0%

Posted By: Alexandra On:


Diana Secu: Vreau să umplu un gol cultural strident în România

To access the English version, click HERE
Activez în domeniul jurnalismului muzical din 2011 și, în acești nouă ani, am intervievat rareori artiste rock/ underground. Motivul? Scena autohtonă este foarte săracă în prezențe feminine. De aceea, atunci când își face apariția cineva ca Diana Secu – o vocalistă talentată, curajoasă și originală – nu pot să stau cu mâinile în sân și să las să treacă pe lângă mine ocazia de a o descoase.

Diana a cântat câțiva ani cu formația electro-rock Pixels, dar a decis recent să investească timp și inspirație într-un proiect solo, în care îl are alături pe Mircea Petrescu, cunoscut pentru colaborările sale cu Up To Eleven, RoadkillSoda și The Sonic Taste. Sonoritățile pe care le regăsim în piesele Dianei sunt eclectice și amestecă elemente de alt-rock, cu stoner, blues și grunge. Rezultatul? Un produs unic, provocator și foarte catchy.

Am stat la povești cu Diana, care a răspuns cu sinceritate, lejeritate și umor întrebărilor mele și am rămas cu un sentiment plăcut de încredere în „tineretul” underground care, cel puțin în ceea ce o privește pe Diana, este pe mâini bune. Aflați mai multe din interviul de mai jos.

Cine este Diana Secu și cu ce va revoluționa ea undergroundul rock din România (și nu numai)?
De când eram mica și am întâlnit ideea de faima, mi-am promis că voi fi „Luna Ciel”. Lately, am realizat că nu am nevoie să-mi denumesc alter egoul, pentru că devin acel alter ego în fiecare zi, apoi îmi creez altul. Diana Secu e the main character în lumea mea, și nu-mi imaginez să facă prea multe valuri ca să obțină ce vrea (lol, miros puțin narcisism azi). Nu aș spune niciodată că revoluționez ceva, cred că e nevoie de un anumit grad de geniu ca să aduci nemaivăzutul, nivel cu care, să recunoaștem, nu prea cochetez. Eu doar îmi doresc să umplu golul cultural pe care îl simt atât de strident la noi în România. În primul rând, o fac pentru mine și pentru fericirea mea, cu speranța că totuși mai există oameni cu aceleași nevoi.

Vorbește-mi despre era „X-Factor”. Ce a însemnat pentru tine? Ce te-a determinat să renunți la direcția aceea?
Eram un copil tut. Îmi amintesc cum se băteau concurenții pentru o apariție de 30 secunde în fața camerelor, și cât fugeam eu de ele. Scenă, lumini, public, microfon, TV… pentru mine au fost overwhelming toate elementele astea. Trăiam și într-o lume în care nu exista încă noțiunea de anxietate, erau doar “niște emotii foarte puternice pe care toată lumea le are”, deși eu nu vedeam pe nimeni la fel de afectat ca mine. A fost atât de dureros momentul în care am ajuns pe scenă, încât creierul meu a refuzat să înregistreze ceea ce s-a întamplat. Nici acum și nici atunci nu țineam minte ce a fost acolo. Sună ciudat, ca și când a fost un outcome negativ sau mi-a făcut cineva rau, dar n-are nicio legătură. Aparent, totul a decurs bine, dar pe mine m-a traumatizat experiența. Nu am vreun răspuns sau explicație pentru asta, doar îmi pare rău că eram micuță și tăntăloaică și-mi lăsam emoțiile să-mi dicteze viața și stările.

Destul de mulți artiști cunoscuți în underground au participat la concursuri televizate de acest tip (Vocea României, X-Factor, Megastar etc). Ce părere ai despre fenomen, mai ales că ai trecut prin el. Reprezintă cu adevărat o șansă în plus, într-o industrie muzicală care nu îi oferă rockului atenția cuvenită?
E de înțeles. Ca artist independent care-și începe cariera cu un număr redus de prieteni și followers, e aproape imposibil să crești organic, fără să bagi sume exorbitante în promovare. Un show de genul îți ofera public și vizibilitate. E simplu: te oferi țării, iar cei care rezonează, rămân cu tine și după. Chiar mă gândeam că mi-ar prinde bine să particip la un concurs anul viitor, deși se bate cap în cap cu ceea ce-mi doresc și lucrurile în care cred.

