V: Viața (nu) merge înainte

Este 3:24 și privesc Bucureștiul de la fereastra garsonierei, cu răsuflarea tăiată și inima în goană. Lumina stradală puternică de pe Bulevardul Nerva Traian a furat întunecimea nopții și îmi face bine cu stridența ei, care ucide bezna din interior. Pe măsură ce respir tot mai adânc pentru a ostoi teama că voi păți ceva rău, mă cuprinde acea stare de tristețe profundă care mă tot încearcă de la incendiu încoace.

A trecut panica, însă rămășițele pe care le lasă după ce dă buzna în mine sunt greu de curățat. Ard când pun mâna pe ele ca să le elimin din ființa mea, asemenea unor bucăți incandescente de coșmar născute în măruntaiele unei nopți imposibil de uitat.

Îmi amintesc brusc crâmpeie din viața mea de dinainte. Concerte, zile petrecute în redacție, o excursie la mare și lacrimi vărsate pentru iubiri neîmpărtășite. Părul meu lung, vopsit negru, o rochie probată la repezeală în magazinul Unirea și un tren pierdut în ajun de Crăciun. Parcă studiez cioburi multicolore printr-un caleidoscop al trecutului și mă miră frumusețea lor haotică, ușoară, devenită între timp străină. Oare chiar eram eu fata aceea? Închid ochii și îmi lipesc fruntea fierbinte de sticla geamului. Respirația mea desenează cercuri de abur ce tulbură imaginea orașului care a adormit cu becurile aprinse.

Beau o gură de apă și mă întind în pat. Abia atunci se cască cu adevărat golul din piept, ca o prăpastie care își deschide brațele, vorace. Rilke spunea într-o poezie că singurătatea trece pe ape, dar, pentru mine, aceasta a venit din flăcări. Senzația de cădere îmi provoacă un vertij violent, ca și cum o forță mare m-ar trage în pântecele unui maelstrom nemilos. Văd afișul cu chipurile lor, așternut la intrarea în gangul ce duce spre container. Simt oroare și un imens rău, urmate de certitudinea sfâșietoare că oamenii aceștia nu mai există și că pe oricine aș suna, oriunde m-aș duce, oricât m-aș ruga, nu îi voi mai regăsi niciodată. Apoi, ca în actul II al unui spectacol de teatru macabru, tavanul arde și se repetă, pas cu pas, tragedia.

Târziu, învinsă de oboseală, reușesc să plâng. Spasmele mă eliberează și, când se crapă de ziuă, mă ia somnul. Mă trezesc după câteva ore în vacarmul primului tramvai al dimineții. Este 6 și, odinioară, acum începeam să mă tem de „băiță”. Ca să îmi liniștesc trupul că nu mai sunt în acel salon, complet neajutorată, mă uit atentă în jur și inventariez obiectele din garsonieră. Iată televizorul. Lângă el, sunt biroul și laptopul, iar chiar alături de acestea este dulapul încărcat cu haine. Sunt acasă și nu mai am nevoie de procedurile de la Arși. Încet, bătaia inimii devine mai regulată și spaima dispare. Uneori, trupul meu nu crede că am scăpat de pericol. Ceva din interior se înverșunează să lupte ca să se salveze.

„Veți avea o formă sau alta de PTSD toată viața”, mi-a mărturisit psihologul. Nu mi-e ușor să accept sentința, dar mă zbat să o depășesc. Cred cu tărie că am să învăț să mă simt din nou în siguranță. Ceea ce nu știu este dacă România e cel mai bun loc pentru un asemenea exercițiu. Aici, toți avem tulburare de stres post-traumatic. Nu trebuie să arzi în Colectiv ca să îți fie frică să ieși pe stradă sau să ajungi într-un spital. Întreaga noastră societate este traumatizată de disfuncționalitățile la care este supusă de guvernările incompetente care s-au tot perindat la putere. De peste treizeci de ani, trăim într-un mediu bolnav care ne abuzează și suferim, în masă, de PTSD complex. Normalitatea este un lux pentru români, așa că ne-am obișnuit cu inacceptabilul ca să nu înnebunim de-a binelea.

