ușor. Atât de puțin a stat atunci între ei și acest „după”? Câteva sincerități și un pic mai mult interes, un pic mai multă grijă? Da…O durea inima de obidă.

După bis, oamenii au mai zăbovit în local ca să discute despre concert. George a mers în backstage, de unde s-a întors zâmbind.

-Scânteie „rece”. De aceea nu am simțit dogoarea la scenă. Artificierii au adus aparatele acestea care nu scot niciun fel de flacără. Ți-a fost teamă degeaba, Ioana. În plus, ai văzut câte stingătoare erau la scenă? Și exit-urile marcate, deschise? Mai rar așa ceva aici. N-am fost nicio clipă în vreun pericol.

Artiștii își demontau instrumentele. Erau transpirați și istoviți, dar radiau de mulțumire. Glumeau pe seama toboșarului care se urnea cu lentoare. Doamne, ce frumoși erau. Și ce vii! Se terminase realmente? Strângea între glezne rucsacul cu stingătorul. O dureau oasele de cât de tare își apăsa picioarele în el. Apoi, dintr-o dată, i-a dat drumul. Gata. S-a sfârșit. Era epuizată.

-Pot să-l duc la mașină?a întrebat-o George, arătând spre ghiozdan.

-Da…da, poți să-l duci. Ies și eu un pic cu tine, să iau o gură de aer.

George a plecat să-și caute Volkswagenul pe care îl parcase în piață și ea a rămas în fața clubului. Bătea un vânt rece, tomnatic, care ridica praful din gang și îl transforma în rotocoale. Și-a lăsat mâinile să cadă pe lângă corp și a început să plângă. Nu știa dacă de fericire sau de tristețe. De groază, sau de euforie. A remarcat-o târziu, cu colțul ochiului. Când s-a apropiat de ea, s-a dat un pas în spate, speriată. Dar apoi a recunoscut-o. Era bătrâna de la trecerea de pietoni din fața blocului ei. Zâmbea și acum, cald și blând.

-Gata. S-a încheiat. Ai reușit.

-Dar…de unde…

-De unde știu? Despre incendiu?

-Da…

-Cândva, s-a petrecut aici. De pe caldarâm, de unde stai tu acum, multe suflete au urcat la cer. Dar acum nu va mai fi așa. Rugăciunile tale au fost ascultate, copilule.

-Cine sunteți?

-Ei, nu cred că are importanță. În plus, atunci, în celălalt octombrie, ai știut. Și știi și acum…

Când a îmbrățișat-o, au podidit-o lacrimile și și-a abandonat toată greutatea sufletului mutilat la pieptul ei. Hohotea, dar femeia cu ochi albaștri o alina, legănând-o ca pe un prunc.

-Voi muri acum?

Dar nu a primit niciun răspuns. Îmbrățișarea a devenit mai puternică și, pentru o clipă, a simțit că se ridică de la sol. Avea senzația că i-a fugit pământul de sub picioare și că plutește deasupra lucrurilor. Bătrâna o mângâia pe cap și îi cânta așa cum odinioară îi cântase Alina în cada verde. Dar nu își mai amintea de ce sau când. Sau cine era Alina. Pe măsură ce zbura, fragmentele de coșmar, focul mistuitor, țipetele, se combinau și se confundau cu un zgomot care semăna cu o bătaie constantă de aripi. Era încredințată acum că e undeva sus, printre nori. În jur, răsuna doar această muzică bizară, fără note, fără voce, ca un fâlfâit monoton. Tatăl ei o săruta pe obraz și îi șoptea că este mândru de ea. Era alături de bunicul ei și se împăcaseră, în sfârșit. Erau fericiți. Apoi au început să se îndepărteze. Îi făceau cu mâna și ea se lăsa tot mai jos, ca o pană ușoară într-o cădere dulce.

-Ioana, ți-e somn?

George se postase în fața ei și o examina, intrigat.

-Poftim?

-Stăteai cu ochii închiși și te clătinai. Unde ai fost? Când m-am întors, nu erai aici. Nici înăuntru. Am crezut că te-ai dus acasă.

-Nu știu, i-a răspuns, sinceră. Poate că nu m-ai observat tu.

-Hai, lasă prostiile. Să mergem după Carmen. Toată lumea pleacă. Locul e aproape gol.

S-a răsucit pe călcâie pentru a-l însoți pe George, care i-o luase înainte cu pasul lui grăbit. Pripită să-l ajungă din urmă, s-a lovit din greșeală de un băiat care tocmai ieșea din club, de mână cu iubita lui.

-Scuze!

-Ah, îmi cer iertare. N-am fost atentă.

-Nu e problemă. Stai așa…Ne știm de undeva?

