0%

Posted By: Alexandra On:


Fata cu glasul-curcubeu: un interviu cu Iris Danciu

Scroll down or click here to read the interview in English

Într-un univers cultural contemporan aflat în continuă expansiune și diversificare, tineretul artistic alternativ este principala forță de propulsie a muzicii către zări necunoscute, dar fascinante. Am asistat în acești ani la o schimbare de paradigmă în ceea ce privește imaginea standard a muzicianului. Consecvența încadrării într-un singur gen predilect nu mai este, treptat, văzută ca o virtute ci, mai degrabă, ca o formă de „comoditate”, lucru care a dus la apariția artiștilor cameleonici, capabili să fie reprezentativi pentru mai multe stiluri și scene, în același timp.

Fluidificarea line-upurilor festivalurilor internaționale este unul dintre semnele acestei posibile revoluții, care dorește desființarea granițelor dintre pop, rock, dance, electro, metal ș.a.m.d. Un alt semn este ușurința cu care muzicieni tineri fac „genre-hopping”, sărind de la un gen la altul, uneori chiar și în cadrul aceluiași proiect.

Un „om al vremurilor” este și Iris Danciu, fosta solistă a grupurilor The Pinwheels și apoi Jinxy Von D’ers, care, după o carieră de câțiva ani în undergroundul rock, a decis să opereze un shift de macaz stilistic înspre ceea ce ea numește „Synthwave Românesc”. Nu numai că nu a mai apelat la ajutorul vreunei formații, dar a izbutit să învețe înregistrare, producție și tehnici video pe cont propriu, abilitate care i-a permis să lanseze un proiect nou, 100% independent și „self-made”: Niji. Primul single a ieșit deja pe piață și se numește „tribute to pyjamas”. Iris nu și-a impus nicio limitare stilistică și va compune muzică fără să țină cont de obsesia oamenilor pentru categorii. Nu e de mirare că logoul Niji este un curcubeu care exprimă perfect bogăția de „culori” a glasului artistei.

Marea și atotputernica industrie, cu mijlocitorii ei lacomi, devine încet-încet un model depășit, pe măsură ce artiștii, eliberați din chingile ei de creșterea accesibilității tehnologiei, își iau destinul în mâini și devin proprii lor compozitori, producători, ingineri și regizori, cu alte cuvinte, proprii lor stăpâni.

Iris mi-a oferit un interviu visceral de sincer despre urcușurile și coborâșurile specifice soartei de muzician, despre creativitate fără vămi estetice meschine, despre viciile rețelelor de socializare în era digitală, despre Niji, videoclipul piesei „tribute to pyjamas” și, nu îl ultimul rând, despre ea și sufletul ei copleșitor de tânăr și de înfometat după sunete. Citiți-l mai jos și descoperiți un artist nou, sensibil și cu spirit vizionar.

După câțiva ani în care ai activat în formule „convenționale”, ca membră a unor trupe ca The Pinwheels sau Jinxy Von D’Ers, ai simțit nevoia unei pauze. Ce te-a făcut să vrei să spui stop?
Mereu am simțit că lipsește ceva. Am crescut cu viziunea idealistă a unor trupe care cântă de ani buni împreună, crescând și cântând împreună încă din școala generală. Acest “împreună” te condiționează să petreci mult timp cu oamenii din formula respectivă – să dormiți în aceeași cameră, să vă vedeți aproape zilnic, să călătoriți… fix ca într-o relație. Iar când într-o relație nu rezonezi cu O SINGURĂ persoană, ce să mai zici când în trupă-s și mai multe? Acoperă totul cu niște straturi de ego și ai rețeta perfectă a dramelor. Profesional, suntem împreună cu un scop comun, cel de a face muzică, dar când intervine latura personală și lipsa de înțelegere, ți se taie tot cheful și voința.

Cireașa de pe tort ar fi faptul că nu pot să stau la 15 beri “ca băieții” și să țin pasul cu viața de rockstar, când fiecare concert e un pretext de a-ți da daună totală. Prefer să urc pe scenă și să-mi fac treaba super-odihnită, mâncată, spălată, aranjată și lucidă. De multe ori am fost criticată și numită “plictisitoare”, „pensionară”, „ce fel de rockstar ești tu?”, „fițoasă”, totul pentru că am nevoie de un loc în care să dorm sau să mă spăl, să mănânc, acestea fiind nevoi de bază. Toate astea m-au făcut să spun stop, nu sunt cu oamenii potriviți, vreau înțelegere și vreau să am control asupra procesului creativ și asupra stilului meu de viață.

Există anumite prejudecăți – cânți într-o trupă, ești artist, aduci automat cu tine un stil de viață zbuciumat. La capitolul ăsta pot spune că sunt complet opusul – în timpul liber îmi place să montez mobilă în timp ce ascult viniluri și sorb dintr-un ceai. Asta am făcut în ultimele luni, printre studiu, job și multe ore de somn. Prefer să-mi dau o exorcizare cinstită prin muzică și prin energia de pe scenă. De aceea mi-a fost greu să mă împac cu formulele în care se punea accent pe orice altceva în afară de muzică.

Ai lansat acum câteva luni o pagină de Youtube pe care ai postat coveruri ale unor piese consacrate la un instrumet tare fain: ukulele. Cum ți-a venit ideea?
După aproape 2 ani în care n-am cântat și n-am mai pus mâna pe niciun instrument muzical, am încercat să revin pe linia de plutire și să fac niște exerciții de imaginație – să iau niște piese și să le aduc în complet alt film. Așa mi-a venit ideea de a cânta Korn pe ukulele și ulterior alte piese nostalgice. A fost un full circle cumva, eu am început să cânt coveruri pe la 13 ani, practic am luat-o iar de la 0. De data asta doar la mine în cameră, eu și cu telefonul care filma. Puțin deprimant, având în vedere că n-am mai pășit pe scenă de câțiva ani, dar mă bucur și cu atât. Am luat-o ca pe un exercițiu/studiu. De ce ukulele: am studiat chitară clasică, pian, chitară bass și mai știam câteva acorduri pe chitară acustică, dar mâinile mele micuțe mi-au fost mereu o piedică. Am apelat la cel mai mic instrument care mă poate acompania, ceva pe mărimea mea. Unde să mai pun că sună atât de drăguț?!