Sunt acasă de câteva luni și încerc să îmi găsesc o direcție. Îmi este imposibil să muncesc full-time din cauza operațiilor și a tratamentelor. În plus, la revistă nu pot să revin, nu pentru că Nelu nu m-ar primi, ci pentru că de câte ori intru în redacție, îmi amintesc cu câtă speranță în suflet am plecat la concert în seara de 30 octombrie. Doare prea tare acea viață trecută, care nu se lasă întoarsă. Nu mai sunt același om care credea în meseria aleasă. Incendiul s-a produs și pentru că am tolerat cu toții starea industriei muzicii alternative. Ne-am mulțumit să scriem despre cântările formațiilor ignorând condițiile deseori îndoielnice din localuri. Nu am înțeles consecințele acestor orbiri. Ne-am simțit protejați de legi. De avize. Totuși, cineva a permis funcționarea acelor cluburi. Cineva mai priceput decât noi. Nu am realizat care era, de fapt, realitatea.

Găsesc bucurie în voluntariat. Mă implic în campaniile caritabile ale organizațiilor care se ocupă de copiii cu probleme de sănătate. Așa simt că îmi transform suferința într-o călăuză de care se pot folosi alți oameni ca să iasă din întuneric. Nu îmi este ușor să le fiu alături celor ca mine. Îmi face rău să aflu că nu s-a schimbat nimic de la Colectiv încoace. Mereu îmi scriu aparținători, așa cum au fost odinioară mama și sora mea, cerându-mi ajutorul. Le plâng oamenii dragi în cada verde. Eu nu îi mint. Le spun adevărul pe care doctorii îl ascund în continuare când proferează aceleași vechi aberații: „avem tot ce ne trebuie”, „probele sunt sterile”, „nu i-a rezistat organismul”. Iadul e și acum acolo, printre blocurile de pe Calea Griviței, într-o clădire veche care trece drept spital. Sistemul contestă și astăzi infecțiile. Minciunile îngroașă numărul morților. Actul medical pendulează între diletantism și tortură.

În curând, am să mă întorc în Germania ca să reiau operațiile de reconstrucție. Sortez actele pe care va trebui să le depun la Minister ca să obțin sprijin pentru intervenții. Răsfoiesc teancul de documente și mă asigur că nu am uitat nimic. În câteva zile, am să părăsesc garsoniera. Am renunțat la ea pentru că nu îmi mai permit să plătesc chiria. Până voi putea să lucrez din nou cu normă întreagă, mă bazez doar pe ajutorul de handicap. Mă voi muta la mama, în Târgu-Mureș. Doar așa voi izbuti să îmi pun bani deoparte pentru drumurile în străinătate.

Plec târziu de acasă, cu dosarul greu în ghiozdan. Este foarte frig. Îmbrăcămintea groasă îmi apasă cicatricile. Am mâncărimile și durerile obișnuite. Nu le pot alina. Stau cuminte în tramvai și mă concentrez la muzica din căști ca să nu mă podidească lacrimile de ciudă. Iernile sunt dificile din cauza hainelor. Apoi, verile trebuie să mă feresc de soare. Pe cât de mult îl iubeam cândva, pe atât de teamă îmi este acum de el. Senzația lui pe piele îmi amintește de container. Visez la primăvară tot drumul până la sediul Ministerului.

Când intru în biroul doamnei G., colegii dumneaei ridică plictisiți capul. Doar ea și o fată mai tânără îmi răspund la salut. Restul își văd mohorâți de hârtii. Doamna G. mă invită să mă așez și mă întreabă cum sunt. Este, la rândul ei, un om-excepție. Supraviețuiește anevoie printre sufletele scrobite de la Minister. Se luptă să rămână întreagă aici, așa că se străduiește să îmi facă soarta mai ușoară cu gesturi blânde și cuvinte consolatoare. Îi las actele și mă încurajează. Îmi urează baftă la următoarele operații iar eu o îmbrățișez stângaci în încăperea ponosită, înțesată de priviri monotone.

