0%

Posted By: Alexandra On:


III: Arșii nimănui

-Am pregătit totul pentru tine. Am sterilizat cearșafurile, ți-am cumpărat fețe de pernă și am făcut curat. Am dezinfectat baia și bucătăria. Garsoniera este ca nouă.

Mă uit în jur ca la un loc străin. Au trecut doar două luni de când nu am mai fost aici, dar am senzația că s-au scurs cel puțin câțiva ani. Parcă sunt într-un vis, atât de ireal e decorul. Pereții zugrăviți în alb și mobilierul modest îmi vorbesc despre un timp, despre o viață, pierdute mult prea brusc. Îmi este milă să întinez locuința cu zbuciumul întunecat din suflet și cu murdăria din carne. Stau nemișcată pe hol câteva secunde, apoi mă dezmeticesc. Mă așez pe băncuța de sub oglinda mare și mama mă descalță. Nu mă pot abține și mă privesc îndelung, lacomă după propria mea reflexie, care mi-a fost ascunsă în spital.

Rana de pe obrazul stâng încă nu s-a închis. Funtea, nasul și bărbia îmi sunt roșii, depigmentate și iritate. Pielea subțire care a crescut peste arsuri este foarte fragilă. Tichia de tifon de pe cap îmi dă un aspect caraghios, de personaj de desene animate. Dacă nu aș fi atât de bolnavă, probabil că m-aș amuza. „Ai fost frumoasă cândva”. Îmi amintesc cuvintele „izolatului” și zâmbesc. Cristina mă ajută să ajung în cameră și mă dezbracă.

-Nu vreau să folosești nimic din ceea ce a fost prin spital. Toate așternuturile și hainele sunt noi și le-am spălat la temperatură înaltă. Le-am călcat temeinic.

Mama îmi pune niște pantaloni lejeri de casă și rămâne pe gânduri în fața pansamentelor de pe trunchi.

-Oare ce să facem? Să mai stai așa măcar astăzi?
-Parcă nu aș vrea. Iulia mi-a zis să le scot de tot acasă, să rămân la aer.
-Hai să te ajutăm atunci.

Rupe leucoplastul si deșiră bandajele. Eliberarea de presiunea creată de feșe pe răni, în loc să mă aline, mă chinuie. Sufăr tot mai tare pe măsură ce mama termină de înlăturat partea de deasupra. Într-un final, a mai rămas doar stratul care intră în contact direct cu rănile. Cristina prinde cu delicatețe marginea unei comprese și trage ușor de ea. Aceasta nu se urnește. Îmi aruncă o privire îngrijorată și mai încearcă o dată. Mă doare și o rog să se oprească.

-Mai lăsați-mă un pic, doar cât să îmi trag răsuflarea.

Din păcate, Cristina trebuie să se întoarcă la Târgu-Mureș. Nepoțeii mei au nevoie de ea. Nu mai poate să rămână cu mine.

-Am să vin la tine cât de repede. Rezolv ce am pe acasă și vin.

Unul dintre motivele principale pentru care mă bucur de externare este că, acum, mama și sora mea vor putea să se odihnească, știindu-mă scăpată de răul cel mai mare. O încurajez pe Cristina să plece și să se liniștească. Să îi sărute pe cei mici din partea mea. Ea nu vrea să se despartă de mine. Stă în picioare în fața patului cu mâinile pe lângă corp, confuză. Într-un târziu, o sună Daniel care o așteaptă jos în mașină. Respinge apelul, îmi dă un pupic stângaci și pornește spre ușă. Se uită înapoi de cel puțin câteva zeci de ori. Apoi, dispare pe holul blocului și aud liftul care o duce jos.

-Săraca, spune mama. Imaginează-ți că medicul internist i-a spus că nu crede că vei scăpa…A luat-o deoparte într-o zi și i-a zis că organismul tău nu e suficient de puternic ca să reziste. S-a întâmplat atunci când a venit la tine cu fardurile și cu parfumul. Am plâns amândouă în magazin cumpărându-ți-le, pentru că nu știam dacă vei apuca să le folosești.