Nu ai stat departe nici de TikTok, unde ai postat manele-covers hazlii, la același instrument. De ce tocmai manele?
Stăteam într-o seară în pat și cântam ceva pe ukulele, cred că Red Hot Chili Peppers. Dintr-o dată, am realizat că acordurile respective mergeau foarte bine pe o „X” manea, am zis gata, am idee de un video – manele pe ukulele: rimează, sunt două lumi diferite aduse împreună. Le cânt în stilul meu, să vedem cum aș putea să le recreez într-o manieră pop/acustică…

Nu aveam experiență cu această nouă platformă, TikTok, am văzut că sunt clipuri scurte și amuzante, ia să văd cu ce se mănâncă. Am pus câteva clipuri care au devenit virale, everything blew up, îmi scriau oameni și clipurile erau preluate de tot felul de pagini. N-am avut astfel de atenție când cântam cu trupe, zici că am găsit rețeta succesului. Îmi scriau și artiștii care cântau manelele respective, mă felicitau, mă repostau și ei. În tot timpul acesta mă gândeam “ok, am înțeles, oamenii au văzut că eu cânt manele, fiind un mare paradox cultural. Ce altceva pot să le ofer? Am devenit virală, now what, ce urmează?”

Ofertele și propunerile de colaborare n-au încetat să vină, dar pe parcurs m-am lovit de tot felul de experiențe ciudate, de lipsă de profesionalism și am renunțat. Totul a pornit ca un exercițiu de imaginație (să duc piesa x în stilul y) și s-a încheiat cu dezamăgire. Nu era despre mine, ca artist, ci despre manele. Asta voiau oamenii să audă, mai departe nu conta nimic. Și acum există diverși creatori de conținut care fac coveruri la manele, pentru că alea prind cel mai bine. Faci un material în care cânți și rupi instrumentul în două – 500 views. Cânți un refren dintr-o manea – 500.000 de views. E fun, e relatable, dar la finalul zilei e puțin trist pentru un artist care vrea mai mult de la viață. TikTok e un mediu foarte superficial.

Generația mea demonizează manelele. În unele cercuri, e un badge of honor să fii – cât mai vocal – împotriva promovării acestora. Totuși, observ de la o vreme încoace un fenomen interesant. Tineretul contemporan este mult mai deschis spre diversitate, fie și printr-o abordare mai „bășcălioasă”. Te întreb pe șleau: chiar îți plac manelele și, dacă da, cum se împacă asta cu spiritul „elitist” al culturii alternative/underground?
Să o luăm așa: e un gen muzical care are succes masiv în România fără ajutorul canalelor tradiționale de promovare. E partea a doua că au propriile posturi TV, spre deosebire de cultura alternativă. Chiar și așa, ele domină piața în momentul actual, fapt pentru care au început să penetreze și mainstreamul prin colaborări cu artiști din zona pop. Oricât ai încerca să refuzi, ăsta este genul muzical la care publicul larg aspiră prin simplitate și mesaj – un om din clasa de mijloc aspiră să aibă bani, femei, o viață frumoasă, normal că va asculta ceva ce să-i ofere măcar starea de spirit a unui om bogat, împlinit – să fie uplifting prin versuri și ritm. Cel puțin așa îmi explic eu situația pe plan psihologic. Pe plan financiar, e clar: manelele sunt o industrie de sine stătătoare. Mainstreamul a intrat și el în joc, că ăsta-i trendul, cânți ce se cere. Se cer manele, le dăm manele, ăsta-i produsul pe care îl scoatem și care va ajunge sigur în YouTube Trending. Dar oare chiar se mai cântă manele?

Am auzit primele manele la mare, prin anii 2000. Mi se părea un gen exotic, am fost mereu atrasă de el, recunosc. Mă mișcă, au balans, au groove, iar de multe ori vocaliștii și instrumentiștii cântă super-bine. Însă de la manelele alea vechi, clasice, până în prezent, e un drum foarte lung. Iubesc muzica și toate sonoritățile ei. Creierul meu e o bibliotecă de muzică electronică, grunge, fusion, funk, new wave, nu-metal, punk, metal, indie, stoner și lista poate continua… Mereu caut să-mi extind “baza de date” și să descopăr cât mai multe, printre ele și manelele.

Odată cu lansarea celui mai recent proiect al tău: Niji, ai declarat pe social media că ai de gând să te distanțezi un pic de TikTok, unde nu postai doar content muzical, ci și clipuri distractive, sau de alternative lifestyle (the Q&As). Care e motivul pentru care nu vrei să mai dai atât de des pe TT?
Am simțit că locul meu nu e acolo. Îndată ce am renunțat la ideea de a cânta manele și coveruri și mi-am regândit conținutul, publicul de pe platformă nu a primit asta la fel de bine. Nu simt că pot să ofer ceea ce-și dorește publicul de pe TikTok – divertisment ușor de digerat.
Urmăream diverși creatori de conținut din străinătate și am observat o chestie – fiecare clip viral cu o persoană ușor diferită are cel puțin un comentariu în limba română, bineînțeles scris greșit – “uitatziva la i-a cum s-a aratz asa duamne fereste…”. Suntem buni la a ne arunca părerile peste tot, iar platforma asta cam așa funcționează: vezi un clip scurt, lași un comentariu de bine sau de rău, mergi mai departe. Nu se creează un atașament față de creator, de multe ori nici nu contează cine a pus clipul. Contează doar să fie o piesă populară pe fundal, persoana să arate într-un fel, să se încadreze într-un anumit tipar sau ideal. Așa funcționează algoritmul TikTok – ești relevant pentru publicul larg? OK, clipul tău va fi expus în feed, îți dăm o șansă. Nu ești? Mai încearcă.

Că tot menționasem lipsa de atașament – mi-am șters aplicația și mi-am instalat-o înapoi doar ca să pun clipuri în care să promovez “tribute to pyjamas”. Printre comentariile cu „de ce ai păru’ așa?”, „când te tunzi?”, „cânt-o pe aia cu…”, nimeni n-a întrebat nimic de lipsa de activitate. Vreo 87 de mii de oameni, probabil veniți să-mi asculte manelele la ukulele, ajunși și pe profilul meu de Instagram din același motiv. De când n-am mai postat manele pe TikTok, mi-au scăzut și urmăritorii, probabil nu mai eram de interes pentru ei. Nu mai am nimic de zis aici, mi s-a dovedit din nou că platformele sunt atât de superficiale.