Îmi petrec după-amiaza la sediul asociației M., confecționând felicitări de sărbători. Este singurul loc în care găsesc pace și mă simt acasă. Când termin, nu mai prea este lumină afară. Ies și cutreier aiurea străzile, ca să-mi pun ordine în gânduri. Mai sunt patru zile până la vacanța de Crăciun și mă întristează Bucureștiul mâhnit, fără urmă de zăpadă. De vreo câțiva ani încoace, sărbătorile nu mai reprezintă același prilej de bucurie. Înainte obișnuiam să răsfoiesc agenda telefonului ca să fiu sigură că nu uit să trimit urări tuturor persoanelor dragi. Când fac asta acum, îmi dau seama că din anumiți oameni a rămas doar atât: o secvență de cifre pe care aș forma-o degeaba. Nu am putut să le șterg numerele. Nici nu cred că voi putea vreodată.

Mă opresc cu mobilul în mână în stația de autobuz. Caut o piesă care să alunge frigul din mine. Nu apuc să aleg ceva pentru că mă sună Monica. Cu glasul ei cald, îmi vorbește despre o cină acasă la domnul Istrate.

– Va fi și Narcis acolo…

De fiecare dată când rostește numele domnului Hogea, suspină. Vocea i se tulbură din cauza durerii pe care doar prietenia dintre ei, născută tot din durere, o mai alină.

133-ul a oprit și a plecat mai departe. Nu am urcat. Povestesc cu Monica despre sărbători și despre cât de grele sunt ele pentru cei care au pierdut oameni. Domnului Istrate și domnului Hogea le-au murit băieții în spitale, după Colectiv. De atunci, în fiecare an, pregătesc o cină pentru cei apropiați, pentru a aduce un pic de veselie în căminul lor, din care lipsește un suflet. Sunt orfani de copii și le face bine să aibă prieteni în preajmă. Accept invitația și închid. Mi-au înghețat mâinile, dar nu de aceea îmi tremură.

E deja întuneric când pornesc spre adresa familiei Istrate. Sunt emoționată. Mă întreb dacă vinul roșu pe care l-am cumpărat pentru masă nu este un dar prea festiv. Privesc pe geamul taxiului orașul iluminat și agitat. Chiar și așa, uscat, Bucureștiul are ceva aparte în nopțile de iarnă. Decorațiunile și forfota oamenilor care gonesc după cadouri îl însuflețesc. Îl iubeam mult odinioară. Astăzi nu mai sunt așa de sigură de sentimentele mele. Amintirile frumoase se amestecă mereu cu fragmente de coșmar, iar străzi care cândva mă duceau acasă, îmi sunt acum străine, dușmane. Pe ele s-au împleticit pașii lor, mânjiți cu scrum și sânge.

Nu găsesc blocul, așa că o sun pe Monica să mă îndrume. Are o veselie tandră în glas. Ajung în sfârșit și iau liftul. Mă întâmpină în ușă, într-o ținută all-black. Silueta ei subțire și mică e încadrată de părul blond, luxuriant. Monica e o zână în bocanci, pe cât de aprigă, pe atât de blândă. Își ascunde sensibilitatea cu iscusință, pentru că e fragilă și nu vrea să se știe asta. Mă îmbrățișează și mă poftește înăuntru, unde mă așteaptă domnul și doamna Istrate, alături de familia Hogea.