Lumea te cunoaște ca vocalistă Pixels. Personal, am simțit mereu că talentul tău nu a fost fructificat la maxim în acea colaborare. Ce vei face diferit acum, în proiectul tău solo?
Pixels a fost un start extraordinar, pentru că m-a introdus și familiarizat cu muzica live. Cu proiectul solo va fi puțin mai dificil, n-am fost niciodata frontman, tre’ să recunosc ca sunt puțin emoționată. Sigur va fi diferit, pentru că acum îmi voi reprezenta numele așa cum îmi doresc, voi cânta doar ce muzică vreau, voi avea o libertate pe care nu am avut-o în The Pixels (nu pentru că nu mi-au oferit-o, ci pentru că am preferat să las întotdeauna colegii să ia deciziile finale).

Descrie-mi proiectul „Diana Secu”. Cum s-a născut, ce genuri vei aborda și care este planul de bătaie?
M-a convins Mircea (The Sonic Taste) să pun pauză comodității, și să ne apucăm de treabă. Primul single („Cum Save Me”) este, de fapt, o piesă pe care mi-am dorit să o fac de vreo 2 ani, inițial cu Pixels, apoi cu diverși oameni, dar nu am fost niciodată mulțumită de rezultatele parțiale, era departe de ceea ce-mi imaginam (adevarul e că stau și foarte prost la capitolul explicații, în special pentru că nu am termeni sau noțiuni muzicale). În schimb, cum am ajuns la Mircea în studio, „tac-pac” mi-a ințeles și procesat viziunea mai bine decât mă așteptam. Privitor la genul muzical, uhhh, that’s a hard one. Momentan îmi suna bine ideea de alt-rock Marilyn Manson-ish, dar nu pot să rămân pe o singură felie prea mult. Parcă-mi vine să îl combin cu niște elemente de blues, dark synthwave, metal, folk american, wow, so many. Sper că oamenii care mă plac și mă urmăresc acum, o fac pentru mine și întreg parcursul meu, pentru că pe viitor vor avea parte de multe surprize.

Ai lansat deja câteva single-uri foarte faine: „Cum Save Me” – menționat anterior, „Safe Word” și niște coveruri la „You Know My Name” (Chris Cornell) și „Climbing Up The Walls” (Radiohead). Lucrezi la un EP/LP și, dacă da, cum merge treaba?
Momentan există a rough list of ideas, niște teme, niște versuri, nimic concret. Anul viitor sigur voi scoate un EP, dar dacă o să debordez de inspirație, m-aș băga la un album, why not. Știu ca majoritatea iși face planurile upfront, însa eu nu pot să functionez așa. Lately am fost cam deprimata, deci sună promițător (râde).

Colaborezi la piese cu Mircea Petrescu de la The Sonic Taste. Povestește-mi despre procesul componistic. Colaborarea voastră va rămâne la nivel de songwriting și producție sau plănuiți și live-uri împreună?
Mi-e urât să recunosc că până la 24 ani nu am învățat să cânt la vreun instrument, dar ăsta e adevarul. I’ve only got the voice and the lyrics. Linia melodică e a mea, iar de producție se ocupă în totalitate Mircea, eu vin doar cu niște sfaturi și idei. E extrem de talentat și mă bucur mult că-l fac să iasă din sfera lui muzicală prin proiectul ăsta (noi doi ascultăm cea mai diferită muzică posibilă, deși n-ar părea). Categoric va fi omul meu și la live-uri, nu pot să-mi imaginez că ar fi altcineva în locul lui. He knows best.

