I: Noaptea în care am ars

Poză în redacție, 29 octombrie 2015

E trecut de 6 seara. După ce fac ultimele corecturi la materialele pentru mâine, îmi odihnesc ochii uitându-mă la afișele înrămate din încăpere. Multe dintre ele sunt semnate de artiștii pe care îi înfățișează iar redacția arată exact ca în închipuirile mele din adolescență: o încăpere spațioasă plină de postere cu formații și biroul, la care scriu articole despre muzică. Mă cuprinde o mare bucurie. Fata de 14 ani este mândră de femeia de 27 care a reușit să își transforme visul în realitate.

Acum 5 ani, Nelu, redactorul-șef al revistei, mi-a dat șansa să scriu câteva știri de test pentru Maximum Rock Magazin. Am acceptat imediat iar colaborarea noastră s-a transformat într-un loc de muncă pe bune. L-am cunoscut pe Nelu fix când mă întrebam dacă voi avea vreodată ocazia să fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: să fiu jurnalist la o publicație dedicată rockului. Și iată că s-a întâmplat!

Termin treaba, încui și plec. Străduța îngustă pe care se află sediul nostru este neobișnuit de întunecată. Este o limbă de ciment bizară presărată cu case mici, rătăcită printre blocuri colosale care o înghit fără milă. De câteva zile, s-a făcut frig afară și deja parcă miroase a iarnă. Mă gândesc la garsoniera mea caldă și grăbesc pasul, recunoscătoare că locuiesc aproape. Ce repede trece timpul…Oftez și mă întristez. Nu am niciun motiv să fiu supărată, însă de la o vreme încoace, mă încearcă mai greu nopțile singuratice din marele oraș.

Ajung pe bulevardul luminat și agitat. Încruntarea se topește în zâmbet iar forfota oamenilor mă scoate pentru moment din starea ciudată de adineaori. Îmi pun căștile pe urechi, dau drumul primei piese din playlist și intru în magazin ca să îmi cumpăr câte ceva pentru cină. Când ies, plouă torențial. Nu aștept să se ostoiască cerurile, ci pornesc spre casă, încărcată cu sacoșe.

Ceva din greutatea sentimentului care m-a copleșit când am părăsit redacția a rămas cu mine. Câteodată îmi pun prea multe întrebări. Oare e o idee bună să rămân în România când atât de mulți prieteni pleacă în străinătate? Ar trebui să îmi găsesc un job mai sigur și mai bine plătit? Dacă plec, ce se vor face mama și sora mea? Tot mai des mă macină îndoielile și, deși sunt fericită, am constant senzația că lucrurile nu funcționează cum trebuie, că lipsește o piesă din puzzle. Mă opresc în plină ploaie cu plasele în mâini și ridic capul spre bolta înnorată. Picurii spală ultimele urme ale machiajului zilei de luni și îmi intră în ochi, în suflet, răcorindu-mă. Nu știu ce mi se întâmplă…Doar nu port în spate povara întregii lumi! Încep să alerg spre blocul meu, pe care îl văd ițindu-se în față.

O observ târziu, când deja scotocesc după chei în buzunar. Stă la trecerea de pietoni cu mâinile pe lângă corp, fără să țină cont de stropii mari care se întețesc. Oamenii trec pe lângă ea în valuri, dar trupul îi rămâne nemișcat, ca o stâncă stranie în mijlocul unui ocean zbuciumat de chipuri și mâini. E atât de liniștită sub asaltul cerurilor încât ai spune că are un scut invizibil care o protejează de răpăielile nemiloase. Și de nepăsarea celor din jur. Este bătrână, mai în vârstă decât mama. Parcă s-a pierdut în lumea mare. Oare știe unde se află? Are ochi albaștri, nefiresc de deschiși la culoare. Nu e îmbrăcată prost, dar nici prea bine. Pardesiul e subțire iar cizmele îi sunt scâlciate de la atâta purtat. Sunt sigură că are picioarele ude în ele. Se uită la mine și șoptește ceva, ca pentru sine. Mă întreabă apoi cu o voce smerită dacă știu cum poate să ajungă pe strada Emil Gârleanu. Nu îmi cere nimic, doar mă privește cu blândețe.