Sunt zâmbitori și calzi. Mă primesc de parcă aș fi fata lor, pe care nu au mai văzut-o demult. Lăudăm mirosul îmbietor de mâncare proaspătă, gătită de domnul Istrate, care trebăluiește în bucătărie alături de soție. După incendiu, mama lui Bogdan nu a mai putut să gătească la fel ca înainte așa că tatăl lui a preluat o parte din sarcini, iar acum este plăcerea lui să își delecteze prietenii cu preparate savuroase. Felul principal îi aparține, dar ea i-a venit în ajutor cu aperitivele. Fac o echipă grozavă.

Ne așezăm la masă și vorbim mult despre de toate. Glumim și râdem de ghidușiile cățelului, care are chef de joacă și se urcă în brațele invitaților. Monica se ridică din când în când ca să vorbească la telefon. Chiar și astăzi, ea ajută oameni. Unora le dă sfaturi, pe alții îi salvează. Dar ea nu recunoaște asta. Urăște să i se spună că este un om bun, așa că rezolvă totul cu discreție și se întoarce printre noi, mirosind a fum de țigară. Se vede că a plâns, dar ea zice că e doar obosită. Așa e Monica.

– Tu cum te mai simți, Alexandra? Ești bine? Putem să te ajutăm cu ceva? mă întreabă domnul Hogea.

Îi răspund că sunt bine, dar trebuie să fac permanent operații și proceduri de recuperare. Se interesează în ce constau acestea și îi explic. Părinții se uită la mine cu compasiune. Le este milă când se gândesc la încercările prin care trec. Sunt înlăcrimați și oftează. Aș vrea să tac, pentru că îmi ește rușine. Rușine de durerea mea mică, în comparație cu golul din viețile lor. Rușine să le vorbesc despre ceva ce lor li s-a negat: șansa de a-și vedea copiii bolnavi, dar vii.

Cineva a schimbat canalul pe VH1 și, în timp ce povestesc, începe videoclipul piesei „The Unforgiven II”, a formației Metallica. Ochii domnului și ai doamnei Hogea se mută, hipnotizați, pe ecran. Trece un fior prin încăpere și, ca teleghidați, părinții părăsesc masa și se pun pe canapea, în fața televizorului.

– Era una dintre piesele preferate ale lui Alex, spune domnul Hogea. Are vocea sfârșită și privirea îi rătăcește de la videoclip, la mine.

Apoi se taie firul. Crăciunul este întrerupt de suferința pe care o împărtășim. Cădem din timp și rămânem suspendați într-o lume în răspăr în care nu există decât amintirea ororilor. Suntem în aceeași cameră curată și luminată de beculețele bradului, dar avem cenușă sub pleoape și am orbit. Este iarăși beznă, ca atunci când clubul a rămas fără curent, după ce noi arsesem. Părinții nu au văzut, dar au simțit și ceva din întunericul acela li s-a transmis și a rămas cu ei. Cunosc prea bine mecanica acestor prăbușiri în tragedie. Uneori le declanșează ceva concret – un cântec sau o imagine – alteori irup pur și simplu, apar de niciunde și ne duc înapoi acolo. Pe mine, în scrum. Pe ei pe un hol de spital, când au aflat că Alex și Bogdan au murit.

„Lay beside me, tell me what they’ve done.”

Mamele plâng mut, cu lacrimi mari, imposibil de șters. Tații au capul plecat. Și-l sprijină în mâini sau îl lasă să cadă în piept. James Hetfield cântă, dar e o liniște vastă în cameră. E liniștea absenței lor și singurii care ar putea-o umple sunt ei, cu glasurile lor vesele de băieți tineri și sănătoși, cu glumele lor neserioase sau cu un cover al piesei care ne-a amintit că nu suntem întregi. Dar ei nu vin, iar eu nu izbutesc să ies din infern.

– Ador melodia asta, tată! spunea cândva Alex, iar vocea lui se ridică de pretutindeni și de nicăieri, un ecou dintr-o altă viață. Este aici printre noi, dar lipsește totuși atât de irevocabil.