„Experiențele proprii, angoasa și temerile ei servesc drept filtre și note personale, datorită cărora artista iese în evidență, evitând să fie categorisită prea limitat”. Este un extras din press-kit-ul tău care pomenește cu franchețe „angstul și temerile” omului din spatele artistului. Vorbește-ne despre această componentă a procesului artistic. Găsești inspirație în stări abisale? Este muzica o formă de terapie pentru tine?
Hmmm, niciodată nu mi-am exteriorizat stările prin versuri (prefer să plâng, lol), dar e adevărat că în momentele lipsite de orice speranță, am mai mare înclinație să arunc două-trei cuvinte pe o foaie (vorba vine, oricât de poetic ar fi fost, le scriu totuși în notes pe telefon sau laptop). Nu știu dacă mă ajută să-mi liniștesc sufletul, cât să mă simt împăcată că am reușit să fac ceva productiv, chit că scriu doar o strofă. Foarte rar versurile mele sunt inspirate din viața mea reală, nu pot să-mi transpun stările în scris, consider că aș face un deserviciu intensității cu care simt. Așa că scriu random stuff. Sincer, tastează mâinile fără mine, de obicei. După ce am o vagă tema, îmi imaginez o scenă pe care încerc să o descriu și creez o poveste.

Versurile melodiilor tale sunt foarte îndrăznețe și abordează deseori subiecte tabu, mai ales într-o societate conservatoare ca a noastră. Ce te inspiră atunci când urzești scenarii precum acela din „Safe Word”, în care două personaje fac schimb de servicii și experiențe BDSM?
Hehe, mi-am propus că dacă voi fi vreodată întrebată despre versurile din „Safe Word”, o voi lăsa să pluteasca. O seară într-un club din Berlin a dat startul genului ăsta de gânduri, de atunci BDSM-ul a devenit ceva care mă pasionează în mod activ. Piesa „Jolene the Serene” pe care am scris-o cu Pixels e destul de asemănătoare din punct de vedere liric, iar în cazul ei, cred că m-am inspirat dintr-o scenă din filmul „Closer”.

Cum ți se pare scena rock românească din punct de vedere al componentei feminine? Ai vreodată senzația că nu există suficiente artiste care să fie ambasadoare ale genului în România? Ai fost criticată vreodată pentru alegerea ta de a fi artistă rock?
Nu prea am văzut femei pe scena românească, iar dacă am vazut, se întindeau spre pop, punk sau metal. Poate că nu am studiat-o îndeajuns, dar am cunoscut destul de mulți oameni și am mers la un număr impresionant de concerte & EVERYONE is a male. Ceea ce poate să însemne că trupele cu componență feminină fie nu există (dar mă îndoiesc), fie nu primesc destul de multă atenție. Nu vreau să fac un Ted Talk despre patriarhat, it is what it is. După ce o să am un numar decent de piese ca să susțin primul meu concert, aș putea accepta titlul de rockeritză reprezentantă a sexului frumos, cum să nu?!

Foto: Diana Secu Facebook 

Diana Secu Youtube

Diana Secu: “I want to fill an obvious cultural void in Romania”

I’ve been working as a music journalist ever since 2011 and, in the past nine years, I’ve only very rarely interviewed female underground artists. The reason for this scarcity? Well, quite frankly, the Romanian scene isn’t exactly replete with women performers. That’s why, whenever someone talented, brave and original like Diana Secu breaks the macho cycle, I can’t just stand there without prying into her business!

Diana was part of the electro-rock act Pixels for a few years, but she recently decided to invest more time and inspiration into her solo project, in which she’s joined by fellow underground musician Mircea Petrescu, known for his collaborations with bands like Up To Eleven, RoadkillSoda and The Sonic Taste. Sound-wise, Diana relies on eclecticism and successfully combines alt-rock elements with stoner, blues and some grunge. The result? A goddamn sexy, catchy, daring product.

I asked Diana a few questions, and she answered them all with debonair honesty, and humor. I was left with a pleasant feeling of confidence in the future of the young underground scene, and in Diana’s power to elicit a paradigm shift with regard to female rock artists becoming more numerous.