Vorbește-mi despre Niji. Este un proiect 100% independent, în care tu ești solistă, instrumentistă, producătoare, cu alte cuvinte, an all in one band. Cum s-a născut el și de ce darkwave, și nu rock, genul care te-a consacrat?
Simțeam nevoia să cânt muzica pe care o ascult, să transmit ceva sincer, să fiu liberă să-mi fac “filmul”. Am observat chestia asta în industrie – mulți oameni produc sau cântă o muzică în care nu cred 100%, evident motivele fiind diverse (industria e pentru bani, muzica e doar o mică parte din ea). După ce mi-am auzit destule “nu ești ce căutăm”, „vocea ta e prea joasă”, „te strică influențele rock”, „de ce nu vrei să fii mai nu știu cum”, „ești prea nu știu cum”, mi-am zis “Știi ceva? Nu o să mai depind de nimeni.”

Mi-am luat soarta în propriile mâini și am învățat câte puțin din ce se poate – înregistrat, mix, songwriting, am experimentat cu sintetizatoare, beaturi, plugins și cu interfața imposibilă a multor programe audio. Nu-i o treabă tocmai artistică, mi se pare mai mult tehnică/inginerească, dar dacă asta trebuie să fac ca să-mi scriu piese și să-mi exprim viziunea… am de ales? Ia și cablează. La început m-am simțit super neajutorată și copleșită. Ca vocalist într-o trupă, ești dependent de restul instrumentiștilor. Ca artist solo, ești dependent de un producător – dar ce faci când nu-l ai? Nici nu-l voi avea, cred – riscul de a penetra piața cu ceva nou este mult prea mare în raport cu toate câștigurile pe care le ai atunci când mergi la sigur cu ce se vinde în momentul respectiv. Am înțeles asta și am mers mai departe în procesul creativ, fără să mă mai gândesc la cum să mulțumesc alte persoane.

Sintentizatoarele și muzica electronică mi-au fost mereu dragi, dar n-am avut curajul să mă îndrept în zona asta până acum. Recunosc că n-am avut nici ocazia, printre atâta distors de chitară. Mă gândeam să suprapun estetica vestică a anilor ‘80 cu estetica noastră, de unde și blocurile comuniste în raport cu sintetizatoarele înecate în efecte dubioase. “Synthwave românesc” – sună ciudat, nu știu dacă mai sunt proiecte de genul în România. BRB, am uitat să-mi fac research-ul *râde*. Dar pe bune, în anii ‘80 în România dominau altfel de sonorități. Chiar dacă lumea asculta Depeche Mode și Duran Duran, nu știu câtă muzică de acest fel se făcea la noi – iar dacă era, probabil făcea parte dintr-o nișă neexploatată. Poate e momentul să-i facem un revival, că tot sunt la modă jachetele de fâș, sneakerii cu look extraterestru și frizurile excentrice. Cum se cânta în filmul „Rocky Horror Picture Show” – „Don’t dream it, be it!”

Primul single Niji se numește „tribute to pyjamas” și este un cântec din zona retro electronica, cu un clip cu look vintage, self-produced. De fapt, totul este DIY, de la muzică, până la video. Povestește-mi experiența compunerii, înregistrării, realizării filmărilor. Ai simțit vreo clipă că îți lipsește o „echipă”?
Totul a mers lejer, n-am forțat nimic. Mă prosteam cu sintetizatoarele și îl aveam pe Alex Mușat lângă mine – “auzi, ține puțin niște acorduri în timp ce eu scriu toba. Ce zici de sintetizatorul ăsta?”. N-am avut o echipă, dar cu el a fost o muncă în echipă care mi-a prins super bine, nu m-am simțit complet singură. Am înregistrat totul acasă, am filmat cu telefonul, deci multe resurse n-am avut – de unde și conceptul de DIY. N-am vrut să fie un produs super-polished, super-corporate, am preferat să aibă o amprentă personală. M-am plimbat într-o zi pe afară și am filmat ce m-a tăiat capul – mai un pescăruș, mai un bloc, mai un câine fericit. Am vrut să surprind naturalețea unor zile obișnuite. A fost foarte fain să am control absolut asupra rezultatului final, să nu treacă prin câteva zeci de păreri și filtre înainte. Iar când feedback-ul a fost atât de bun, și mai mare e satisfacția că asta e toată munca ta. Evident, procesul e încetinit când ești aproape singur, dar până la urmă nu asta contează!

Povestește-mi despre piesă. Cum s-a născut, despre ce este și ce te-a inspirat să o compui? 
Atunci când scriu, prefer să trec totul prin filtrul personal. Nu sunt o persoană tocmai sociabilă și muzica e mijlocul principal prin care simt că pot să-mi exprim sentimentele. Subiectul expus este un imn al introvertitului care își găsește liniștea în cuibul său pașnic de acasă. Știu că multe persoane mai au puțin și explodează, dar mie mi-a prins super-bine perioada asta, m-am reconectat cu latura mea artistică și am avut mai multă grijă de mine. Să stai tu cu tine atâta timp în casă e un test de răbdare. O situație de genul merită “sărbătorită” cu o piesă de care să-mi amintesc în anii ce urmează și să marcheze o concluzie a anului 2020 pentru mine.

Trebuie artiștii din ziua de astăzi să fie pricepuți și la content creation, să știe și skilluri tehnice, cum ar fi recording/video skills? E un must?
Nimic nu-i musai, dar e ca-n CV-uri: e un plus. Chiar și în trupe, există situații în care un membru se ocupă de conținutul și promovarea pe social media, altul are scule acasă și înregistrează totul acolo, altul face grafică pentru coperta de album. E bine să ai toate acestea la îndemână, mai ales când investiția nu ți se întoarce și o faci mai mult de drag, nu pentru profit. N-are toată lumea o echipă imensă în spate, nu-i totul atât de glam în underground. Îți faci Rai din ce ai!

Cum ai reușit să înveți să stăpânești aceste domenii atât de bine?
Sunt departe de a le stăpâni. Mă stăpânesc ele pe mine, mai degrabă! Acum vreo 10 ani am început să cochetez cu Adobe Photoshop, ulterior cu Adobe Premiere și încet să învăț și oleacă de Ableton și Studio One. Încă descopăr câte ceva nou, experimentez și simt că la fiecare pas sunt ca mema aia cu un câine Labrador în laborator – „I have no idea what I’m doing”. Eu sunt aici pentru muzică, restul sunt detalii sau tutoriale de 3 ore despre cum să mixezi o voce *nervous laugh*.

Crezi că, încet-încet, melomanii vor migra câtre un altfel de artist, unul care nu se încadrează perfect în granițele unui gen, și lansează, chiar și pe același disc, melodii în genuri diferite? E depășit modelul artistului/trupei one-genre?
Schimbările bruște de gen fac deseori parte din evoluția artistului sau a trupei. Primul album nu va suna niciodată la fel ca ultimul – așa ar fi ideal, cel puțin. Altfel treaba devine previzibilă.