Vocea mamei se rupe. O zbughește în bucătărie ca să nu îi văd lacrimile. Mila pe care o simt pentru ai mei face loc furiei. Oamenii aceștia, acești „medici”, nu s-au jucat doar cu soarta mea, ci și cu sănătatea mamei și a Cristinei, iar asta nu pot să iert. „A luat-o deoparte și i-a spus că vei muri”. Bineînțeles că tot corpul meu era de vină, nicidecum condițiile abjecte din spital și minciunile menite să ascundă realitatea infecțiilor. Acum înțeleg de ce era așa de răvășită sora mea în ziua aceea. Credea că stă de vorbă cu mine pentru ultima oară.

Furia mă animă și îmi dă puterea necesară să îmi scot pansamentele. Pot să folosesc doar stânga pentru că dreapta îmi este imoblizată de obiectul de metal. Dacă nu sunt atentă, risc să mă zgârii cu marginile ascuțite care nu au fost șlefuite. Între acest dispozitiv și o lamă tăioasă de cuțit nu există mari diferențe. Nu știu ce a fost înainte să îmi devină mie atelă, dar cu siguranță nu un accesoriu medical. Cu buricele degetelor, prind colțurile bandajelor și trag încet. Nu pricep cum s-au putut lipi atât de tare de răni în așa de puțin timp. Durerea este feroce, asemenea unei jupuiri. Nu reușesc să le desprind, așa că o chem pe mama. Pentru a doua oară astăzi, intru în cadă. A mea este albă, din material ceramic. Strălucește de curățenie și miroase a dezinfectant. Mă așez cuminte și mama pornește dușul la cea mai slabă intensitate. Își pune mănuși de unică folosință. După ce s-au îmbibat compresele, izbutește să le îndepărteze. Tremur de durere. Realizez dintr-o dată că nu mi s-a prescris niciun analgezic și că m-am întors la igienizarea pe viu a arsurilor.

-Doamne, măi copilule. Nu știu cum te-au lăsat așa acasă. Uite cum sângerezi. Ești rană vie.

Îmi clănțăne dinții în gură dar nu plâng. Încleștez maxilarul. Nu vreau să o îngrijorez pe mama. După ce mi-a înlăturat toate bandajele, mă ajută să cobor din cadă și mă tamponează cu o fașă mare de tifon, cumpărată de la farmacie. Mă așază în pat și mă acoperă. Tremur din ce în ce mai tare, dar căldura plăcută din garsonieră și pătura pufoasă mă consolează. Nu știu ce poziție să iau. Nu m-aș lăsa pe spate, ca să nu mă lipesc de așternuturi, iar pe burtă încă nu pot să mă întind din cauza mâinilor imobilizate. Stau o vreme în capul oaselor până când obosesc. Mă culc în așternuturile mele curate și simt deslușit cum bumbacul aderă la plăgi. În curând, va începe usturimea. Prima zi acasă se scurge lent. Parcă timpul nu mai are aceeași materialitate ca înainte de accident. Urmăresc cum scade lumina în întuneric, epuizată. Petrec ore în șir desprinzându-mi rănile de cearșafuri. Ascunzând faptul că am frisoane. Mă consumă, dar nu spun nimic. Aș face orice ca să nu mă întorc în infernul de la Spitalul de Arși. Îmi este la fel de groază de acel loc ca de container. Înainte să adorm, număr din nou în gând, cât de departe pot. Nu știu ce fel de viață începe de mâine încolo, dar acum nu am forță să cumpănesc lucrurile. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10…