Who is Diana Secu and how will she revolutionize the Romanian underground scene, and beyond?
When I was a lil’ younger, I promised myself I’ll be “Luna Ciel” one day – as a DJ, musician, public figure, celebrity or whichever I was gonna’ become. Lately, I realized that I don’t need to name my alter ego, because I become IT everyday, and then I create another. Diana Secu is the main character in my world, and she doesn’t need to make waves to get what she wants (lol, I smell some narcissism today). I’ll never say anything as pompous as “I’m revolutionizing something” because I think you need an ounce of genius to do that, and, quite frankly, I don’t dwell on such aspirations. All I want is to fill the obvious cultural void in Romania. I do it, first and foremost, for myself and for my own happiness, with the hope that there are other people out there who resonate with me and have similar needs to mine.

Tell me about your “X-Factor” era. What did it mean to you, and what determined you to briefly follow that path?
I was a silly kid. I remember the other contestants fighting for 30 seconds in front of the camera, while I recoiled and did everything I could to avoid that kind of attention. The stage, the lights, the audience, the microphone, the TV show…All these things overwhelmed me. Back then, the notion of “anxiety” was still relatively unknown as a condition. People used to dismiss its reality by summing up shallowly that it was just a strong emotion, just nervousness that everyone experiences. I didn’t question the narrative, even though I never saw anyone as affected as I was by these “strong feelings”. When I actually stepped in front of the audience, on that stage, that particular moment was so painful that my brain somehow refused to “record” what was going on. I can’t, for my life, remember anything. I didn’t remember then, and I can’t remember now. I know it sounds odd, almost as if the outcome was very bad, or as if someone harmed me, but it wasn’t the case. Apparently, everything unfolded just great, but for me it was a very traumatic experience. I don’t have an explanation for it. Thinking back, I regret that I was a silly little doofus who used to let her emotions rule her life.

A few well-known Romanian underground artists took part in such competitions like “The Voice of Romania”, “X-Factor”, “Megastar” etc. What’s your opinion on the phenomenon, especially since you’ve been there, done that. Is it truly an extra-chance for people to make themselves known in an industry that pays little to no attention to the rock scene?
I think it’s understandable. Independent artists start their career with a small number of friends, and followers, which makes it impossible for one to grow organically without investing prohibitive amounts of money in promotion strategies. A huge show gives you the opportunity to showcase your talent to a vaster audience, and allows you to garner some visibility. It’s quite simple: you offer yourself to the country, and those who resonate with whatever you’re delivering, stay with you after it’s all over. I was actually considering enrolling in such a show sometime next year, even though it kind of contradicts what I stand for, and what I ultimately want.

People know you as the beautiful singer of the electro-rock act Pixels. Personally, I didn’t feel like your talent was exploited to its fullest degree in that collaboration. What will you do differently now, with your solo project?
Pixles was an amazing start because it allowed me to become knowledgeable with regard to live music. As for the solo project, I think it’s going to be a bit more difficult, since it’s my first time being a true “frontman”. I gotta’ admit that I’m a bit nervous! Of course it’s going to be something else because now I have the chance to represent myself, and my name, exactly as I deem suitable. I’ll write and perform whatever music I want to write and perform, and I’ll have a type of freedom that I didn’t experience with The Pixels, not necessarily because they wouldn’t give it to me, but rather because I preferred to let my band-mates make the final decision.

Describe your solo-project a bit. How did it come to be, what genres will it cover, and what’s the plan?
Mircea from The Sonic Taste convinced me to “pause” the laziness for a bit, and start working on music. The first single, “Cum Save Me”, is actually a song that I’ve been working on for the past two years, initially with the Pixles, and then with various other people, but I was never satisfied with the partial results. They were very far away from what I imagined the song to be. I’m not very good at explaining either, because I am yet to master the very technical, musical vocabulary. However, when Mircea and I met up in the studio, he understood and processed my vision in an unexpectedly accurate manner, which led to the song finally finding its appropriate form. As for the genre, ugh, that’s a hard one! Right now, I totally fancy a Marilyn-Mansony-kind-of-vibe alt rock, but I can’t stay in one place for long. I feel the urge to combine it with some blues elements, but also some dark synthwave, metal, American folk, and wow, so many others! I hope that the people who like and follow me now, are ready for an eclectic journey, because they’re in for a surprising ride!