Pentru mine există două cazuri mari și late:

1. Artiștii caută să experimenteze cu genuri noi, fie pentru că își caută identitatea, fie pentru că vor să surprindă publicul cu ceva nou și nu vor să poposească prea mult pe un singur gen. În acest sens, mă identific cu John Frusciante, actualul chitarist din Red Hot Chili Peppers – o fi el rocker cu chitara, dar pe cont propriu a lansat materiale din zona electronică și preferă muzica new wave și jungle. Muzica e un orizont atât de larg, e păcat să rămâi blocat în aceeași zonă. Bineînțeles, există un public diferit pentru fiecare gen, dar poate un astfel de album pestriț ar aduce mai multe lumi împreună.

2. Sunt obligați de context și de piață să se adapteze unor trenduri – mai un reggaeton, mai un dance-pop, mai un pop-rock, mai un trap… nu zic să nu fii versatil, nu zic să nu stăpânești mai multe genuri, dar contează atât de mult să crezi în ele! În această situație nu e vorba despre muzică sau talent, e vorba despre business și obiectivele urmărite în anul respectiv. Sau poate-s amândouă, într-o oarecare măsură.

După experiențele deseori nu foarte plăcute în formulele convenționale pomenite la începutul acestui interviu, vei mai cânta vreodată cu o trupă? Ai în plan o astfel de colaborare?
Decât să spun “never again” și să închid niște uși, aș prefera să fiu mai precaută și să-mi găsesc locul printre oamenii potriviți. Mi-ar plăcea să cânt în formule mai restrânse, nu neapărat în formula standard de trupă rock. Nu știu dacă aș mai suporta să am atâția oameni în jurul meu. Am avut în plan să caut oameni noi, între timp am avut niște dezamăgiri și un blocaj creativ de aproape 2 ani. De atunci mi-am spus că nu voi mai căuta nimic – să mă caute cine vrea, dacă vrea. Eu vin cu toată bunăvoința mea, voi fi sinceră de la bun început, îmi voi exprima clar principiile și modul de lucru. Iese corporatista din mine *râde*.

Revin un pic la TikTok, pentru o întrebare mai „sociologică”. Ce ți-a spus experiența pe această platformă, accesibilă unui public mult mai vast și mai pestriț decât o nișă culturală, despre tinerii din România? Sunt deschiși spre artiști alternativi?
Nu sunt tocmai deschiși, în ciuda accesului nelimitat pe care îl au. Mi-am asumat că mă arunc cumva în gura lupului cu un conținut demn de shock value (antiteza rocker-manelist), mi s-au confirmat niște chestii pe care le gândeam deja. Nu vreau s-o dau pe aia cu “copiii din ziua de azi”, că nu-s atât de bătrână, dar am mixed feelings legate de noile generații. Nu cred că rezonează atât de mult cu undergroundul/cultura alternativă. Sper doar că am ajuns în locul nepotrivit și că voi da la un moment dat de adolescenți de care să-mi fie drag. Oamenii sunt superficiali. Trebuie să le dai ce vor, doar atunci îți dau un like sau o atenție pentru 10 secunde și apoi merg mai departe. Oamenii judecă și sunt foarte sadici, le place să te vadă suferind și le place să fie empowered atunci când îți provoacă anumite sentimente. Ești fericit cu tine însuți și cu aspectul tău fizic? “Mai mănâncă, tunde-te, dă-ți jos piercingurile, acoperă-ți tatuajele, de ce ești așa? Ești bolnavă?”. Această curiozitate sadică și îndemnul lor de a te schimba îți încalcă intimitatea și devin obositoare. Știu că mă adresam unui public larg, acest lucru a venit la pachet cu părerile gratuite și bullyingul. Mă așteptam să am un conținut exclusiv muzical și comentariile să fie doar din zona aceea, dar nu! Nu contează ce și cum cânți, contează că “arăți ca un nespălat”.

În plus de asta, vârsta medie a publicului este de 10 ani, cu mici excepții – mă sunau pe Instagram copii de 6 ani de pe telefonul părinților, îmi ziceau că nu știu să citească și că vor să vorbească, așa, cu mine, să îi învăț să cânte la chitară. Alți utilizatori îmi trimiteau mesaje vocale și mă amenințau, îmi ziceau să mor, să mi se întâmple lucruri rele, să mă las de muzică și de viață. Not OK, probabil asta aud pe acasă sau pe internet și își varstă toate frustrările acolo. Sunt multe spurcăciuni pe tot internetul ăsta, iar TikTok le-a adunat pe toate.

Ai simțit vreodată că educi cu privire la diversitate? Personal, mi s-a părut foarte isteață ideea de a cânta bucățele de manele, într-un cu totul alt stil, pentru a ajunge la niște oameni care, altfel, nu ar fi interesați de „altceva”. Mi se pare un mod teribil de clever de a destupa minți, și de-o parte, și de cealaltă a universului cultural.
TikTok este ultima platformă la care m-aș gândi în raport cu termenul „educație”. Intenția mea a fost să încerc ceva nou, să unesc două lumi diferite. Recunosc că au fost câteva comentarii care spuneau “nu ascult manele de obicei, dar varianta ta sună atât de bine”. Nimic mai mult.
N-am reușit să educ sau să schimb păreri. N-am reușit să aduc acei 87 de mii de urmăritori sau milioanele de oameni care mi-au vizualizat clipurile să asculte și altceva – succesul a fost doar cât am cântat manele, atunci mă întrebau de ce nu lansez eu piesele mele, de ce nu mă fac cântăreață. Ei bine, unde-i susținerea aia acum? Tocmai ce ziceam anterior, oamenii sunt atât de superficiali, iar conținutul atât de efemer.

Ce urmează pentru Niji? Ai trasat un parcurs de tipul single-uri, apoi un EP sau un LP?
Oi fi eu o persoană exagerat de organizată și cu o obsesie pentru ordine și curățenie, dar uite că la asta nu vreau să mă gândesc. Prefer să las mintea să se deblocheze și să lucreze pentru mine cât n-a lucrat în ultimii 2 ani. Pot fi 3 piese, 13 sau 30 – încerc să mă bucur de proces, să învăț cât mai multe pe parcurs și să fiu mulțumită de rezultatul final. Dacă-mi condiționez creierul ca până peste 5 luni să scriu 5 piese, procesul devine unul forțat. So I just go with the flow.

