Peronul sufletelor pereche
Am știut dintotdeauna că te voi întâlni așa, într-o gară anonimă dintr-un oraș mic și întunecat. Veneai înspre peronul meu cu capul plecat, înconjurat de aburul cald al respirației, în aerul rece al iernii din nord. Înainte să înțeleg cine ești, ți-am recunoscut conturul trupului. Prelung și subțire, el schița pași ușori pe asfaltul umed, dar ferit de ninsoare. Erai îmbrăcat în negru, ca de obicei, în haine simple trase peste inima ta neliniștită, acoperindu-i bătaia pe care doar eu știam cum să o număr.
– Ridică-ți ochii, îți șopteam de departe, cu multă distanță între noi. Ridică-ți-i să văd dacă sunt aceia pe care îi știu din vise.
Însă tu ai continuat să mergi fără să privești înainte. Doar în jos. Mereu în jos. Te apropiai tot mai mult și, pentru o clipă, am crezut că vei trece pe lângă mine fără să mă recunoști. M-am temut că, deși eram doar noi doi în gară la ora aceea, nu vei zăbovi nici măcar ca să mă saluți.
Stăteam pe o bancă și îmi frecam genunchii juliți – nu știu cum, poate de la atâtea rugăciuni – când ai ajuns în dreptul meu și te-ai oprit. Ochii tăi verzi, curați și obosiți de la atâta drum, s-au întâlnit cu ai mei, căprui și plânși. Te-ai așezat cu grijă lângă mine și m-ai luat de mână. Tremurai.
– Să știi că te-am văzut cândva într-un vis, mi-ai spus cu glasul tău adânc și cald. Am trecut unul pe lângă celălalt așa, pur și simplu. Te-am văzut și până dimineață, ți-am uitat chipul. Zorii au risipit totul, mai puțin certitudinea că mă iubeai deplin. Sentimentul acela…Nu cred că ai idee cât l-am căutat. Cât am vrut să îl regăsesc în realitate. Nu s-a întâmplat niciodată. Târziu, m-am dat bătut. Însă am fost sigur că, într-o noapte, mi-am visat sufletul pereche.
Mi-ai strâns mâna mai tare și când mi-am făcut curaj să te privesc, zâmbeai. Ca și cum mi-ai fi fost oglindă, am zâmbit la rândul meu și te-am îmbrățișat stângaci. M-ai ținut multă vreme așa, nici nu știu câtă. Speriată, am verificat ceasul de pe peron. În curând, vor veni trenurile. Trebuie să ne grăbim. Trebuie să îți vorbesc.
– Am scris cândva despre asta. Despre întâlnirea noastră aici. Atunci am crezut că e doar o invenție. Încă una dintre poveștile pe care le scriam din singurătate. Ce ciudat că s-a adeverit și că am știut mereu cum te voi cunoaște. E așa de crud că avem doar puțin timp la dispoziție. Am atâtea să îți spun și atâtea cicatrici să îți arăt…
– Știu. Simt la fel. Te iubesc și mi-a fost tare dor de tine. Zeci de ani am trăit înjumătățit și acum că sunt întreg, trebuie să accept că te voi pierde din nou.
– Și eu te iubesc.
La naiba. Mi s-a frânt glasul la ultimul cuvânt și am izbucnit în lacrimi. Mi-am acoperit ochii dar tu mi-ai cuprins palmele și mi le-ai sărutat. Apoi, m-ai luat în brațe atât de strâns încât tot ce a fost rupt în mine s-a sudat la loc.
După aceea, nu am mai avut putere să facem altceva. În noaptea grea de iarnă, pe un peron ferit de ninsoarea măruntă care cădea necontenit din cer, ne-am agățat unul de celălalt, urmărind cum se ridică spre bolta întunecată aburii respirației noastre. Îți odihneai capul pe părul meu, fredonând un cântec ale cărui versuri le știam pe de rost. Te mai cercetam din când în când, mirată de cât de frumos ești, și cât de aproape.
Ceasul a bătut ora fixă și am auzit, încă departe însă, sirena locomotivelor. Ai tresărit înspăimântat.
– Nu îți fie teamă…Poate că astăzi vom lua, în sfârșit, același tren!
Dar tu plângeai încet. Știai că nu e așa.