Îi explic încurcată, îmi mulțumește și întoarce capul înspre trecere. Așteaptă ceva ce nu mai vine. O studiez câteva secunde confuză. Nu știu ce să fac. Poate că aș jigni-o dacă i-aș oferi bani. Decid să urc, să caut o umbrelă și să i-o aduc. Mă grăbesc să ajung sus, cotrobăi cât pot de repede după câțiva lei și o umbrelă, apoi cobor din nou în stradă. Femeia, însă, a dispărut. Excursia mea nu a durat mai mult de câteva minute și totuși iată cât de rapid s-a dispersat acest destin apăsat de tristeți neștiute. O caut. Traversez și fac câțiva pași, mă întorc și mă uit pe lângă bloc, dar nu o găsesc nicăieri. Ploaia se oprește și lasă în urma ei bălți mari în care se reflectă farurile mașinilor grăbite. Privesc umbrela și banii deznădăjduită. Mă judec pentru că nu am întrebat-o dacă pot să o ajut cumva. Dacă i-aș fi spus ceva bun? Ceva care să o salveze măcar pentru o noapte?

La semafor, oamenii se opresc apoi trec în pâlcuri, mereu alții, un du-te-vino continuu. Unii sunt zgomotoși și tineri, alții bătrâni și tăcuți în haine vechi și ponosite, cu căciuli groase pe capetele cărunte. Unii sunt săraci și singuri, alții nu au grija zilei de mâine și butonează de zor telefoanele luminoase care piuie și cântă pe diverse tonuri. Femeia mea lipsește. A căzut din caleidoscopul pestriț al umanității, lăsând în urmă doar amintirea chipului ei gol, cu ochii aceia albaștri, palizi și misterioși. A devenit invizibilă, deși cea mai mare nevoie a ei era tocmai aceasta: să fie văzută. Dar noi suntem tot mai orbi.

Regretul mă urmărește în timp ce pregătesc cina. Mă urmărește a doua zi, a treia și toată săptămâna. Zi de zi, fac același drum dinspre redacție spre acasă și sper că o voi zări din nou la trecerea de pietoni, dar nu se întâmplă. Mă întreb dacă nu cumva Dumnezeu ne scoate în cale asemenea oameni, dacă nu sunt îngeri deghizați în sărmani care ne pun la încercare ca să afle ce purtăm în suflet. Gândul este absurd, dar mi-e tot mai milă de biata femeie abandonată acolo la semafor, singură, cu hainele ude, pierdută în marele București. Îi cer iertare în șoaptă și  mă rog să fi găsit ceea ce căuta, chiar dacă nu am putut să îi ofer măcar un cuvânt călduros în noaptea rece de toamnă. Îi cer iertare și lui Dumnezeu și nădăjduiesc că tinerețea mea trăită în pripă îl va îndupleca.

Peste câteva zile, este deja 30 octombrie. Plec din redacție și mă grăbesc acasă. Este seara concertului și vreau să mă pregătesc pentru eveniment. Aștept de mult timp ocazia să ascult live piesele de pe noul album al trupei Goodbye To Gravity. Lupt cu oboseala acumulată pe parcursul săptămânii și cu sentimentul de greutate din inimă care nu vrea să îmi dea pace. Îmi sortez hainele din dulap și decid să renunț la rochița pe care pusesem inițial ochii. Este prea frig pentru o asemenea ținută. Îmbrac blugii negri, un tricou cu epoleți decorativi și sacoul. Îmi piaptăn părul lung, proaspăt vopsit și îmi pun bocancii. Sunt mulțumită de alegerea vestimentară prudentă.

„Vin și eu! Ne vedem acolo”, îmi scrie Tamara înainte să ies pe ușă. Îi răspund că abia aștept să o văd și pornesc la drum. Hotărăsc să merg pe jos pâna la club. De obicei, nu îmi ia mai mult de 15 minute să ajung. Mă uit la trecerea de pietoni din fața blocului. Trotuarul este neobișnuit de pustiu. Îmi dau seama că mi-am lăsat căștile sus, dar este prea târziu să mă întorc așa că, pe post de coloană sonoră, îmi fredonez singură melodia „I Won’t Wait” a formației, ca să intru în atmosfera spectacolului.

Privesc ferestrele luminate ale blocurilor de pe Bulevardul Octavian Goga și mă joc în gând imaginându-mi viețile de dincolo de ele, din apartamentele frumoase și ordonate, sau dimpotrivă, din cele haotice și încărcate. Oare ce povești se spun acum acolo? Ce vești bune sau proaste se dezbat în jurul mesei? Îmi închipui că dincolo de galbenul electric al geamurilor, sălășluiește o familie de 4, așa cum era odinioară a mea. Fata cea mare se pregătește să meargă la petrecere, iar mezina studiază admirativ cum se machiază și se îmbracă. E întinsă pe burtă în patul din camera surorii ei și îi schițează cu stângacie portretul. E cea mai frumoasă din lume cu părul ei blond și ochii căprui. Tatăl fumează în bucătărie, desenând caricaturi pe marginea unei coli de hârtie de pe care își cască gurile flămânde cifrele ratelor și ale datoriilor. Mama face cafea și se uită cu dragoste la soțul ei îmbătrânit și încovoiat peste gândurile lui, ale lor, dar veșnic frumos și tânăr pentru ea. „Tu vei trăi”, îmi îndemn personajul. „Vei rămâne cu ele”.