Crezi că modelul clasic de lansare a unui produs mai este viabil în era digitală?
Depinde atât de mult de publicul țintă și de categoria de vârstă! Într-adevăr, un concert de lansare merge oricând. Dar dacă vorbim despre lansarea fizică a unui album/single, aici e de gândit. Acest revival al vinilurilor din ultimii ani a echilibrat puțin balanța dintre cumpărarea muzicii în format fizic și ascultarea ei în mediul online, dar nu știu dacă e suficient. CD-uri se mai vând, dar nu știu cine le mai cumpără – un singur CD costă cât o lună de abonament pe o platformă de streaming cu un număr nelimitat de ascultări. Dar uite că oamenii tot dau 100-200 lei pe un disc de vinil și preferă experiența old school – myself included! Am și CD-uri și casete care stau degeaba, chiar am zis că vreau să-mi iau o combină veche pe care să le ascult. E altfel când iei muzica în mâini, probabil la fel ca atunci când ții în mână o carte vs. să o citești pe un device. Dar când ai toate astea pe un telefon, restul poate fi văzut drept un “moft elitist”.

Cum putem să te susținem în cariera ta muzicală și ce îți dorești, momentan, de la fanii tăi?
Fani? Am fani?! Cred că e prea mult spus. Internetul e plin de muzică din care poți alege. În acest cumul de informații, m-aș bucura doar să se oprească și la mine! Mi s-a dovedit de atâtea ori că numărul de vizualizări nu este deloc relevant, fiind cea mai superficială chestie ever – asta și numărul de like-uri, deci n-am eu dorința de a ajunge în „trending” sau chestii de genul. Odată cu lansarea “tribute to pyjamas”, pot să spun că n-am primit niciodată un feedback atât de fain, mesaje de susținere. După ce crezi atât de mult în ceva, nimic nu se compară cu sentimentul de a fi apreciat de cine trebuie, de cine te înțelege. Fix asta îmi doresc!

Să te întreb de easter-egg-ul din clip: what is your favorite type of pizza? Ce înseamnă?
Ca să fac legătura cu răspunsul anterior – voiam ca această întrebare să ajungă la cine trebuie: oamenii care sunt atenți la detaliu, astfel să deschid un dialog amuzant, ca un inside joke. Preferințele culinare mi se par destul de personale, fapt pentru care doream să fac un bonding cu oamenii care chiar mă ascultă. În vremurile astea cred că s-a comandat multă pizza și mi se părea că se potrivește de minune cu subiectul piesei. Știu că, de fapt, toți mănâncă pizza cu ananas, dar nu vor să recunoască. Glumesc!

Famous last „end-of-the-interview” words?
Beți multă apă, dormiți minimum 8 ore pe noapte și încercați să vă mulțumiți pe voi înainte să-i mulțumiți pe alții. Ah, și totul trece mai ușor cu muzică, n-o lăsați să treacă pe lângă voi!

Sprijiniți-o pe Iris astfel:

Niji pe Facebook

Niji pe Youtube

Iris Danciu pe Facebook

Iris Danciu pe Youtube

Sursă foto & video: Iris Danciu Social Media

The girl with the rainbow voice: an interview with Iris Danciu

In a contemporary cultural universe that’s constantly expanding, artistic youths from the alternative area are music’s main propulsion forces toward new and intriguing horizons. The past few years, the standard image of the musician went through a paradigm shift. You’re no longer considered to be consistent if you stick to a single genre, but rather you’re viewed as unadventurous. This constantly changing environment birthed a specific brand of creator, one that is chameleonic and easily embraces a variety of styles.

One sign that points in the direction of this revolution is the diversification of festival line-ups, that are no longer monotonous, but rather aim to blur the lines between audiences of pop, rock, dance, electro, metal and others. Another such foreboding occurrence is the ease with which young musicians are able to “genre-hop”, seamlessly jumping from one genre to the other, within the same project.

Iris Danciu, ex-The Pinwheels and Jinxy Von D’Ers lead singer, fits perfectly within this Zeitgeist. After having flourished as a rock vocalist for a few years, she changed course toward something that she calls “Romanian Synthwave” with her brand new solo project, Niji. Not only did she opt out of the conventional band scheme, but she managed to learn how to do everything on her own: recording, production, and video creation. Niji’s first single, “tribute to pyjamas” is 100% the fruit of her independent labor and a statement-song that goes against people’s obsession for “categories” in music. No wonder that the project’s logo is a rainbow that expresses pefectly the richness and versatility of Iris’s colorful voice and talent.

Something tells me that the Big Music Industry’s aging model, with its greedy middle-men, is slowly becoming obsolete. As artists get increasingly better at handling their own fate, what with the advent of accessible technologies and promotion tools, they evolve into their own songwriters, producers, engineers and directors, in other words, their own masters.

I was happy to get the chance to interview Iris, who gave me some viscerally honest answers about the ups and downs of a young musician’s career, about creativity without petty aesthetic borders, about social media’s vices, and cruelties in the digital era, and last but not least, about her beautifully versatile sonic soul. Read it below to discover more about Niji, “tribute to pyjamas”, and Iris.

After quite a few years spent in conventional band line-ups (The Pinwheels, Jinxy Von D’ers), you felt the need to take a break. What made you want to say: STOP!
I always felt like something was missing. I grew up with this idealized view of a band, where this funky bunch of people do everything together, they perform together, they grow together, and this from a very young age. The „together” part forces you to spend a lot of time with those people – you sleep in the same room, you meet everyday, you travel…just like in a relatioship. And think of this. It’s hard enough to resonate with one person, let alone several others that are part of a band. Pour some ego over this combo and you’ve got the perfect recipe for drama. Professionally speaking, you work with those people toward a common goal: making music, but when things become personal, and misunderstandings arise, the stress robs you of your passion, and willingness to continue.

The proverbial cherry on top of the cake was the fact that I wasn’t able to drink 15 beers with/like the boys, and keep up with the rockstar lifestyle, where every concert is an excuse to destroy yourself. I’d much rather get up on stage perfectly rested, fed, washed, looking my best, and sober. I can’t even count all the times that people criticized me, and called me things like “boring”, “retired”, questioned my legitimacy as an artist by asking what sort of rockstar I was. I was called “pretentious” because I asked for a place to sleep, or to shower, or eat. These are all basic human needs. All of these things determined me to say “Stop! These are not the right people for me, I want understanding, I want to have control over my creative process and over my lifestyle”. When you’re in a band, you have to deal with all of this prejudice – you’re in a group, you’re an artist, you automatically have to lead a crazy life. I have to say that I’m the exact opposite. In my free time, I like to build my own furniture, listen to vinyls and sip my teas. This is what I’ve been doing the past few months, among other things like studying, working, and sleeping a lot. I’d rather perform a decent exorcism on myself through music, and through the onstage energy. That’s why it was hard for me to fit in a line up that emphasized other things, unrelated to music.