You’ve released a few cool singles so far: “Cum Save Me”, “Safe Word”, and covers for “You Know My Name” by Chris Cornell, and “Climbing Up The Walls”, by Radiohead. Are you working on an EP/LP and, if so, how’s it going?
Well, at the moment, I’ve got a rough list of ideas, some themes, a few lyrics, but nothing set in stone. I’m sure I’ll release an EP next year, and, perhaps, if I’ll explode with inspiration, I might even make it an LP, why not! I know most people make their plans upfront, but I just don’t function that way. I’ve been depressed lately, so that’s always fertile ground for creativity! (laughs)

Your songs are the result of a fruitful collaboration with Mircea Petrescu from The Sonic Taste. Tell me about the songwriting process. Will your collaboration be limited to a songwriting/production venture, or are you also planning some live shows together?
I dread admitting that, until now – the age of 24 – I didn’t learn to play an instrument myself, but it’s the naked truth. I’ve only got the voice, and the lyrics. The melodies are my creation, but the production-lord is Mircea solely. I just come up with some ideas and advice. He’s extremely talented and I’m happy to be able to make him expand his usual musical sphere through our project. Even though you might not notice it at first, our taste in and choice of music are radically different. For sure we’re also going to go “live” together. I can’t imagine anyone else better suited for the job. He knows best!

“Her own experiences, angst, and fears serve as a filter and personal touch that distinguishes her from being pigeonholed as something too specific”. It’s an excerpt from your press-kit, and it speaks honestly about the “angst and fears” of the person behind the artist. Talk to me about this component of the artistic process. Do you find inspiration in the more abysmal states of the human psyche? Is music a form of therapy for you?
Hmmm…Come to think of it, I’ve never really expressed my psychological states through lyrics (I’d rather cry, lol). But, the truth is, when I’m sad or hopeless, I’m more prone to throw a word or two on a piece of paper (let’s be honest here, as poetic as that sounds, in reality I use my phone or my laptop to write). I’m not sure if it helps me soothe my soul, but rather it allows me to be at peace with myself for finding a constructive outlet, even though we’re just talking about a verse. My lyrics are seldomly inspired by my day to day life. I can’t adequately transpose my psychological states in writing, because I constantly have the sensation that I’m not doing justice to the intensity with which I feel certain things. What I do is write random stuff. Honestly speaking, sometimes my fingers hit the keyboard without my input. After I come up with a theme, I imagine a scene that captures my interest. I then try to describe it, so as to create a story.

Your lyrics are very bold. Quite often, they deal with taboo subjects that are pretty hard to broach in such a conservative society like ours. What inspires you when you concoct scenarios like the one in “Safe Word”, where two characters exchange BDSM experiences and…services?
Haha, actually, I told myself that if I’m ever asked about the lyrics in “Safe Word”, I’ll just let it slide! What gave way to this type of narrative is an evening spent in a club in Berlin. Ever since, BDSM has become something that I’m actively interested in. “Jolene the Serene”, the song I wrote for The Pixels, is pretty similar to “Safe Word” with regard to the lyrics, and my inspiration for the piece was a scene in the film “Closer”.

How do you see the Romanian rock scene, in terms of female representation? Do you ever feel like there aren’t enough female artists “advocating” the genre in our country? Were you ever criticized for choosing to be a rock artist?
I haven’t really seen any female rock artists, and the few I did see were “stretching” out to pop, punk or metal. Maybe I didn’t study the phenomenon thoroughly enough, but I do know lots of people, and I went to an impressive number of concerts. EVERYONE is male. This could mean either that we don’t really have any bands with female members (which I doubt), or they don’t get much attention. I don’t want to turn this into a Ted Talk about the patriarchy. It is what it is. After I’ll have a satisfactory number of songs, so as to perform my first concert, I’ll gladly accept the title of “Badass Romanian Rock Chick”, who proudly represents the fairer sex, in an underrepresented cultural world. Why not?!

Diana Secu Facebook

Diana Secu Youtube


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Play Cover Track Title
Track Authors