Thank you for loving me
Câteodată mă întreb ce fel de om aș fi fost dacă tata nu ar fi murit acum fix 17 ani, tot într-o marți, 24 septembrie. Aș fi dat, până la urmă, la teatru, așa cum visam când eram copil și petreceam ore în șir la Academie, acolo unde lucra tațcaș, cum îl poreclisem? Filma repetițiile studenților, iar eu îi priveam fascinată de pe scaunul meu din ultimul rând al sălii, închipuindu-mă pe scenă, o actriță desăvârșită. Îmi plăcea să îl vizitez la muncă. Își făcea treaba cu atât de mult drag, încât ajunsesem să îi iubesc și eu meșteșugul. Se pricepea la de toate. Era artist grafic, IT-ist și un star rock pe deasupra. Mă gândeam cu bucurie că, peste ani, când aveam să fiu și eu studentă la actorie, mă va filma și va fi mândru de cât de talentată sunt.
Alături de tata m-am uitat la primele SF-uri. Devoram episoade întregi din „Star Trek” și „Stargate” și, deși eram prea mică pentru a înțelege tot ce se întâmpla, am învățat să iubesc lumile acelea alternative, populate cu tot soiul de creaturi care reușeau să comunice în ciuda diferențelor dintre ele. Uneori se mai luptau, iar atunci ne distram copios. Când am fost mai mărișoară, am vizionat împreună clasicul „Alien” și, de atunci, am rămas o fană a lui Xenomorph, și a filmelor horror.
Cu tata am cântat primele piese. Mă chema în „studioul” lui improvizat de acasă și așternea pe clapele micii orgi electronice împrumutate de la serviciu negativele cântecelor care îmi plăceau. Îmi explica ce trebuie să fac și îmi înregistra glasul de copil peste instrumentalele aranjate chiar de el. Întâia melodie pe care am dus-o până la capăt a fost „My Heart Will Go On”, a lui Celine Dion, din filmul meu preferat din acea perioadă, „Titanic”. La 10 ani și un pic, eram îndrăgostită lulea de Leo DiCaprio, așa că tata s-a gândit să-mi facă o bucurie pregătind orchestrația coloanei sonore. Mai mult, mi-a imprimat chiar el, la presa confecționată în camera lui, un tricou cu portretul actorului. Era cel mai fericit când ne vedea, pe mine și pe sora mea, zâmbind, așa că ne făcea mereu bucurii neașteptate.
Am jucat primele jocuri pe calculator cu tata, care mă lăsa să îmi fac de cap cu „Warcraft”, „StarCraft”, „Prince of Persia”, „Fifa” și multe altele. Se așeza pe fotoliu în spatele meu și râdea cu gura pâna la urechi de poznele mele haioase. Se amuza mai ales când jucam „Oddworld”, pentru că puneam mult suflet și voiam cu orice preț să-l salvez pe Abe, bietul extraterestru exploatat. Apoi a urmat era „Worms”, „Need for Speed” și tot așa.
Cu tata îmi făceam temele la matematică și datorită lui reușeam să iau mereu note în jur de 8, un succes uriaș pentru o persoană pentru care ciferele au reprezentat întotdeauna un soi de bau-bau cu unghiuri și liniuțe. Își sprijinea capul în mâna stângă în timp ce îmi explica problemele îngrozitor de complicate și, printre numere și calcule, desena mereu și câte o caricatură, fie a mea, fie a vreunui personaj hazliu, ca să mă facă să râd. De cele mai multe ori când mă întreba dacă înțeleg, mințeam că da, dar se prindea imediat că „trombonesc” și mai petrecea, răbdător, câteva zeci de minute cu mine, pentru a se asigura că într-adevăr am priceput. Deși până în ziua de astăzi matematica a rămas o Baba Cloanța pentru mine, iubeam orele acelea petrecute în bucătărie, printre cifre și mutrele haioase ale personajelor inventate pe loc de tata pe hârtie. Când terminam cu temele, își aducea uneori trusa de reparat ceasuri și îmi dădea și mie câte unul stricat de tot, alături de câteva instrumente fine, ca să mă prefac că muncesc alături de el. Îi plăcea mult să stea în bucătărie și să repună în funcțiune obiecte cărora nimeni altcineva nu le mai dădea o șansă.