A trecut deja o săptămână de când m-au externat. La control, stăm cu toții, zeci de oameni, în fața cabinetelor doctorilor și așteptăm. Venim de la ora 7:30 dimineața și plecăm după 12:00. Sunt foarte slăbită și, când nu mai rezist în picioare printre pacienți, mă așez pe scările care urcă spre birourile medicilor. Mama mă aduce de fiecare dată cu taxiul. Ea mă spală, mă hrănește, mă îmbracă și mă pansează, pentru că mâinile mele nu sunt vindecate. Articulațiile s-au blocat de tot și ambele încheieturi, dar mai ales dreapta, îmi sunt imobile. Degetele la fel. În plus, am această atelă metalică oribilă cu care mă tot rănesc. Oricât aș încerca să îmi îndoi membrele, nu reușesc. Nu pot nici măcar să țin tacâmurile. Mama îmi dă să mănânc ca unui bebeluș.

Când îmi vine rândul, chirurgii îmi scot pansamentele improvizate, se uită la răni, schimbă privri și își pun mănușile. Le arăt că pe anumite zone care odinioară păreau vindecate, și mai ales de jur împrejurul grefelor, au apărut coji verzui ciudate, care atunci când sunt ude, capătă aspect mucilaginos. Îmi spun că fac parte din procesul de vindecare a arsurii. Să le las în pace. Întreb mereu dacă nu există vreo cremă care să îmi fie de ajutor și mi se dă întotdeauna același răspuns: Nivea sau unguent de gălbenele.

Silvia scobește în rănile mele cu o pensetă, apoi mă tamponează cu o compresă îmbibată în dezinfectant. Mă scutură frigurile.

-Serios, doar n-ai să plângi și acum….

Nu răspund. Furia crește în mine, în tăcere. A venit rândul mâinii drepte. Rana profundă de la încheietura degetului arătător sângerează abundent când domnișoara doctor înlătură feșele și atela. Durerea este vie, pulsatilă. Dezinfectează plaga și apasă pe ea. Sângele picură pe jos în voie.

-Nu e bine arătătorul. Mai trebuie să ții dispozitivul o vreme.

Aprob mecanic. Îmi așază o fâșie de Atrauman pe despicătura leziunii. Se pătrunde imediat de sânge. Îmi fixează la loc atela și strânge tare feșele elastice. Doctorul Moldovan nu spune nimic, dar îmi amintesc cuvintele lui: „nu era nevoie să îi deschizi articulația”. Dacă nu m-ar fi scăpat atunci, în sală sau după operație, dacă nu mi-ar fi făcut o procedură inutilă ca să ascundă adevărul, acum degetul meu ar fi fost la fel ca mijlociul. Inflamat, dar întreg.

Termină cu mine și mă trimit acasă. În cabinet intră un bărbat în vârstă.

-Iarăși m-am infectat, dom’le doctor, vociferează acesta din ușă. După ce Silvia șterge sângele meu de pe jos, omul se așază pe pat, acolo unde am stat eu adineaori. Medicii nu schimbă cearșaful „steril”, așa că se pune exact pe locul meu. Mă trece un fior de greață și ies, prinzând stângaci clanța cu mâneca hanoracului, ca să nu o ating cu pielea. În hol, mă întâmpină aceeași puzderie de chipuri mâhnite. Sunt arșii întorși, ca mine, în spitalul nevindecării.

Zilele trec monotone, încărcate cu durere. În jurul grefelor, pielea continuă să se umple cu coji și rănile cu care am ajuns acasă nu se vindecă nicicum. Mama mă spală cu devotament în fiecare zi, dar băile nu par să ajute. Crustele sunt tot mai multe și plăgile se extind. Sunt foarte îngrijorată, mai ales că, din când în când, continui să am frisoane. La ultimul control, nu m-a mai examinat Silvia, ci colega ei, Larisa, rezidenta cu care făceam kinetoterapie. I-am arătat scoarțele verzui și i-am spus că sunt tot mai multe, mă mănâncă și dor, ca și cum ar fi vii pe dedesubtul pojghiței ciudate. Am întrebat-o și pe ea ce fel de cremă sau spray cu rol dezinfectant aș putea să folosesc.