Cântecul se termină și urmează un videoclip nou, „Tears in Heaven” al lui Eric Clapton. Urcăm lent din prăvălirea noastră comună și schițăm gesturi timide, de oameni vii. Schimbăm cuvinte și închegăm propoziții. Vorbim despre ei. Despre cum au aflat părinții despre Colectiv și despre lupta pe care au dus-o pentru a-i salva. Despre cât de greu și de târziu a plecat Alex din țară, din spitalele care nu ne puteau vindeca, dar care mințeau că au tot ce le trebuie. Vorbim despre cei care nu s-au urnit pentru a ne da o șansa la viață și despre cei care au înfruntat sistemul pentru a încerca să ne scoată din saloanele cotropite de bacterii. Monica privește în gol și povestește. Își îneacă suspinele în piept când discută despre Alex. Despre cum ar fi trăit acum, dacă părăsea la timp România. La fel ca Bogdan. Și ca ei toți.

Îmi cercetez cicatricile de pe degete și o ascult. Așa facem noi, „supraviețuitorii”. Am rămas copiii care se holbează la mâini. Revolta amară m-a amuțit. Știu că Monica are dreptate. Știu că acest Crăciun ar fi fost altfel, fără năruiri și tragedii, dacă autoritățile ar fi făcut atunci ceea ce era necesar: să transfere răniții în străinătate, să spună adevărul despre infecții. Mă uit cu încăpățânare la rănile mele ca și cum acolo, sădite adânc în ele, aș găsi cuvintele care să aline caznele acestor oameni. Caut un nod, orice, de care să agăț firul fracturat al vieții noastre, pentru ca seara să continue. Nu descopăr nimic și mi se învălmășesc gândurile.

„Iertați-mă. Iertați-mă că eu sunt aici, iar ei nu. Nu trece zi în care să nu simt vină, milă, ciudă, și durere. Mi-e dor de toți și mi-e dor de mine, cea de dinainte. De ochii negri și calzi ai lui Claudiu și de gestul simpatic cu care își apropia aparatul foto de ei, cu o singură mână. De cârlionții lui Teo când venea la poarta Arenelor Romane ca să își ridice acreditarea. Câteodată citesc ultimul nostru schimb de mesaje de pe Facebook și nu înțeleg. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Aș vrea să nu mai pătimiți, să nu mai aveți Crăciunuri frânte. Iertați-mă. Iertați-ne”.

Din camera alăturată, se aud glasurile vesele ale fetelor mai mici ale familiilor Hogea și Istrate. Uitasem de ele…Se joacă, iar inocența lor ne destramă căderea. Își fac apariția la masă și părinții le primesc cu o dragoste enormă, disperată. Pe ele trebuie să le protejeze cu orice preț. Pentru ele, bradul frumos, cu luminițe, capătă din nou înțeles. Încetez și eu să îmi mai iscodesc cicatricile. Nu. Copilele nu vor cunoaște niciodată bezna. Ele vor rămâne aici sus, ferite de prăbușiri, de întreruperi și de foc. Viața reîncepe, neîntreagă, punând întunericul în paranteze cu arcuri firave, mereu gata să se spulbere.

Ne luăm rămas bun și mă îmbrățișează toți pe rând, cu drag și protector, având grijă să nu mă apese prea tare pe spate și să nu mă țină prea strâns. Stau în ușă și își frământă mâinile. Îmi mulțumesc că am venit. Plec cu sufletul greu. Nu mi-am putut cere iertare. Nu ar fi însemnat nimic.

E târziu și foarte frig. Mă doare umărul stâng sub haina grea de iarnă. Sunt pe o stradă anonimă dintr-un oraș lacom după vise, dar nu văd blocurile din jur. În spatele ochilor mei se desfășoară flăcări mistuitoare, pe un tavan șubred. Cineva țipă: o să cadă pe noi, o să cadă! Miroase a ger, dar eu o simt…Simt duhoarea chimică de incendiu și mă pișcă ceva în gât. Iarăși s-a rupt firul. Mă scutur ca să revin în prezent.