Tot tata m-a învățat să gătesc. Când aveam 13 ani, am făcut împreună prima maioneză. Apoi au urmat clătitele și pizza. Pe la 14 ani mi-a dezvăluit secretele tocăniței. Țin minte cum stătea cu mâna în șold în bucătăria apartamentului nostru și îmi zâmbea încântat că am reușit să încheg ouăle cu muștarul și cu uleiul. În bucătărie plutea aroma fripturii pe care o pusese la cuptor, dar el mirosea a curățenie și a tutun. Mai cu seamă, mirosea a acasă și a iubirea aceea părintească adevărată, care te face să te simți complet.
Vara, mergeam toți patru la mare și petreceam 10 zile în stațiunea Neptun, unde ne plăcea cel mai mult. În fiecare dimineață, negreșit, ne duceam la plajă cu tot arsenalul de prosoape, creme și umbrele după noi, asemenea unor pelerini ai nisipurilor fierbinți. Descoperiseră, împreună cu mama, un chioșc grozav în drum spre malul mării, unde găseam gogoși servite cu un pahar sănătos de lapte bătut alături. Ne înfruptam toți patru acolo înainte să ne așternem regatul și să ne bucurăm împreună de miracolul familiei și al Mării Negre. Nu m-am mai simțit niciodată atât de întreagă ca atunci, iar sentimentul acela de plenitudine va rămâne, cât trăiesc, un reper și un motiv să cred în viață și să îi caut bucuriile.
S-a îmbolnăvit de inimă pe neașteptate prin 1998 și starea i s-a deteriorat rapid în doar câțiva ani, în ciuda tratamentului. Pe vremea aceea, medicamentele de care avea nevoie se găseau greu, dar reușeam cumva, de fiecare dată, să facem rost de ele. A fost internat de multe ori în spital și a suferit tot soiul de intervenții. Obișnuiam să îi desenez dragoni și extratereștri, personaje din cărțile noastre preferate, și să îi duc creațiile mele, ca să îl înveselesc. Își așternea mereu schițele în salon și îmi cerea să mai fac. Într-o zi, asistenta l-a adus în scaun cu rotile pe hol, să povestim, pentru că nu ne lăsau tot timpul pe secție. Când l-am văzut așa de neajutorat, am tresărit. Îi curgea sânge prin tubul perfuziei și i-am arătat femeii. Aceasta s-a întors cu el în salon și nu l-am mai văzut decât când a venit acasă. Multă vreme m-a urmărit ziua aceea și durerea pe care am simțit-o când am înțeles că era, într-adevăr, grav bolnav.
A ținut-o așa un timp. În zilele bune, mergeam la pescuit împreună și mă lăsa să mă joc cu undița și cu blinkerul. Odată mi-am agățat cârligul de șosetă și s-a chinuit destul de mult să mă elibereze. S-a amuzat și mi-a explicat că am dat dovadă de amatorism făcând o asemenea greșeală. Obișnuiam să ne ducem pe malul râului cu bicicletele. Am stat după aceea să mă gândesc dacă efortul de a le căra acolo, sus și jos, nu i-a făcut rău. Dar el nu se lăsa doborât cu una, cu două. În zilele rele, stătea pe balcon și furișa câte o țigară în gură, respirând tot mai greu, cu pieptul făcut ghem și privind melancolic apusul care se lăsa deasupra blocurilor anoste din cartierul Unirii, toate o apă și un pământ, înălțate din prefabricate albe, ca niște închipuiri fantomatice de carton și var. Avea zile rele tot mai des și devenea tot mai retras și mai misterios. O dată a dispărut o după-amiază întreagă și s-a întors spre noapte, bronzat, cu undițele în sac. S-a dus să pescuiască singur și era trist că nu reușise să prindă un pește mare pe care a fost cât pe ce să îl înhațe. Era atât de supărat și de stins la chip, încât uitându-mă la el, mi s-a părut că îl văd dispărând și mi-a venit să plâng pentru durerea lui sinceră. Cumva, sufletul meu de copil a intuit că peștele acela neprins era, de fapt, un semn că urma să piardă lupta cu viața.