-E, mai termină! Acum și dacă te dai cu rahat, tot te vindeci.

Apoi, a scos din dulăpiorul cu medicamente un flacon, o mănușă de unică folosință și o spatulă. A pus câteva globuri de cremă din flacon în mănușă și i-a făcut nod.

-Uite, ia asta și unge-te cu ea. Dar să nu spui că ți-am dat! Ascunde în buzunar.
-Ce este?
-Ceva special.

Încurcată, i-am arătat buzunarul hanoracului și i-am spus că nu am cum să bag singură mănușa acolo din cauza mâinilor. Mi-a „strecurat-o” și am plecat astfel din spital, cu unguentul de „contrabandă” la mine. Oare de ce nu mi-a prescris crema? Aș fi dus rețeta la o farmacie și mi-ar fi preparat-o acolo. Nu înțeleg cum funcționează lucrurile aici. Pur și simplu nu pricep.

Astfel, plină de răni pansate precar, merg la Spitalul Elias la o primă consultație în vederea procedurilor de recuperare. Este dimineața devreme și, împreună cu mama, luăm un taxi. Șoferul mă studiază cu atenție, dar nu întreabă nimic. Nu se poate răbda până la capăt și după ce se foiește în scaun, decide să pornească un dialog.

-Auzi, domnișoară, da’ ce-ai pățit de arăți în halul ăsta?
-Am fost rănită în Colectiv.
-Vai de mine…păi? Și e cum a arătat la știri? Chiar așa repede a ars?
-Din păcate da.

Omul începe să declame pătimaș teorii complicate ale conspirației.

-Vă zic eu, domnișoară. Acolo n-a fost lucru curat. V-a dat foc ca la șobolani ca să cadă guvernul.

Nu este prima dată când aud această interpretare găunoasă dată unei tragedii care s-a produs din neglijență și nepăsare. Împărtășește aceeași categorie a tiribombelor compensatorii ca satanismul de care am fost acuzați. Oamenii nu pot să accepte că lumea în care trăiesc este complet nesigură și că stâlpii pe care își susțin certitudinile sunt, de fapt, din burete. Unul inflamabil. Preferă să dea crezare manipulărilor și deturnărilor din media decât să își asume că am greșit cu toții – ca națiune – timp de aproape 30 ani, tolerând mizeriile care au dus la condițiile abjecte din spitale și la riscurile absurde la care ne expunem chiar și atunci când ieșim pe stradă. Este mai convenabil să existe mereu un țap ispășitor.

Îmi vin în minte desenele animate cu Scooby Doo. Erau preferatele mele în copilărie. O gașcă de adolescenți simpatici și câinele lor vorbitor Scooby își petreceau timpul prinzând răufăcători care se foloseau de farse cu aspect supranatural pentru a fura sau a pune mâna pe lucruri de preț. Mereu fantoma se dovedea a fi o persoană reală. Punctul culminant îl reprezenta momentul scoaterii măștii, dincolo de care se afla infractorul – de obicei un personaj cu care făcusem deja cunoștină în episod – și nicidecum un monstru adevărat. Morala? Adevărul este întotdeauna mai simplu și mai la-ndemână decât pare și, de obicei, nu ne place chipul lui. Zâmbesc amar gândindu-mă că dacă am rupe de pe fața României masca hidoasă a conspirațiilor, am fi surprinși să descoperim că ochii care ne privesc de dincolo de aceasta sunt ai noștri și ai celor pe care i-am ales să ne conducă – sau condamne – la această realitate incertă, pauperă și periculoasă.

-De ce râdeți, domnișoară?
-Nu ne-a dat foc nimeni…S-au strâns 30 de ani de lucruri inacceptabile într-o singură seară, 30 de ani de neprezentare la vot, 30 de ani de tolerare a corupției. Asta ne-a incendiat de fapt.