Noaptea de sfârșit de octombrie este blândă iar născocirile mele mă fac să zâmbesc. Undeva, sunt convinsă, oamenii aceștia continuă să existe și sunt fericiți.

Când ajung, concertul a început deja. Trupa tocmai termină de interpretat primul cântec. Mai prind utlimele sclipiri ale artificiilor. Salut în trecere câțiva prieteni și mă îndrept spre celălalt capăt al localului, unde mă așteaptă Nelu și restul colegilor din redacție. Publicul aplaudă, este energic și entuziasmat, ceea ce mă bucură nespus. Noul disc al grupului bucureștean este de o calitate excepțională, un material care va ajunge un etalon al albumelor metal autohtone. „Doamne, ce fericiți sunt”, îmi spun văzându-le chipurile animate. Au muncit foarte mult pentru ca piesele să sune așa de bine. Schimb câteva cuvinte cu Ciprian, colaboratorul nostru, și cu Mihai, fratele lui mai mic. Nelu îmi face semn să iau notițe, ca să pot să scriu o cronică temeinică despre cântare. Aprob din cap și îmi îndrept atenția către scenă.

Albumul „Mantras Of War” are un mesaj social foarte puternic. Metalul a fost întotdeauna un gen de muzică preocupat de acest aspect, iar băieții, prin arta lor, au creat un disc care spune povestea generației noastre, una copleșită de conflicte interioare, cum rezumă așa de bine prima melodie, „The Day We Die”, pe care am ratat-o parțial. Vorbește despre corupție, despre necesitatea acțiunii colective pentru a opri acest „dușman comun”, printr-o pletoră de metafore dure, care evocă imagini cu fronturi ocupate de oameni dornici de schimbare. În a doua piesă, „Shadow Puppets”, războiul împotriva răului social ajuns în faza de metastază devine foarte personal. Terenul de luptă este, de data aceasta, ființa noastră intimă, supusă la tot felul de manipulări și jocuri al căror scop ultim este să ne înstrăineze de propriul suflet.

Sonoritățile grele, deseori agresive, fac dreptate tematicii pe măsură. Ascult glasul visceral al solistului și realizez că nici nu ai cum să cânți pașnic despre aceste lucruri care ne rănesc atât de profund. Îmi amintesc e-mailul pe care l-am trimis Universității din Helsinki în legătură cu programul de studii masterale dedicat artei spectacolelor. Nu am nimic de pierdut dacă încerc să obțin bursa. Dacă nu plec, mă tem că ratez șansa la o viață mai bună. Dar poate că nu e altceva decât o himeră totul. Mi se face dintr-o dată dor de nepoții mei. Oare ce se va alege de ei în România? Cum îi va proteja această țară atât de indiferentă? Ce se va întâmpla cu mama? „Gata cu gândurile negre!”, mă cert. Am ieșit în oraș să mă distrez. Am vreme să cumpănesc după concert.

Mă uit în jur la ceilalți participanți. Pe unii dintre ei îi cunosc. Lucrează ca mine în redacții, scriu, fotografiază și se străduiesc să promoveze o cultură bogată, ținută în umbră de prejudecăți și de dezinteresul mass-mediei, care nu vede rostul susținerii unor artiști talentați și integri, cât timp nu se regăsesc în genurile de muzică „solvabile”. Li se spune „underground” pentru că nu sunt adepții sound-ului comercial al așa-zisului „mainstream”, suprapopulat de interpreți superficiali, numai buni de difuzat la radio și la TV fără crâcneală. „Underground” pentru că, din păcate, își trăiesc visurile în exil într-un subteran creativ care nu le este cu adevărat casă.

Neînțeleși, neacceptați, uneori chiar ridiculizați, neșansa lor este că nu se simt reprezentați de moda momentului în materie de muzică. De aceea mulți se pierd, învinși de lipsa unei infrastructuri culturale prietenoase cu diversitatea. Înfrânți nu de absența talentului sau de slaba calitate a produsului lor, ci de lăcomia unei piețe muzicale mercantile, pentru care valoarea nu înseamnă nimic dacă nu se poate vinde. Consecințele acestei mentalități se văd și în felul în care sunt tratați artiștii underground de cei care ar trebui să îi protejeze. De obicei, sunt nevoiți să cânte în localuri neîngrijite, fără să fie remunerați. Sunt umiliți de promoteri de evenimente, patroni de cluburi sau organizatori, dornici să umple serile altminteri goale cu „ceva, acolo”, care să facă un pic de consumație. Totul pentru că au o pasiune care, pentru majoritatea dintre ei, reprezintă o salvare într-o societate care încă își caută reperele.