Atunci l-am văzut. Urcase neobservat pe peron cu fluierul între buze. Ochii lui buni erau singurii care spuneau ceva despre el, pentru că, în rest, nu avea trăsături. Nu avea o vârstă sau o culoare a părului, nu avea o formă anume a nasului, mâini mici sau picioare groase. L-am recunoscut și mi-a părut rău că trebuie să o luăm de la capăt. Și-a întors privirea spre vagoanele care se ițeau deja, luminate de viteză, apoi ne-a făcut semn, cu blândețe, să ne ridicăm.
– Oare nu putem să îl păcălim și să rămânem împreună? ai întrebat, ținându-mi mâna în a ta.
O speranță a înflorit în mine însă a pierit când am remarcat mâhnirea omului fără însușiri.
– Încă nu este timpul, a rostit el cu un glas care nu era nici femeiesc, nici bărbătesc. Întâi trebuie să învățați. Trebuie să vă mai rătăciți o dată unul de celălalt.
Trenurile noastre au ajuns, fiecare la alt peron. La mijloc, noi doi îmbrățișați, de parcă dacă ne-am da drumul, nu ne-am opri niciodată din cădere.
– De data aceasta, nu îți voi mai uita chipul, mi-ai șoptit. De data aceasta, am să te găsesc și acolo.
– Și eu. Și eu. Și eu…
Oameni mulți au apărut de nicăieri, poate din vagoanele oprite, călători vechi grăbindu-se spre orașul mic și întunecat sau spre alte peroane, ori poate chiar spre orașul mare cu lumini scăpărătoare, acolo unde voiam toți să mergem, de mână cu el sau cu ea. Ne-au rupt îmbrățișarea și deși ai întins mâinile spre mine, ne-au despărțit fără să înțeleagă ce au făcut, în ce fel cumplit ne-au rănit. Fiecare era prea dornic să ajungă „acasă”.
Nu știu cum, dar m-am trezit în compartimentul luminat, plin de călători. Tu erai în trenul de alături, cu palma ta mare lipită de geam, scrutându-mă cu ochi verzi, obosiți și uzi. Cu ochi goi și singuri, sfâșiindu-mă. Am vrut să ies, să fug spre tine. M-am întors și am prins cu putere clanța. Ușa era încuiată. Nu am reușit nicicum să o deschid. De cealaltă parte a ei, omul fără însușiri mă studia cu tristețe. Sosise timpul să plecăm.
Până să mă dezmeticesc, trenul se urnise deja din loc. Am apucat să te mai văd doar o clipă. Fredonai acea melodie – melodia noastră de recunoaștere. O cântai de aici și până dincolo, cu versuri pe care le știam doar noi doi. Ți-am șoptit că te iubesc și m-ai înțeles. Acel „și eu” al tău a trecut prin timp și mi s-a cuibărit în inimă pentru totdeauna. Am plâns când silueta ta a dispărut în depărtare, odată cu trenul care alerga în aceeași direcție cu al meu, dar mult mai repede. M-am așezat pe jos și mi-am luat genunchii la piept, fără să îmi pese de ceilalți călători care se uitau la mine cu înțelegere, copleșiți de propria lor pierdere.
Atunci a intrat el și m-a ajutat să mă ridic. L-am privit cu reproș și cu ură. L-am întrebat „de ce?”, iar el mi-a răspuns, liniștit.
– A fost un drum lung, dar aceasta este cea din urmă călătorie spre ultima ta viață de acolo, de partea cealaltă a lucrurilor veșnice. După, el te va aștepta în gară și te va însoți acasă, în locul în care nimic nu ia sfârșit vreodată și unde v-ați văzut pentru prima oară, acum mulți ani-suflet. Îl iubești, nu e așa?
– Da…am rostit stins, năucită de un somn venit parcă de nicăieri.
– Dormi, a spus el. Mai ai doar acest drum de făcut și gata. Următoarea stație este ultima, capătul șirului. A fost o călătorie anevoioasă, dar mai ai un pic și ajungi. Trebuia să vă mai pierdeți o dată unul de celălalt ca să învățați, dar apoi nu vă veți mai despărți niciodată. Dormi ca să uiți. Cândva, după toate acestea, în orașul mare cu lumini, veți păși mână în mână, întregi. Dormi…
aura Modruz
October 5, 2022 at 9:00 pm
Pfoa! Ce emotii. Superb, sublim! Te rog sa nu te opresti, ai un talent nemarginit! ♥️