Uberul a oprit în fața mea. Șoferul îmi face semn, agasat, să urc odată în mașină. El nu știe de unde m-am întors. Nu știe că am să îi las cenușă pe bancheta din spate. Scrum și noduri stângace pe care le confecționez cu 9 degete strâmbe și cu unul prea scurt și drept. Renault-ul roșu pornește la drum. La radio cântă Metallica. Era una dintre formațiile preferate ale lui Alex.

-Mergem pe Nerva, da?
-Nu, schimbare de plan. Pe Tăbăcarilor 7.
-Acolo unde…
-Da, da. Chiar în față. Apoi mă descurc eu.

După ce cobor, mașina demarează în trombă. Roțile scârțâie pe asfalt în liniștea necuprinsă a nopții. Mi se pare că este mai întuneric în piața în care am agonizat țipând după ajutor, decât în oricare alt loc din lume. În betonul acesta s-a impregnat teama noastră de atunci. Și moartea. Oricât l-ar spăla ei, suferința rămâne aici, invizibilă, dar perceptibilă, o mărturie a chinului care ne-a marcat pentru totdeauna. Un mare rău s-a înstăpânit peste străzile și edificiile care au fost martore ale supliciului. Un rău care nu mai poate fi îndreptat vreodată. Îl simt în măduva ființei și mă înfior de groază.

Chipurile lor îmi zâmbesc din fotografiile lăsate de părinți în suportul improvizat de la intrarea în gang. Câteva candele clipesc dintre rame, gata să se stingă. Iat-o pe Ana, poza ei este nouă. Acolo este Claudiu și, puțin mai încolo, Teo. Le fac cu mâna ca și cum ar putea să mă vadă și să îmi răspundă. Surâsul cald al lui Alex strălucește din spatele unei lumânări. Iar Bogdan, în costumul lui de băiat serios, privește plin de încredere în jur, cu visuri nenumărate în ochi. Toate devenite cenușă. Pe Delia o observ ultima. Nu aș fi recunoscut-o dacă nu mi-o arăta Flavia într-o zi, în spital, într-un portret vechi. Poartă ochelari și părul roșcat îi este împletit pe spate. „Doamne, ce mă doare”, îmi vin în minte cuvintele și suspinele ei din noaptea de 30. Cum am strigat amândouă după asistentă. „Nu poate să fie real”, repeta ea. Dar era. Plângea și se ruga lângă mine. Și tot lângă mine a murit, în timp ce eram inconștientă și nu aveam cum să o ajut.

„Iartă-mă și tu”, îi spun și izbucnesc în lacrimi. Nu știu câtă vreme stau așa. Când mă dezmeticesc în sfârșit, picioarele mi-au înghețat și mâinile mă furnică sub mănușile groase. Îmi scot dreapta și mă uit la ea. Arătătorul s-a învinețit și s-a umflat din cauza frigului. Scutur brațul de câteva ori, dar amorțeala nu cedează. Hotărăsc să mai zăbovesc totuși un pic, cât să rostesc o rugăciune pentru ei. După ce termin, îi salut pe rând pe toți și plec, răvășită. Fac în sens invers plimbarea din seara de 30 octombrie 2015, dar într-o altă viață, dintr-un alt timp.

Studiez ferestrele luminate ale blocurilor de pe Goga, imaginându-mi din nou destinele din spatele lor. Nu mai văd familia fericită de patru, ci una mai mică, de trei. Lipsește un om, și fie că este tatăl, mama, sau un copil, golul este la fel de mare. Bradul priveghează asupra unei dispariții imposibil de ascuns, indiferent câte decorațiuni ar împânzi casa. Doar fac absența mai stridentă…

Ajung pe bulevardul Nerva Traian și mă îndrept spre trecerea de pietoni. E tot pustie, ca atunci. Nu e niciun înger acolo pe care să pot să îl întreb „ce rost au avut lucrurile acestea?”. Mă uit la ușile blocului meu și simt o strângere de inimă. Ce păcat că trebuie să îmi iau rămas-bun de la București…O țin tot înainte, pe drumul pe care, de obicei, mergeam spre sediul revistei. Intru în magazinul non-stop și cumpăr o doză de Cola cu Jack. Vânzătorul mă recunoaște și clatină din cap.