Nu ne-a spus niciodată, dar la ultimul infarct, a făcut stop cardiac și, după tunelul de lumină, l-a văzut pe bunicul Ionel, care s-a stins și el de tânăr. „Fiule, i-a spus, nu acum, nu încă, mai trebuie să stai un pic cu fetele, dar te aștept aici”. Ne-a povestit un prieten căruia îi mărturisise ce a trăit și l-a pus să promită că nu ne va zice, ca să nu ne îngrijoreze. Când am aflat, am priceput că tata a simțit că va muri și că, de aceea, ultimele lui zile au fost atât de încărcate cu melancolii.
Când am intrat în apartament, mi-am dat seama din prima clipă că ceva nu era în regulă. Ușa era descuiată și pe masa din bucătărie erau așezate în neorânduială două cutii de 1 litru de suc de roșii și alte cumpărături. Tata trebuia să fie acasă deja, dar era mult prea liniște. Vorbisem cu el la telefon cu vreo douăzeci de minute înainte. Urma să ajung mai repede, dar am poposit la mama la muncă pentru că ghiozdanul îmi era greu, mă durea spatele și eram un pic supărată pentru că toate chipurile pe care le desenasem în ziua aceea la cursurile Liceului de Artă erau neobișnuit de triste, încărcate parcă de o presimțire sumbră. Mama mă primea întotdeauna cu drag și îmi plăcea să o vizitez la serviciu. L-am sunat de acolo să-l anunț că întârzii și mi-a promis că, pe când ajung, supa va fi gata. Am pus jos și am mai zăbovit pe la mama pe la birou, apoi am luat autobusul spre casă. Mi s-a părut că drumul acela a durat o eternitate. Nu am uitat niciodată mașina urâtă, alb cu roșu, cu burduful tocit de la atâta drum, care m-a purtat spre o altă viață, din care el lipsea deja.
– Tata? am întrebat, timidă, din prag. Nu am primit niciun răspuns.
Am intrat în casă și l-am văzut întins pe jos, în holul dintre bucătărie și baie. Avea ochii larg deschiși, dar nu mai respira. Apucase să se descalțe și căzuse secerat de durere, pe spate. Încheieturile mâinilor lui erau albastre și pe chip avea întipărită o expresie de teamă amestecată cu uimire. Inima mea a părut că stă pentru o clipă, iar mintea nu a înțeles, pe moment, la ce se uita. M-am dezmeticit și am început țip „tata!”, „tata!”, „ce ai pățit, tata!”. Am încercat, cu stângăcie, să îi dau primul ajutor dar când îi apăsam pe piept, suna a gol, și buzele lui erau reci, fără suflu. I-am apucat telefonul și am vrut să o sun pe sora mea, care devenise mamă în urmă cu doar câteva luni, dar după primul semnal, am închis, pentru că nu am vrut să o sperii. M-am blocat cu celularul în mână. Lacrimile îmi șiroiau pe obraz și mă orbeau. Nu am mai știut ce să fac. Apoi, am alergat la vecini și i-am rugat să mă ajute. Cosmin și cu doamna Rațiu, mama lui, au venit în fugă până în apartament și au chemat ambulanța. M-au trimis jos în fața blocului să o aștept. M-am dus și am stat acolo în stradă, plângând și frământându-mi mâinile. Tata era sus, singur. L-am lăsat acolo, neajutorat. Dar nu mi-am dat seama de asta, decât târziu, în anii care au urmat și în care m-am învinovățit că nu am știut să fac mai multe ca să îl pot salva, că nu am ajuns mai devreme acasă, ca să îl prind să nu cadă, că nu am fost o fiică mai bună.