A few months ago, you set up a Youtube page where you post covers of famous songs, on a rather unusual instrument: the ukulele. How did you come up with the idea?
After an almost two year break from performing, from not even touching an instrument, I tried a comeback of sorts by working with my imagination. I wanted to pick up a few songs and take them in a completely different place. That’s how I came up with the idea to perform Korn on ukulele, and then I followed that with other nostalgic songs. It felt like a full circle. I started doing covers when I was 13 so, in a way, I built everything from scratch again. But this time I did it in my room, just me and my mobile phone camera. I found it a bit depressing, since I haven’t stepped on a stage in years, but right now I’m enjoying myself, and that’s that. I saw it as an opportunity to study.

Why the ukulele? I studied classic guitar, piano, bass, and I still know a few acoustic guitar chords, but my tiny hands have always been an obstacle. I decided to try my luck with a smaller instrument, something me-sized. It was a great choice and it sounds super cute!

You didn’t steer clear of TikTok either. You made an account and posted ukulele covers of songs performed in the “manele” genre. Why * manele?
I was sitting in bed one evening, while playing something on the ukulele. I think it was a Red Hot Chili Peppers song. I suddenly realized that the chords I was playing would work well on a certain “manea” (editor’s note: “manea” refers to a particular song in the manele genre), so then I had an idea for a video: manele on ukulele. It rhymes, and it’s all about two very different worlds brought together by music. I’ll play them in my style, and I’ll see how I can rearrange them in a pop/acoustic fashion.

I had no idea how TikTok works, I saw that it was filled with short, funny videos, so I decided to research the phenomenon. I uploaded a few videos that became viral, everything blew up, people were writing to me, and other pages were promoting my creations. I never received so much attention when I was playing in a band, so it felt like I had found the recipe for success! Manele artists wrote to me to congratulate me on my idea, and reposted my stuff. All the while, I was asking myself what else I could deliver to these people now that they saw that I’m good at cultural paradoxes. I became viral. Now what? What’s next? I kept getting collaboration offers, and all sorts of proposals reared their head, but then everything took a weird turn. There was a lot of lack of professionalism, so I gave up. It all started as an experiment of my imagination: can I take this song, into that genre? And then it ended in huge disappointment. It wasn’t about me, but about the manele. That’s what people wanted to listen to. Nothing else mattered. Even know, lots of content creators do these sorts of covers, because they’re so popular.

You record a video where you sing your heart out, and you get 500 views. You perform a manele chorus, and you get 500.000 views. It’s fun, it’s relatable, but at the end of the day, it’s also sad for any artist that expects more from life. TikTok is a very shallow environment.

My generation demonizes the genre of manele. However, I noticed lately a very interesting phenomenon. Today’s youth is a lot more open toward genre diversity in music, albeit in an ironic fashion. I’ll go ahead and ask: do you really enjoy listening to manele? If so, how does this fit within the elitist spirit of the underground culture?
Let’s put it this way. It’s a highly successful genre in Romania without the help of traditional media. They have their own channels, and platforms, as opposed to the alternative culture. Even so, they dominate the market at this point, and that’s why they’ve started to penetrate into the mainstream by means of collaborations with pop artists. No matter how hard you want to deny it, this genre is something that the wide audience enjoys, because it’s so simple. Literally every person aspires to have money, partners, a nice life. Of course they’ll listen to something that at least makes them feel like a rich, fulfilled human being. It’s an upbeat, uplifting style of music. At least that’s the psychological explanation I found.

Financially speaking, it’s a self-standing industry. The mainstream joined the trend because that’s what you do when you’re part of the commercial game, you have to perform whatever the audience wants you to. People want manele, we give them manele, and we’re sure it’s going to trend on Youtube. But is that the true manele spirit? I heard the first manele songs on the sea side, sometime in the year 2000. I saw it as an exotic genre, and I always felt drawn toward it, why lie. They move me, they’ve got rhythm, they’ve got groove, and a lot of times, you’ll discover that the singers and the instrumentalists are really gifted and professional. But the old, classic manele, and the contemporary ones are worlds apart. I love music in all of its diversity. My brain is a music library that contains various genres like electronica, grunge, fusion, funk, new wave, nu-metal, punk, metal, indie, stoner, and the list goes on. I’m always looking to extend my “database”, and discover lots of new things, and this includes manele.

When you launched your new project, Niji, you wrote on social media that you’re going to take a break from TikTok, where you didn’t only post music, but also lifestyle content. Why don’t you want to spend that much time on the platform anymore?
I felt like that isn’t the place for me. As soon as I stopped singing manele, and doing covers, once I redesigned my content, the audience on TikTok didn’t receive that so well. I think I simply can’t deliver what is expected of me – easily digestible entertainment. While I was following various content creators from abroad, I noticed this pattern. Every viral video that included a person who looked different contained at least one mean comment in Romanian, spelled badly of course. We’re so good at throwing our opinions at people, and this is exactly what this platform encourages: you watch a short video, you leave a nice or a nasty comment, you move on. There’s no attachment to the creator, and many times it doesn’t even matter who uploaded the video. What users actually care about is to have someone interesting-looking to stare at, and have a popular song playing in the background. If it fits in this pattern, it’s great. That’s how the platform works. Are you relevant to the larger audience? Alright, then your video is going to be displayed in the feed, we’ll give you a chance. If you’re deemed irrelevant, well, try again, buddy.