Bărbatul mă privește șui prin oglindă. Tace. Ne lasă la Spitalul Elias și îmi urează sănătate, apoi demarează în trombă.

-Nu i-a plăcut ce i-ai spus, remarcă mama.
-Adevărul nu e niciodată popular.

După ce căutăm fără succes centrul de recuperare, găsim în sfârșit o asistentă care ne explică unde trebuie să ajungem. De acolo, suntem trimise sus, la cabinetul domnului doctor Ionescu, șef de secție. Intru împreună cu mama la dumnealui. În mijlocul încăperii spațioase, la un birou mare din lemn masiv, stă bărbatul înalt cu păr grizonant care ne-a vizitat la Spitalul de Arși. Se ridică și ne salută politicos. Ne face semn să luăm loc, apoi mă roagă să îmi scot hanoracul. Mama mă ajută cu fermoarul și rămân în maioul pe care mi l-a cumpărat recent. L-a ales pentru că are mânecile răscroite și este suficient de larg încât să nu se atingă constant de trupul meu. Medicul nu mă poate consulta temeinic pentru că sunt pansată.

-Știți, are în continuare răni deschise. Nu pot să o las să iasă din casă nebandajată.
-Desigur, foarte bine ați făcut. Doar că, având în vedere toate plăgile, va fi greu să facem procedurile. Noi nu avem condiții sterile. Eventual putem să începem cu ședințe mai rare până când se vindecă.

Doctorul Ionescu îmi cere să mișc degetele. Nu se urnesc. Apoi vrea să vadă cum îndoi încheieturile, dar acestea sunt rigide. Îmi spune să ridic brațele, dar nu nici ele nu urcă mai sus de câțiva centimetri. Nu pot să întorc capul din cauza grefelor de pe ceafă.

-Ai sechele majore. Mobilitatea este aproape zero. Îmi pare foarte rău pentru ce ți s-a întâmplat. Vei avea nevoie de tratament de lungă durată. Să vedem ce putem să facem.

În timp ce vorbește cu mama, privesc în jur. Domnul profesor are o biblioteca voluminoasă, încărcată cu cărți. Printre acestea, sunt așezate din loc în loc cristale în culori felurite și o mulțime de icoane, de diverse dimensiuni. Pe birou, tronează un obiect care pare a fi o piramidă de cuarț. Studiez cu grijă spațiul, ușor încurcată.

-Poți să te îmbraci.

Mă ridic și mama începe să meșterească la mânecile hanoracului lălâu. Nu am mai purtat bluzele mele frumoase de câteva luni. Sunt strâmte și corpul meu inflamat nu le suportă. Oricum, la cât sângerez, le-aș distruge într-o clipită.

-Ce imprimeu e acela pe maioul tău?

Nu izbutesc să îmi îndoi suficient capul ca să mă uit. Fac un efort, dar nu reușesc. Realizez că nu m-am preocupat deloc de aspectul hainelor. Singurul argument în alegerea lor a fost să pot să le așez cumva pe mine. Mama studiază desenul mijindu-și ochii. Își ajustează ochelarii, dar nu observă nimic deosebit.

-Nu îmi dau seama ce e. I l-am luat din mall pentru că părea comod pentru ea, fiind așa de lejer, concluzionează ea, amuzată.

-E un craniu de vită, remarcă apăsat doctorul Ionescu, arătând cu degetul spre pieptul meu. De ce ai afișa o asemenea emblemă, mai ales după…tot ce ai pățit?

Înmărmurim și eu, și mama.

-Știi ce vreau să spun. Toate simbolurile astea, muzica aia de acolo. Pari o fată inteligentă, mi-e clar că pricepi la ce mă refer. Las-o baltă, nu mai pune asemenea țoale pe tine și renunță să mai asculți zgomotul ăla. Vei vedea că nu vei mai trece prin…așa ceva.