-Îmi pare rău pentru ce ai pățit, îmi șoptește, emoționat. Bine că trăiești!
-Mulțumesc, îi răspund. Nu știu ce aș putea să adaug.

Când ajung la intersecția cu străduța pe care se află redacția, mă opresc. Desfac doza și vărs de trei ori pe jos, în amintirea lor, a vieții mele de atunci și a celei pe care aș fi putut să o am. Sorb o gură. În gerul de afară, băutura rece mă înfioară și îmi pică greu. Tremur în noaptea de decembrie, singură, pierdută în întunericul din mine. Am devenit femeia aceea pe care am vrut să o ajut prea târziu. Femeia cu ochi melancolici, pribeagă în ghetele ei scâlciate. Vărs din doză și pentru sufletul ei rătăcit. Sper că, până la urmă, și-a găsit pacea. Sper să o găsesc și eu.

Începe să ningă cu fulgi mari, răzleți. Să fie oare un semn? Plec acasă înfrigurată, amintindu-mi de frisoanele pe care le aveam în spital. Mă bag în cada albă și fac un duș care mă dezgheață. Și care nu doare. Simt o recunoștință fără margini pentru asta. După aceea, stau vreme îndelungată pe pervazul lat al geamului, uitându-mă la neaua care se depune peste București, cernută parcă prin sita unei vrăji. Se așterne și peste inima mea. Peste asfaltul incandescent din fața clubului. Peste fotografiile lor. Peste flamele discrete ale candelelor. Peste pașii mei din noaptea asta.

Mă întind în pat și privesc colțul stâng al tavanului. Văd reflexiile luminilor stradale, în nuanțele lor arămii. Arde ceva? Nu arde, doar strălucește. Doar strălucește…Trag plapuma la piept cu mâini incomplete, cuibărindu-mă în căldura reconfortantă. Mâine nu e luni. Nu e zi de băiță. Nicio zi de acum încolo nu va mai fi „de băiță”. Mă voi trezi dimineața? Da, mă voi trezi. Pot să mă culc liniștită. Nu sunt în pericol. Din când în când, trece câte o mașină pe șosea, spulberând sonor zăpada, în goana ei spre cine știe unde

Înainte să trec pragul somnului, îmi dau voie să sper. Să cred că poate nu a fost totul în van. Poate că, măcar în seara asta, nu mă voi mai aprinde. Ochii lor nu mă vor scruta triști, de dincolo de lumi, întrebându-mă „de ce?”. N-aș ști ce să le răspund. Într-o zi, va fi bine. Într-o zi, am să zâmbesc întreg, fără fragmente de foc în inimă, fără cenușă în suflet. Într-o zi, îi voi da groazei un sens. Voi face hărți spre o lume mai bună din cicatricile care îmi împânzesc trupul cu desenele lor piezișe, făurite de flăcări.

Dar nu astăzi. Strâng pleoapele și număr lent, cât de departe:…60, 61, 62, 63, 64, 65, 66.

Textul și imaginile din această postare îmi aparțin în totalitate. Preluarea integrală sau parțială în presă, pe internet, pe blog sau video a materialului se va face doar menționând autorul și sursa, după cum urmează: Alexandra Furnea și linkul către această pagină: https://genunderground.ro/category/jurnalul-lui-66/

Orice monetizare a acestui text, orice comercializare, orice preluare fără acord, orice tipărire, în orice formă, orice uz neautorizat de mine personal vor fi sancționate prin lege.

Toate drepturile rezervate.