De fapt, și noi suntem în aceeași situație. Suntem „Generația Underground”, refugiată, asemenea lor, în nișe în care descoperim crâmpeie de sens. Direcția principală nu ne place. Are doar aparența normalității. De fapt, este stricată până în măduva oaselor. Mainstream-ul miroase de la o poștă a fals și a corupție. De aceea preferăm underground-ul, chiar dacă adevărul iese mai greu la suprafață de aici. Cum se numește o lume în care valorile sunt inversate? Distopie. Răspărul societății românești se reflectă perfect în predilecțiile industriei muzicale. Și acolo, normalitatea este minoritară, nepopulară și greu vandabilă. Trăiască, deci, underground-ul…Am putea să evadăm din el plecând pur și simplu, așa cum mă bate pe mine gândul să o fac. Dar ce se va petrece cu cei care nu pot să fugă și rămân în urma noastră?

Vibrația telefonului îmi scote gândurile de pe făgaș. A ajuns Tamara și îi explic unde sunt. Nu trece mult timp și apare lângă mine. Este o mână de om, toată numai zâmbet, o fată luminoasă, plină de voie-bună. „Ce tare cântă băieții ăștia!” spune și râde cu glasul ei subțire, ca un clinchet. „Bagă bine!”

Chitarele lui Mishoo și ale lui Vlad se armonizează perfect, în timp ce tobele lui Bogdan conduc melodia ca un puls pe note, mereu fidel ființei sonore numită Goodbye To Gravity, aflată în slujba celor cinci trupeți. Adevăratul maestru păpușar este Pascu, care ține structura piesei cu precizia și cu adâncimea basului său îndrăgit. Dacă Bogdan este inima, atunci Alex este creierul, Mishoo și Vlad sunt mâinile dibace, iar sufletul îl reprezintă Andrei, cu vocea lui când melodioasă, când dură, un fel de mijlocitor între lumea instrumentelor și cea a oamenilor. Ce treabă bună fac. Cât de talentați sunt.

Melodia se termină, publicul aplaudă și urmează „Atonement”. Cântecul acesta pare compus pentru mine. „I started running/ I wasn’t gonna just stand there and wait/ For the changes that were sure to dissipate”. Spune perfect povestea generației mele, una prinsă între lumi, suspendată între o opțiune și cealaltă, mereu împovărată de alegerea între a dezerta, sau a rămâne să lupte. „I figured why should I risk it/ I don’t wanna venture and I don’t wanna gain/ Instead of making the choices/ I’d rather be left with silence again”. Și parcă orice decizie am lua, tot nu nu este bine. „For taking my time to find atonement/ Taking my time to feel the moment/ Taking the time to shun an omen/ For taking in all my time”. Ne mințim că avem atât de mult timp la dispoziție și apoi, dintr-o clipă în alta, suntem bătrâni și rătăciți în noi și printre ceilalți. Orice șovăială se cronicizează și se transformă din ezitare în imposibilitatea de a mai acționa. Ce să facem cu noi în țara asta oarbă și mută, copleșită de atâta rău și totuși plină de tot ce e profund al nostru?

Aplauze din nou. Publicul dansează în fața scenei sub privirile încântate ale băieților din trupă. Energia exuberantă a fanilor adolescenți se manifestă prin renumitele „circle-pit-uri” ludice. Puștanii se împing unii în alții într-un joc care aduce un omagiu hazliu tinereții lor zbuciumate. „Four Minutes of Rage” îi galvanizează și asist amuzată la frământarea lor și la veselia artiștilor care sunt fericiți de succesul pe care îl au. Urmează „Rise From The Fallen”. Până acum, piesele s-au succedat exact ca pe „Mantras Of War”. Oare voi avea ocazia să ascult și „I Won’t Wait”, cea pe care am fredonat-o în drum spre club? Este de pe primul disc și nu știu cât vor parcurge din el.

Formația pare că îmi aude gândurile, însă doar fragmente din acestea, pentru că acum interpretează „The Cage”. Reacția publicului la melodiile consacrate este cea mai elocventă. Mulți dintre fani au făcut cunoștință cu Goodbye to Gravity tocmai pe aceste acorduri, așa că aplauzele sunt explozive. „Unusual Suspects” este o altă favorită de pe albumul de debut și este primită cu același entuziasm. Tinerii din primele rânduri cântă glas-la-glas cu solistul și știu pe de rost toate versurile. La un moment dat, Andrei îi duce microfonul la buze unui adolescent care profită de ocazie pentru a-i arăta că nu este un novice și ar face față cu brio scenei. Iată și un cover, „The Evil That Men Do”, al cărui original aparține legendarei formații britanice Iron Maiden, preferata absolută a basistului Alex Pascu.