Since I talked about people’s lack of attachment to content creators, let me give you an example. I deleted the app, and then reinstalled it just to upload videos that promote my new song, “tribute to pyjamas”. I was hit with a flood of comments. “What’s wrong with your hair?”, “When will you cut it?”, “Sing that song with the catchy chorus!”. No one asked me why I was gone. We’re talking about more than 87.000 people who all followed me for my manele covers, but not for who I really was as an artist. Ever since I stopped using TikTok, the number of people that follow me also diminished because I’m no longer interesting. After I had nothing else to say there, on their terms, they quit me. This served to prove to me that platforms are so shallow…

Tell me more about Niji. It’s an 100% independent project. You’re the lead-singer, the instrumentalist, the producer, in other words, you are basically an all-in-one band. How did Niji come to be and why did you shift your genre more toward a dark-wave direction, instead of just sticking to rock music?
I felt the need to play the music that I listen to, to express something authentic, to be free to create my own thing. I noticed that a lot of people in the industry produce or perform music that they don’t believe in 100%, the obvious reasons being very diverse. The industry itself is money-driven, and money-oriented, while music itself is just a small portion of the whole. After I heard a lot of discouraging stuff like: “you’re not what we’re looking for”, “your singing voice is too low”, “your rock influences spoil you”, “why can’t you be different”, “you’re too this, you’re too that”, I told myself, you know what? I’ll be my own person and rely on myself alone. I took fate into my own hands and I learned a bit of everything: recording, mixing, songwriting, synths, beats, plugins, and I experimented with the overly complicated interface of audio software. It’s not an artistic endeavor, it’s rather more technical, but if this is what I have to do to write my own music, and express my real vision, do I really have a choice here? Cable it up, girl! At first, I felt really helpless and overwhelmed. As a lead-singer in a band, you depend on the instrumentalists. As a solo artist, you depend on the producer – but what do you do when you don’t have any of these things? I don’t think I’ll ever have a producer, for instance. It’s way too risky to break the market with something new, in comparison to all the advantages you’ve got when you pick the easy way out by delivering what the market requires of you. I made peace with this, and moved forward with my creative process, without wasting energy on thinking about how to people-please.

Synths and electronica have always been dear to me, but I never really had the guts to go in this direction until now. And neither did I get the chance while I was soaked in distorted guitars. I thought about juxtaposing the Western 80s aesthetic, with our local aesthetic, which is how the communist blocks of flats came to be, in a universe drenched in synths with dubious effects. I’d call it “Romanian Synthwave”, even though it sounds rather odd. I don’t know if there’s any other project like this in Romania, because I didn’t really research it. BRB, I’ll run do my homework now (laughs). Seriously though, the dominating music trends were very different in Romania in the 80s. Even though people listened to stuff like Depeche Mode or Duran Duran, I’m not sure if they were actually playing like that, and if they were, it was probably within some low-key niche that never got to be exploited. Maybe it’s time to revive it, especially since windbreakers, alien-looking sneakers and eccentric hairstyles are in fashion again. It’s exactly like they side in “The Rocky Horror Picture Show” – “Don’t dream it, be it!”

The very first Niji single is called “tribute to pyjamas” and it’s a retro-electronica song, with a vintage-looking, self-produced video. Come to think of it, everything about the project is DIY. Tell me about the songwriting & recording process, and also about the filming of the video. Did you ever feel like you could have used a “team”?
Everything went smoothly, I didn’t force it at all. I was fooling around with the synths and I had Alex Musat by my side – “here, handle these chords while I write the drums. What do you think about this synth?” I didn’t have a team, but with him, it was some good team-work that comforted me, and showed me that I wasn’t alone all the way. I recorded everything at home, I filmed with my phone, so I can’t say I had a lot of resources, which is where the DIY vibe comes from. I didn’t want it to be a super-polished, super-corporate product. I prefer that it retains its authenticity. I took a walk outside one day and I filmed everything that I wanted to film – a seagull, a block of flats, a happy dog. I wanted to catch an ordinary day’s naturalness.

It was awesome to be able to have such control over the final result, instead of allowing tens of opinions and filters to get in the way. Considering the feedback was so positive after people got to see/hear the end result, the satisfaction is even bigger when you know it was all you, all your work. Obviously, the process is a lot slower when you’re on your own, but that’s not what should matter in the end.

Tell me more about the song. What inspired you to write it?
When I write, I like filtering everything through my own personal lens. I’m not a very social person, so music, to me, is my way of expressing my feelings. The song is like an introvert’s hymn, it’s about someone who finds peace in their comforting haven at home. I know that lots of people feel like they’re going to explode because of the whole situation with the pandemic, but in my case, this down-time was really useful because it helped me reconnect with my artistic side, and it also helped me take better care of myself. When you sit by yourself, with yourself, for such a long time, it’s like a patience exam. I wanted to celebrate the odd occasion with a song that would remind me, in the future, of these peculiar times, and also mark a sort of conclusion for this weird year, 2020.

Do you think it’s necessary nowadays for artists to be savvy in terms of content creation, technical skills, recording/video skills etc.? Is it a must?
Nothing is a “must”, really, but I do think it’s useful for your resume. Even in bands, there are situations where a certain guy handles the social media promo and content, some other guy has nice tools at home, so that’s where the recordings are done, then someone else does the graphics and artwork part. It’s cool to have all of these things in one place, especially when you don’t really get anything you invest back, and you mostly do it out of love, not the desire to earn riches. Not everyone has a team behind them, things aren’t as glamorous as they seem in the underground. You do the best you can with what you have on hand.

How did you manage to master such a wide array of skills?
Oh, I’m far from mastering them. Sometimes it’s the skills that master me! 10 years ago I started to entertain the idea of learning Adobe Photoshop, then Adobe Premiere, and then some Ableton, and some Studio One. I’m still discovering new things every day, and I keep experimenting with what I discover. Sometimes I feel like I’m part of that Labrador meme, where the puppy sits at a laboratory table and says: “I have no idea what I’m doing!”. I’m here for the music. All the other stuff is secondary, or consists of 3 hour long tutorials about how to mix your vocals *nervous laugh*.

Do you think that people are going to slowly move away from the conventional one-genre artist model? Are multi-genre albums by one single artist going to become a thing?
I personally believe that abrupt genre changes are a natural part of the band’s, or the artist’s, evolution. The first record will never sound like the last one, or at least that’s how it should be, in my books. Otherwise, things start to become predictable. I think we’re dealing with two possible archetypes:

-Some artists like to experiment with new genres because they’re on a quest to discover their identity, or to surprise the audience with something new, while not wanting to settle for one thing. With respect to this, I resonate with John Frusciante (Red Hot Chili Peppers) a lot. Even if he’s a rock-star guitarist, his solo stuff is an electronica, new-wave, jungle mash-up. Music has such a vast horizon of possibilities. It’s sad to just stay stuck in one place. Sure, there’s a different type of audience for each genre, but maybe a mixed-genre record would manage to bring different worlds together!

-Other artists have to experiment because the context forces them to. They have to adapt to reggae ton, dance-pop, pop-rock, trap, whatever is selling records in that particular moment. Yeah, it’s a versatile thing to be able to handle more genres, but what also matters is that you believe in them, and genuinely enjoy them. When people shift just to please a trend, then it’s got nothing to do with talent, or music…It’s just about business, and the objectives people set for themselves in that particular year. Or maybe, sometimes, the music does still play a part, to a certain extent.