Spune ultima frază cu dezgust, făcând un semn ca și cum m-ar prezenta din cap până în picioare cuiva. Ca și cum aș fi un exponent bizar al unei specii de tarantulă periculoasă.

Sunt prea uimită ca să îi răspund. Mă copleșesc sentimente amestecate. Aș ieși de aici înjurându-l, dar nu pot să merg câțiva pași fără să obsesc și, în plus, n-aș avea cum să deschid ușa fără să mă chinui câteva clipe cu clanța. Halal exit spectaculos. Apoi, am nevoie de ajutorul lui cu recuperarea. Știu prea bine cum funcționează lucrurile în România dacă îndrăznești să superi un „domn profesor”. Acum sunt furioasă pe mine și pe micimea mea sufletească. Nu îmi stă în fire să îngădui unui om, oricine ar fi el, să întineze amintirea băieților, care au murit atât de tragic pe scenă dându-și sufletul publicului. Chiar dacă doar el mă poate trata, nu am să tolerez așa ceva. Când deschid gura să îi mărturisesc ce cred despre părerea lui, mama mă prinde de antebrațul stâng și mă strânge, uitându-se disperată în ochii mei. Îmi înghit cuvintele și lacrimile. Mă mulțumesc să tac și să privesc din nou cabinetul. Cristalele strălucesc pe rafturi în diferite forme, reflectându-se în lemnul lucios al icoanelor cu Fecioara Maria și cu Iisus. Dintr-o dată, belșugul acesta de decorațiuni fantasmagorice capătă înțeles și surâd. Aș vrea să îl întreb cum se împacă pasiunea pentru cristaloterapie cu credința ortodoxă, care condamnă vehement orice asemenea „derapaj” ezoteric.

-Aveți o colecție impresionantă de…obiecte eclectice, observ, rotindu-mi ochii peste încăpere și arătând spre piramida mare de pe birou.

-Ah, da, sunt lucrurile mele frumoase.

Aprob din cap și mama răsuflă ușurată. Ne așezăm la loc pe scaune. Medicul încheie consultația și conchide că pot să vin la spital o dată la două zile. Vom începe lent și vom lucra mai intensiv pe măsură ce mi se închid rănile. Îmi recomandă, pe lângă tratamentul cu masaj cicatricial, ședințe de electroterapie cu ultrasunete, laser și Bioptron. Întreb dacă nu este prea devreme pentru laser, dar mă contrazice, nemulțumit.

-Eu am aici un laser special, care vindecă cu ajutorul luminii. Nu e laserul acela clasic, care arde.

Mă interesez cum se numește aparatul, poate reușesc să găsesc informații despre el, dar nu îmi răspunde. Ne trimite la subsol pentru o primă întâlnire cu echipa, apoi își ia rămas bun, întinzându-ne o fișă cu recomandari pe care trebuie să o dăm terapeuților. Înțelegem că este cazul să plecăm. Salutăm policitos și ieșim pe hol.

-Doamne, ce om aiurit și lipsit de tact, spune mama. Ai văzut câte bazaconii avea? Cristale și piramide lângă icoane și cruci…

Dacă în urmă cu o clipă clocoteam și mă pregăteam să lansez o diatribă la adresa doctorului, cuvintele mamei mă liniștesc. Râd de potrivirea din gândurile noastre.

Așteptăm liftul care ne va duce la subsol. Sper ca măcar fizioterapeuții să fie mai puțin excentrici. Salonul de tratament este spațios și înțesat cu oameni în vârstă de care se ocupă câțiva specialiști tineri. Mă întâmpină femeia care a fost la noi la Spitalul de Arși cu doctorul Ionescu.

-Eu sunt Adela, îmi pare bine!

Ne roagă să o tutuim și mă consultă. Mama îi arată că sunt acoperită de răni deschise.