Chiar se vede pe el fericirea, pentru că zâmbește larg, din toată inima. Îi face o imensă plăcere să își onoreze idolii astfel, în fața oamenilor care îl admiră. Mishoo i se alătură într-un joc scenic și cei doi își strunesc cu pasiune instrumentele, electrizați de muzică. „Este rândul vostru să cântați la refren!”, spune Andrei animat. Zâmbește la rândul lui și e pătruns de emoție. E clar. Oamenii aceștia s-au născut pentru metal. GTG a dat o notă personală hitului și îmi place mult acest lucru. Nu s-a mulțumit, ca multe alte trupe, cu o copie fidelă.

-Îl avem pe Vlad Țelea la chitară!

Vocalistul atrage atenția asupra colegului mai timid, care livrează un solo perfect. Există așa de multă chimie între membrii trupei! Nu ai cum să nu te bucuri când îi vezi împreună pe scenă. Plăcerea pe care le-o aduce spectacolul se transmite din om în om pe aripile volatile ale muzicii, până cuprinde toate inimile din încăpere. Trăim laolaltă acest moment de fericire, o mărturie sonoră a frumuseții vieții. Oamenii aceștia îmi dau speranță și mă gândesc la viitorul lor în industria muzicală autohtonă, dar și la viitorul meu, al nostru.

Melodia se apropie de final și îmi închipui că toți cei care suntem aici formăm un tot unitar, o generație aparte care a avut privilegiul libertății, fără să fie condiționată de prizonierate iscusit ticluite de dictatură. Suntem suficient de tineri încât să nu fim copleșiți de istorie, dar nu îndeajuns de îndepărtați de ea pentru ca greșelile ei să nu se mai răsfrângă asupra noastră. Ne aflăm la răscrucea dintre ce a fost și ce ar putea fi, într-un fel de purgatoriu cu numele România în care trecutul îi pune speranței călușul în gură și o obligă să tacă în fața nedreptății.

Ne trăim viața rupți între dorința de a pleca naibii de aici și ceva ca o misiune, care ne îndeamnă să rămânem și să luptăm. Muzica băieților exprimă perfect această frângere interioară. Muzica, dar și destinul lor de a-și consuma talentul într-o în nișă ignorată. Ei sunt în mic ceea ce noi toți suntem în mare, iar undergroundul lor este și al nostru. Da, așa cum am mai spus, cam aceștia suntem…generația U. Refrenul se repetă de câteva ori, apoi, imediat după ultimele note, țâșnește a doua jerbă de artificii, însoțită de aplauzele noastre. Mă uit la Tamara care zâmbește. Ce de oameni frumoși. Câtă energie bună aici în seara aceasta.

Pe scenă se întâmplă ceva. Artiștii se agită. Pe chipul lui Andrei se răsfrânge o lumină ciudată, stridentă. Nu știu de unde vine. Ochii lui speriați privesc înainte, fix. Se grăbește să spună că a luat ceva foc și că asta nu era în program. Cere un extinctor pe care nu i-l aduce nimeni. Se uită neputincios la stâlpul din partea stângă. Privirea mea se mută automat acolo și abia atunci observ flacăra. În jurul meu și al Tamarei, oamenii se foiesc. Mulți pornesc spre container. Oare de ce se grăbesc așa? Câteva secunde mai târziu, flama ajunge la tavan și acesta se aprinde cu totul. Îmi ia un pic de timp să mă pun în mișcare. Parcă sunt într-un coșmar și vreau să scap de un pericol uriaș, dar membrele și glasul nu mă ascultă. Reușesc să îi spun Tamarei că trebuie să mergem spre ieșire. Mă uit confuză la vâlvătăile dogoritoare de deasupra acesteia. Nu există alt exit.