After going through the unpleasant experiences that you talked about at the beginning of this interview, do you think you’ll ever muster up the desire to play in a band again? Do you plan any collaboration that we should know about?
Instead of saying something as harsh as “never again”, and closing some doors in my face, I’d rather be a bit more careful, and find the right people. I’d like to perform in smaller lineups, and not necessarily in the standard rock band format. I’m not sure I could handle being around so many people again. I did, however, at some point plan to find new people, but I was so disappointed, it resulted in a creative blockage that lasted for two years. After that experience, I told myself that I wasn’t going to actively “look for” something anymore. I’m here, whoever wants me, can reach out to me. I’ll bring all my willingness to the table, I’ll be honest from the get go, I’ll express my principles, and my way of working. This is my corporate side speaking * laughs *.

Back to TikTok for another, more “sociological” question. What did you learn about today’s youth – especially Romanians – from this platform? Are they open to alternative artists?
They’re not exactly open, despite their unlimited access to information. I took it upon myself to put myself out there with some shock-value content (the manele artist-rocker antithesis), and some of my hunches were confirmed. I really don’t want say things like “oh, kids nowadays”, because I’m not that old, but boy, do I have mixed feelings about the newer generations. I don’t think they resonate with the underground/alternative culture. My only hope is that I ended up in the wrong place, and that I’ll one day meet teenagers whose company I’m actually going to enjoy.

People are shallow. It’s only when you give them what they want, that they offer you a like, or 10 seconds of attention, before moving on to something else. People judge others and many are sadists…They enjoy causing suffering, and they feel empowered when they trigger negative feelings. Are you happy with how you look, and who you are? “Eat more, cut your hair, remove your piercings, cover your tattoos, why are you like this, are you sick?” This hurtful curiosity and their attempts to change you overstep some serious boundaries, and, in time, become tiresome. I know full well I was delivering content to a wider audience, something that came at a price: cheap opinions, and bullying. I wanted to produce exclusively musical content, and expected to receive comments from that area alone, but no. It doesn’t matter how or what you play, only that you “look like you didn’t shower”.

Also, the average age of TikTok users is somewhere around 10 years old, with a few exceptions. I received Instagram calls from six year olds who were using their parents’ phone to reach me. They told me they can’t read yet, and they just wanted to talk to me for a little bit, so that I can teach them how to play the guitar. Other users sent me vocal messages to threaten me, to tell me I should die, to wish bad things upon me, to tell me I should quit music…and life. Not OK! I’m sure that’s what they hear at home or on the internet, and they go to platforms to let it all out. There’s a lot of wickedness on the internet, and it’s as if TikTok gathered it all in one place.

Did you ever feel like you were educating people with regard to diversity while you were on TikTok?
TikTok is the last place that I’d associate with the term “education”. My intention was to create something new, to combine two very different worlds. I did get some positive comments, though. People told me that, even though they don’t listen to manele, they enjoyed my version, but nothing more. I didn’t manage to educate or change opinions. I didn’t manage to bring those 87.000 followers, or the millions of people that viewed my videos, to listen to something else. Success only came when I sang manele covers, that’s the only time when people chimed in to ask why I don’t release my own songs, why I don’t become a singer. Well, where’s that support now? Just like I said, people are so shallow, and the hyped content fades so quickly.

What’s next for Niji? Do you have a conventional map drawn out for yourself, with single releases, EPs, LPs?
I might be a very organized person, who is obsessed with cleanliness, but I don’t want to think about what you just asked. I’d rather let my mind unlock itself, and work for me abundantly, like it hasn’t done in the last two years. Maybe it’ll be three songs, 13 or 30. I’m simply trying to enjoy the process, to learn as much as I can while going through it, and to be pleased with the final result. If I condition my brain to deliver 5 songs in 5 months, I’ll force the process. So I just go with the flow.

Do you think a classic release model is still viable in the digital era?
It all depends on the target audience, and the age gap. A release concert always works, but if we’re speaking about a physical album release, that’s a whole different story. I think the vinyl revival brought some balance in the war between physical and digital, but I don’t know if it’s enough. CDs are still for sale, but who buys them nowadays? A single CD costs more than a full-month subscription to a streaming platform, where you can listen to your music unlimitedly. But hey, people are still paying 20 euros for vinyl because they love the old-school vibe – myself included. I’ve got CDs and cassettes that are lying around the house, waiting for me to buy that vintage cassette player that I dream of. When you can hold the music in your hands, it’s an entirely different experience, just like when you hold a book, as opposed to reading it off of a device. But when you’ve got everything in one place – on a phone – the rest just seems like an elitist caprice. At least to some people.

Now about the Easter-egg in your video, the “what’s your favorite type of pizza” question, snuck in among the video frames. What does it mean?
It’s actually related to my previous answer. I wanted this question to reach the right audience: the people who pay attention to details. I wanted it to give me the opportunity to open a fun dialogue, like an inside-joke. I think food preferences are pretty personal, which is why I aspired to bond with my audience by asking them about their cravings. I love bonding with people who really listen to what I have to say. There were a lot of pizza deliveries during these tough few months, and I felt like the situation fit very well in the song’s vibe and topic. I know everyone who badmouths pineapple still eats it off of their pizza, but they don’t want to admit it! I’m joking!

How can we support your musical career and what can your fans help you out with?
Fans? I have fans? I think it’s a bit much to say that I do. The Internet is filled with oceans of music that you can choose from. In this place of abundance, I’m happy if they stop by and give me some of their time. It was proven to me, time and time again, that the view count really doesn’t matter. It’s the shallowest thing ever, just like the number of likes, so I don’t aspire to “trend”. I aspire to “create”. I never got so much positive feedback as with the release of “tribute to pyjamas”. Nothing compares to the feeling of being appreciated by the right people, and that’s exactly what I want!

Famous last „end-of-the-interview” words?
Drink lots of water, sleep at least 8 hours each night, and try to please yourself before attempting to please others. Oh, and everything flows easier on music, don’t let it flow past you!

Support Iris here:

Niji on Facebook

Niji on Youtube

Iris Danciu on Facebook

Iris Danciu on Youtube

*Editor’s note: “Manele” is a genre of oriental music that was born in the Romani communities in Romania. It was covertly appropriated into mainstream Romanian pop-culture because of its popularity, but it faces quite a lot of criticism and backlash in Romania.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Play Cover Track Title
Track Authors