-Ce a zis șeful?
-Să începem pas cu pas, încet…
-Așa cred și eu că este cel mai înțelept. Alex, vei veni la noi întâi de câte ori poți, apoi vom crește frecvența pe măsură ce te vindeci.

Mă suie pe bicicleta statică și mă pune să pedalez zece minute pe cea mai ușoară treaptă. Nu reușesc. Obsesc repede și am dureri. Îmi vine să plâng de ciudă. Trupul meu este atât de slăbit încât nu pot să duc la bun sfârșit un exercițiu banal. Adela observă că am lacrimi în ochi și mă consolează, asigurându-mă că, într-o zi, voi fi din nou puternică. Mă trimite apoi pe secția de electroterapie. Este în celălalt capăt al holului. Ne îndreptăm într-acolo și cercetez tavanul tehnic, plin cu țevi. Mă trec fiorii când mă gândesc că poate prin acele conducte trece apă fierbinte și că, dacă ar fi să pleznească, m-ar arde. Îmi tremură picioarele. Ajung cumva în fața ușii electroterapeuților. O infirmieră se uită deconcertată la mine. Citește fișa profesorului și se scarpină în cap.

-Domnișoară, laserul nostru nu prea mai merge de câteva zile. Se încâlzește foarte tare și se oprește brusc.

Îmi verifică bandajele și întreabă dacă am vreo zonă pe care ar putea să utilizeze aparatul.

-Eventual să scoatem undeva pansamentele, să facem o probă.

Mă uit de jur împrejurul salonului încărcat cu paturi despărțite de câte o cortină. Unul dintre ele este liber, dar restul sunt ocupate. Spațiul pare curat, dar nicidecum steril. Noi am intrat în încălțămintea cu care am venit de afară. Am îndoieli. Nu am încredere că oamenii aceștia știu ce fac. Întreb dacă au mai lucrat cu arși. Clatină din cap și recunoaște că suntem primii pacienți de acest fel.

-Ai pe spătic un petic unde ar putea să încerce…Ai rana aceea de pe omoplat, pe partea dreaptă.

Infirmiera mă duce în separeul liber, mă ajută să mă dezbrac și pleacă după aparat. Mama își pune mănuși sterile și înlătură compresa care se desprinde greu și lasă în urmă o plagă vie roșiatică, cu coji verzui pe margini. A sosit și laserul, care arată ca o lampă mare, cu sticlă roșie. Îl bagă în priză, dar nu pornește. Femeia apasă pe rând toate butoanele, pleznește cupola dispozitivului și înjură. Face un „pic!” sonor și prinde viață. Îndreaptă măgăoaia spre spatele meu și aud mereu „nț-uri” dezaprobatoare, însoțite de aceleași palme. „Au!” strigă infirmiera.

-S-a întâmplat ceva?
-Aș! Laserul ăsta! Mai nou, arde efectiv de nici nu mai putem să îl atingem.
-Nu e periculos?

Își drege glasul și neagă cu vehemență, apoi adaugă.

-Dacă simți totuși că e foarte cald pe piele, îmi spui.

Inima îmi bate răvășită în piept. Mă tem să nu explodeze pe mine. Închid ochii si număr din nou până la zece. Simt o fierbințeală care doare și usutră. Rana clocotește și se macină din interior. Infirmiera continuă să scoată sunete de nemulțumire. După o secvență de „pic-uri” acute, laserul se scutură și se oprește brusc.

-Ei, dracu’ să te ia de măgărie! răbufnește infirmiera. Iar nu mai pornește. Îmi pare rău. Nu mai putem să îl folosim. Hai să încercăm Bioptronul.

Târăște huiduma mecanică afară, pe roți care scârțâie. Se hurducă până în partea cealaltă a salonului. Zgomotul se schimbă cu altul asemănător și femeia se întoarce cu un obiect care pare o veioză uriașă.

-Ăsta încă merge, spune ea mândră.