Cu un glas acut, care nu seamănă cu vocea ei blândă, îmi strigă că va cădea tavanul peste noi. Mă gândesc să fugim la toalete, dar nu mai știu dacă acolo se pot deschide ferestrele, dacă avem pe unde să scăpăm. Ezităm, însă până la urmă o luăm amândouă spre ieșirea deasupra căreia plouă cu bucăți incandescente de lemn și de burete. Fumul se întețește și oamenii speriați fug în valuri dinspre locul în care stăteau, în aceeași direcție cu noi. Când grupurile care vin din diferitele zone ale sălii se întâlnesc, ne îmbulzim. Îl regăsesc pe Ciprian, care mă întreabă dacă l-am văzut pe Nelu. Îi spun că nu și îmi pun mâna pe umărul lui ca să nu ne pierdem. Tamara s-a făcut mică lângă mine, înghesuită de ceilalți tineri, la fel de înspăimântați ca noi. Ajunși sub bolta înflăcărată, teama devine panică. Fierbințeala îngrozitoare pe care o emană focul mistuitor doare și oamenii se împing cu forță unii în alții pentru a grăbi înaintarea spre container. Sunt separată de Tamara și de Ciprian care dispar fără urmă și rămân singură sub tavanul care s-a transformat într-un colț de infern.

Îmi protejez capul cu mâna dreaptă dar tot îmi picură ceva care arde pe scalp. Mă copleșește o frică pe care nu am mai simțit-o niciodată, însoțită de neajutorare. Fumul se lasă tot mai mult peste noi. Cu greu, ajung în container și aici, mă opresc. Nu mai putem să înaintăm, dar oamenii din urma noastră, disperați să se salveze, se îngrămădesc și strigă că trebuie să ieșim cumva. Le aud țipetele și știu, deși nu am cum să văd, deși nu vreau să văd, că unii dintre ei ard deja. Lângă mine, un bărbat cu păr blond și barbă, un chip necunoscut, dar familiar, se roagă la Dumnezeu, implorându-l ca tot ceea ce se petrece acum să fie un coșmar. Are ochii închiși și și-a împreunat mâinile. Strivit între trupuri, cu coatele lipite de stomac și capul proptit în omoplații celui din fața lui, cerșește cu glas tremurat: „Te rog, Doamne, nu poate să fie adevărat, te rog, Doamne, fă să nu fie real”, apoi recită „Tatăl nostru”.

Urletele celor care nu au ajuns în container îi acoperă rugăciunea. Flăcările și fumul se năpustesc asupra noastră, înghițindu-ne. Simt focul pe piele. Îmi învăluie spatele și, din reflex, îmi duc mâinile la față. Încerc să respir dar acesta nu mai este aer, ci tot foc. Îmi arde gâtlejul și clocotește în piept, cu mirosul lui chimic, toxic. Degetele subțiri mi se încovoaie iar carnea de pe ele plesnește sonor. Ochelarii cu rame groase de plastic mi se topesc în palme și lichidul arzător îmi curge pe sub bluză. Ne prăbușim rând pe rând, dar ardem și pe jos, în scrumul făcut de trupurile noastre. Flacăra m-a cuprins cu totul și o simt pe cap, pe mâini, pe spate, distrugându-mă, dezbrăcându-mă. Ard. Habar nu am dacă printre glasurile care agonizeaza este și al meu. Să se termine, Doamne, să se termine odată. Doare, doare! Vaierul nelumesc al focului ne surzește și ne mănâncă țipetele. Le văd pe mama și pe sora mea. Sunt sigură că voi muri și ultimul meu gând se îndreaptă spre ele. Le cer iertare pentru că plec astfel, pentru suferința uriașă pe care le-o voi pricinui, pentru că, așa ca tata, părăsesc lumea asta atât de repede. Plâng fără lacrimi, icnind, învinsă.

Dintr-o dată, un întuneric vast și greu coboară asupra mea. Am orbit. Focul mi-a devorat ochii. Am murit. Poate că așa începe ceea ce este dincolo, sau poate că eternitatea nu este altceva decât un ocean negru, fără formă, fără însușiri. Se face lumină din nou. Durează ceva până când înțeleg că trăiesc. Lângă mine, o fată cu părul lung se clatină pe picioare. Pielea de pe mâini îi atârnă pe lângă trup ca niște aripi care au renunțat la zbor. „Poți să mă ajuți să mă ridic?”, o întreb automat, cu un glas pierit. Încearcă, dar când mă atinge cu brațele ei rănite, se retrage. „Mă doare prea tare, iartă-mă, nu am forță”, îmi spune. Plânge. Mi-e milă de ea și îi mulțumesc. „Nu e nimic”. Mă sprijin cumva în palma stângă. Izbutesc să mă salt în picioare. Podeaua însăși este îngrozitor de fierbinte. Aerul este tot mai puțin și în oamenii năuciți crește din nou teama. Iarăși ne îmbulzim. Ieșirea este blocată de corpuri suprapuse, suferinde. Țipetelor le-au luat locul zgomotele de jale. Câțiva băieți disperați să se salveze mă împing din drumul lor și se urcă peste mine. Cad și odată cu mine, și ei. Sunt grei, foarte grei și mă strivesc. Nu-mi mai intră nici măcar oxigenul acesta bolnav în plămâni. „Vă rog, mă sufoc”, „Vă rog” le șoptesc, dar ei nu aud. Se face tot mai întuneric. Toracele meu se comprimă și pocnește sub povara trupurilor lor.