Ioana i-a aruncat o căutătură cercetătoare, ca și cum ar fi s-ar fi silit din răsputeri să-și amintească. Bărbatul înalt cu păr șaten îi părea cunoscut. Dar nu. Cu siguranță se înșela. Nu se văzuseră niciodată.

-Hmm…Probabil de la concerte?

-Da, așa e. În fine, seară faină.

-Și vouă!

S-a uitat după ei. Pășeau atât de aproape unul de celălalt încât se contopeau. Se iubeau mult pesemne și asta a bucurat-o. A simțit un fel de nostalgie ciudată pe care a pus-o pe seama oboselii. În mersul lui era ceva familiar și totuși străin, ca și cum l-ar mai fi privit plecând, pe el sau pe cineva care îi semăna. Dar era târziu și era frântă. Venise momentul să se ducă acasă.

Ea, George și Carmen au plecat ultimii. Afara era rece și cerul înnorat anunța furtună. S-a suit în mașina șefului ei, cuibărindu-se lângă rucsacul cu stingătorul. A râs de coșmarul care o înspăimântase. Nu mai reținea detaliile, dar a fost atât de impresionată încât l-a rugat pe George să aducă un extinctor la el, în caz că se aprindea ceva în local. Acum îi era rușine când se gândea, dar el nu i-a reproșat nimic. Au chicotit toți trei, stânjeniți. După ce au oprit la adresă, au întrebat-o ce să facă cu el.

-Îl iau sus, ca suvenir.

-Bun. Ne vedem mâine în redacție.

A zăbovit o clipă în fața blocului. Bulevardul era mai frumos și mai luminos ca niciodată. Trecuse de doisprezece și liniștea înrobise șoseaua pustie, recunoscătoare pentru câteva ore de repaus, furate haosului citadin. Noaptea aceea de 31 octombrie avea ceva aparte, chiar dacă nu se schimbase nimic în decorul urban. Orașul, cu coloșii lui gri de beton, arăta la fel ca întotdeauna. Dar totuși, cumva, parcă era diferit. Era mai întreg. Da, acesta era cuvântul pe care îl căuta. Bucureștiului nu îi lipsea nimic și toate sufletele din el îi vegheau somnul de la adăpost. În aerul răcoros al toamnei plutea o promisiune de bine, de viață nouă și de bucurii nemaitrăite.

Un cuplu în vârstă străbătea cu grație strada pe la semafor. Erau atât de frumoși împreună. Femeia cu priviri albastre i-a făcut din ochi complice, ca și cum s-ar fi știut de secole, apoi i-a zâmbit. Cu siguranță că o confundase, sau poate că fusese doar un gest drăguț. I-a zâmbit înapoi, încurcată. Apoi, cei doi au dispărut în întuneric, îndreptându-se spre cine știe unde. A ajuns în apartament și s-a trântit direct în pat. A râs, relaxată, fără să știe de ce. I se ridicase o lespede de pe suflet. Nu s-a petrecut nimic deosebit la concert, dar a simțit ceva special acolo, ceva ca o izbăvire. Parcă a scăpat, pentru totdeauna, de un mare rău. A clătinat din cap la un gând atât de absurd, amuzată. A căscat îndelung și trupul i-a devenit greu de osteneală. Era istovită, dar fericită. Profund fericită. Îndată ce a pus capul pe pernă, a adormit adânc. Când zorii lui 31 octombrie au apărut deasupra orașului, Ioana încă mai surâdea în somn. Viața întreagă îi stătea înainte, gata să fie trăită.

Prețul a fost plătit, greșeala lui Dumnezeu s-a îndreptat și timpul și-a reluat cursul obișnuit, fără ca cineva să bănuiască ceva.

Foto: Răzvan Goldstein

Textul și imaginile din această postare îmi aparțin în totalitate. Preluarea integrală sau parțială în presă, pe internet, pe blog sau video a materialului se va face doar menționând autorul și sursa, după cum urmează: Alexandra Furnea și linkul către această pagină: https://genunderground.ro/category/jurnalul-lui-66/

Orice monetizare a acestui text, orice comercializare, orice preluare fără acord, orice tipărire, în orice formă, orice uz neautorizat de mine personal vor fi sancționate prin lege.

Copyright exclusiv: Alexandra Furnea

Toate drepturile rezervate.


Comments


  1. Măriuc
    October 31, 2020 at 6:58 pm

    Cât ne-am dori să putem schimba acele zile, acele momente, sa nu mai aiba loc tragedia!
    Nici asta si nici vreuna ca asta!
    Cât ne-am dori ca Dumnezeu sa isi indeplineasca promisiunea cat mai repede, aceea de a opri orice suferinta si durere.
    Greseala insa a fost a oamenilor, ignoranti si inconstienti, grabiti sa aiba pe hartie totul aranjat si nimic mai mult.
    Mult curaj tuturor!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Play Cover Track Title
Track Authors