Medicii au încercat să îl resusciteze preț de zeci de minute. Nu au reușit. Între timp, o sunasem și pe mama, și a ajuns și ea acasă. Apoi, a venit și sora mea, care s-a prăbușit în genunchi în hol. Tata murise și cu el, tot ce fusese fiecare dintre noi, până atunci. Icoana pe care o pictasem pentru el, pentru că îi plăcuse atât de mult izvodul, nu am mai apucat să i-o dăruiesc, așa că i-am așezat-o alături și a luat-o cu el dincolo, o bucățică frumos colorată din sufletul meu de copil, nevoit să se facă mare brusc în data de 24 septembrie.
Au urmat mulți ani grei, în care a trebuit să ne reconstruim și să dăm un sens lumii noi în care ne-am văzut aruncate. O lume crudă, din care el lipsea, și, împreună cu el, toate miracolele ființei lui atât de bune și de calde. Plecase și sentimentul acela de plenitudine, lăsându-ne incomplete și nefericite. Au trecut câteva luni bune până când am pus din nou mâna pe ultima carte pe care o citeam împreună. Se numea „Misterele Universului” și era una dintre preferatele noastre. Am deschis-o la pagina la care o lăsase și am terminat-o, pentru amândoi. Mi-a spus multe povești frumoase acel volum, dar singurul mister care mă interesa a rămas nelămurit. Oare de ce a trebuit să moară tata? Acesta este un capitol care lipsește din absolut toate cărțile din lume.
L-am căutat astfel vreme îndelungată, în cărți, în muzica pe care o ascultam și în filmele la care mă uitam. Găseam bucăți din el peste tot și, împreună cu acestea, descopeream părți noi din mine. În zilele proaste, uram lumea și mă agățam de amintirea lui, oricând îmi era greu, și îmi era des. În zilele bune, reînvățam să mă bucur de lucrurile mici și de frumusețile inocente ale vieții. S-au scurs astfel mulți ani, în care tot pendulam între stări urâte, între dor și revoltă. Îmi lipsea îngrozitor tata și, de fiecare dată când eram tristă, îmi închipuiam că, dacă el ar fi fost viu, n-aș mai suferi atât, acum. Îmi lipsea îngrozitor și lumea aceea de dinainte, în care nu știam că părinții pot să moară. Îmi lipseam eu, și ușurătatea pe care o aveam când eram toți patru și eram sigură că, orice s-ar întâmpla, cât timp suntem împreună, viața e perfectă.
Am pus mult timp povara fericirii mele pe umerii greu încercați ai tatei. Până într-o zi, mulți ani după plecarea lui, când am izbucnit în lacrimi ascultând cântecul lui Bon Jovi, „Thank You for Loving Me”. Am priceput din versurile acelea că trebuie să dau drumul sufletului lui și să îl las să zboare spre zări noi, să încetez să mă mai agăț de el, ca să mă simt eu întreagă. Am înțeles că trebuie să îi mulțumesc pentru ceea ce a fost pentru noi, pentru cât de complet ne-a iubit, pentru că ne-a arătat ce înseamnă cu adevărat un tată minunat, așa cum nu multă lume se poate lăuda că a avut, sau are. Am făcut pace cu gândul că atât i-a fost dat să fie printre noi și că, în timpul scurt, de doar 47 de ani în care a existat pe lumea aceasta, a făcut atât de frumoase viețile din jurul lui, încât a lăsat o moștenire bogată de dragoste pe care, în loc să o folosesc pentru a fi un om mai bun, o risipeam în suferință. Tata iubise viața și oamenii, cu toate defectele ei și ale lor. Trebuia să încetez și eu să o urăsc, și să îi urăsc pe cei care îl operaseră prea devreme și îi grăbiseră sfârșitul. Recunosc că nu am reușit niciodată să îi iert pe medicii care îi făcuseră intervenția din cauza căreia inima lui a cedat mai repede. Poate într-o zi, când voi fi mai înțeleaptă și când sistemul medical românesc va înceta să mai facă atâtea victime.
Și voi, cei dispăruți, meritați să fiți protejați de suferința noastră, a celor rămași, care, din egoism, vă încărcăm cu tot ce e mai rău în noi și punem pe seama lipsei voastre ceea ce nu reușim să ne oferim, iubind curat și complet nu ceea ce ar fi putut fi, ci ceea ce este.