Îmi aud numele rostit de o voce străină, după care cineva mă apucă de mâini și trage cu putere. Simt asfaltul dur sub șolduri și sub genunchi. Aer, apoi bărbatul mă întreabă dacă pot să merg. Mă uit la el sub luminile stranii ale lămpilor stradale. Pare un înger înalt și blond, dar nu îi pot distinge trăsăturile. Rostesc confuză numele primei mele iubiri din adolescență. Îi răspund că nu mă pot ține pe picioare. Mă așază pe o bordură și se întoarce în ușa clubului, pentru a salva și alți oameni. Mă uit în jur. Îmi caut prietenii. Nu am cum să recunosc pe cineva. Chipurile tuturor sunt pline de cenușă și desfigurate de groază. Pretutindeni sunt tineri întinși pe jos. Gem și cer ajutor. Lângă mine, un bărbat rămas fără păr stă inert, cu capul plecat în piept și ochii larg deschiși, incapabil să clipească. Mi-e groază să accept ceea ce văd. Nu mai are pleoape…

Amețesc și mă prăbușesc lângă el. Când trupul meu dezgolit de piele se atinge de ciment, durerea pe care o simt îmi străbate întreaga ființă ca un scurtcircuit. Țip ca un animal și mă ridic. Observ că geanta de umăr îmi este întreagă. Vreau să scot telefonul ca să o sun pe mama, dar carnea de pe mâini îmi atârnă în fâșii printre degetele umflate și negre. Nu știu cum, dar reușesc să extrag totuși mobilul și să formez numărul. Ceva primar din mine preia controlul și îmi spune că dacă nu plec singură să caut o ambulanță, voi muri aici. Când mama răspunde, eu deja merg spre ieșirea din gang, propulsată de o forță necunoscută.

„Mama, vino la București”, „Mama, clubul în care eram a luat foc și sunt arsă”, „Vino te rog la București!”. Biata mea mamă nu pricepe ce îi spun. Crede că nu aude bine, îmi cere lămuriri. Plâng și insist că sunt rănită și o implor să se grăbească. Închid și ies în curtea interioară. Văd o ambulanță în depărtare și mă îndrept spre ea, dar aceasta trece pe lângă mine în trombă. Mă întorc ca să o ajung din urmă. Oprește câțiva metri mai încolo în fața unui grup de trei oameni.

O recunosc cu greu pe Flavia. O susține Mihai, iubitul ei.  Mai este o fată cu ei și pare grav rănită. Mihai este singurul dintre noi care nu a fost înauntru când a izbucnit incendiul, așa că nu are nimic. Ieșise în alt local și urma să ajungă la Colectiv cu întârziere. Realizează că sunt eu și tresar amândoi. Îmi spun că am părul foarte ars. Cerșesc să mă lase să urc și eu în ambulanță. „Bineînțeles, du-te cu fetele!” se grăbește Mihai să răspundă. Suntem preluate toate trei. Asistenta este îngrozită. „Doamne, Maica Domnului, Doamne, bietele mele copile”. Mă așază pe targă, lângă Flavia și prietena ei. Durerea se întețește și mă uit la mâinile mele umflate, jupuite. Sunt plină de sânge și de pelicule translucide sub care se ițește fie roșeața cărnii crude, fie țesut negru, mort. Pielea mi s-a desprins de trup. Asistenta mă întreabă cum mă numesc și câți ani am. Nu pot să vorbesc. Oroarea se înstăpânește asupra mea. O însoțește o durere fără nume, cumplită, care îmi pecetluiește buzele.

Flavia răspunde cuminte în locul meu și mă privește îngrijorată.

– Este speriată, toate suntem. Aveți ceva să ne dați? Ne doare foarte tare…
-N-am ce! N-am venit pregătiți pentru ceva atât de serios. Nu ne-am așteptat să fie așa de rău.

Ne promite că ne va duce repede la spital. „Unde?”, întreabă șoferul. „La Arși! Hai urgent la Arși!”. Mașina pornește și ne scutură. Mă lovesc cu brațul drept de peretele ambulanței și urlu. Las o urmă mare de sânge și de scrum, care arată ca o pasăre ucisă. Doamne, ce durere, ce durere imposibilă.

Ajungem la spital. Infirmierii ne scot din mașină și ne duc pe hol. De pe targă, mă uit la oamenii așezați pe scaune. Au chipurile mânjite cu negru iar ochii lor terifiați strălucesc bolnav sub neoanele din sala de așteptare. Și ei vin tot din infernul pe care tocmai l-am părăsit. Cineva îmi oferă o gură de apă dintr-un pahar mic de plastic și o altă persoană îmi smulge pielea dezlipită de pe trup, care atârna pe lângă mine ca aripile căzute ale fetei din container. „De ce mi-ați luat pielea?” întreb, disperată, fără să realizez cât de absurd este gândul că m-aș putea reintregi utilizând fâșiile acelea arse. „Draga mea, nu-ți mai folosește la nimic!” Sunt transferată într-un pat dintr-un salon alăturat. Este plin și aici de oameni. Ochi luminoși, ca aceia de pe hol, privesc neobișnuit de fix din fețe maculate cu cenușă. Nu văd ce e în jur. Privesc în interior, la flăcările care continuă să ardă undeva în mintea lor, devastată de groază. Unii stau în șezut nemișcați, paralizați, alții se zvârcolesc în pat, acoperiți cu niște pături grosolane de lână roșie cu inserții negre.

O adolescentă plânge și își cheamă mama. O asistentă îmi spune că va trebui să împart patul cu ea pentru că suntem prea mulți. Îmi este o sete viscerală și îi cer apă. „Nu ai voie! Va trebui să intri în sala de operație!”. Nu o ascult. Aștept să plece și mă chinui să apuc cu palmele o cană abandonată pe una dintre măsuțe. Sosește mama fetei și o rog să deschidă robinetul micii chiuvete din colțul salonului și să îmi umple cana. Întâi refuză, dar cedează într-un final. Beau pe nerăsuflate câteva guri. „Doamne, vă mulțumesc din suflet!”.

Răcoarea stinge arsura din coșul pieptului și mă liniștește. Mă duc până la oglinda de deasupra chiuvetei. Îmi bate tare inima și mă tem de priveliște. Întâi îmi observ ochii. Au o căutătură înfricoșată, bântuită de teroare. Fruntea, nasul și obrajii sunt tumefiate și roșiatice. Pe buze am scrum. Părul meu odinioară lung a fost secerat de flacără. Ceea ce a rămas din el s-a strâns într-o masă întortocheată. Mă așez pe marginea saltelei. O infirmieră mă întreabă dacă poate să îmi scoată hainele și începe să le taie cu foarfeca. Bucăți din ele mi s-au lipit de răni. „Ești foarte arsă pe spate”, îmi spune. Apoi smulge cu putere. Materialul pârâie și se desprinde cu tot cu piele. „S-a topit în carnea ta!”. Nu simt niciun pic de durere. Mi-e cam rău. Nu respir bine.

Sosește o asistentă cu telefonul meu și mă sfătuiește să vorbesc cu mama, apoi să îl închid, deoarece sună fără oprire. Fac întocmai și femeia pleacă cu mobilul. Pe piept mi s-a așezat un ghem greu de ace. Nu știu dacă mi se pare sau e aievea, dar neoanele din salon pierd lumină, ca și cum aș fi într-o sală de cinema piezișă, înaintea unui film. De pretutindeni se aud sirene, unele în apropiere, altele în depărtate, de parcă întregul oraș ar fi devenit un țipăt disperat după ajutor. O fată frumoasă cu părul roșcat plânge și lacrimile ei lasă dâre albe pe chipul murdar. Copila de lângă mine a primit un pat gol, eliberat de alt ars. Nu se mai roagă, nu mai suspină, doar zace mută, tremurând. La căpătâiul ei, veghează mama care mi-a dat să beau apă.

Lumea se destramă sfâșiată de gheare nemiloase de fiară. Cineva îmi vorbește, dar sunetul vocii este surd, distant. Se ridică din subteran de undeva, distorsionat.„Te ducem să te operăm, auzi? Alo! Măi fată! Repede, că leșină!”Apoi, dintr-o dată, dispare totul, lăsând în urmă beznă și tăcere. Viața mea de până acum s-a încheiat.

Citește capitolul II, „Spitalul nevindecării”

Textul și imaginile din această postare îmi aparțin în totalitate. Preluarea integrală sau parțială în presă, pe internet, pe blog sau video a materialului se va face doar menționând autorul și sursa, după cum urmează: Alexandra Furnea și linkul către această pagină: https://genunderground.ro/category/jurnalul-lui-66/

Orice monetizare a acestui text, orice comercializare, orice preluare fără acord, orice tipărire, în orice formă, orice uz neautorizat de mine personal vor fi sancționate prin lege.

Copyright exclusiv: Alexandra Furnea

Toate drepturile rezervate.