Îi dă drumul și îndreaptă lumina gălbuie spre aceeași leziune de pe spate. Simt o căldură mai puțin mistuitoare, dar tot neplăcută. Mă lasă singură în cabina mea și, când văd că a plecat de-a binelea, mă trag de sub aparat. Plaga se liniștește imediat. Dacă aud pașii femeii apropiindu-se, mă așez din nou sub el. Iarăși doare.

-Gata ești! Ne vedem data viitoare. Poate până atunci reparăm și laserul.

O salut și răsuflu ușurată. Mă bucur pe ascuns că primul dispozitiv s-a stricat și sper să nu mai fie funcțional vreodată. Rana îmi pulsează fără oprire. O chem pe mama care își pune o nouă pereche de mănuși și mă pansează. Geanta ei s-a transformat în trusa unui chirurg.

Când ajungem acasă, mă întind epuizată în pat, fără să mai țin cont de durere. Adorm imediat și mă trezesc asudată câteva ore mai târziu. Am din nou frisoane, dar nu îi spun mamei. Ascult cum gătește în bucătărie. Mă chinui să mănânc singură, dar când obosesc, mă hrănește ea punându-mi bucățelele mărunt tăiate de friptură direct în gură. Îmi este rușine, dar zâmbesc ca să nu o întristez. La final, oftează.

-Vino să te spăl, puiule.

Mă așază în cadă. Când apa ajunge la rana peste care s-au plimbat astăzi aparatele doctorului Ionescu, țip. Usturimea este insuportabilă. Mama vrea să detașeze compresa de plagă, dar aceasta nu se clintește. Este îmbibată în secreții bizare, gălbui.

-Ce să fac?
-Smulge-o…
-Ești sigură?
-Nu…dar nu putem să o lăsăm așa acolo.

Trage aer în piept și apucă pansamentul ud. Îl dezlipește brusc. Urlu, așa cum a făcut-o odinioară Flavia în cada verde, cu o voce pe care nu mi-o cunosc, care nu sună ca a mea. Mama scapă dușul care se lovește de vană.

-Ești carne vie…spune ea, suspinând. Nu arătai așa de rău azi dimineață. E terci spatele tău.

Rând pe rând, îmi înlătură bandajele. Clăbucii săpunului sunt tot mai însângerați și de pe mine cad mereu cruste verzi. Îmi este frig și greață. Acum nu mai pot să ascund frisoanele. Oprește apa, mă scoate din cadă și mă duce în cameră. Hainele pe care vrea să mi le dea îi cad din mâini. Ia altele.

-Ce e mama?
-Puiule…mi se pare că ești tot mai rău.

Mă unge cu crema dată de Larisa și nu mă mai bandajează.

-Ce ți-au făcut astăzi?
-Ceva laser…
-Nu-i mai lăsa să îți facă. Ai sângerat îngrozitor de acolo.

Rana de pe omoplat fierbe și murdărește așternuturile cu exsudat. Mă doare îngrozitor capul. Ziua se destramă într-o migrenă care îmi răpește vederea și mi-o înlocuiește cu sclipiri stridente. Mă pun la loc în pat și pic într-un somn adânc, întrerupt de coșmaruri confuze cu dispozitive grotești care iau foc și îmi ard cicatricile. „Lua-l-ar dracu de aparat”, spune cineva în depărtare și îi aud pașii în fugă, tropăind undeva în subsolul minții mele. Când mă trezesc în toiul nopții, cearșaful este plin de sânge. Plâng în liniște ca să nu o trezesc pe mama. Oare ce se va alege de noi?

Deși rănile mele se extind și sunt tot mai dureroase, la control aud același lucru. Procesul este normal. Sunt foarte bine. Frisoanele nu reprezintă altceva decât reacția corpului meu la frig. Nu am destulă piele ca să mă pot termoregla. Fac un pic de febră acolo, nu e nimic serios. Dacă nu e peste 38, nu e grav. „Acum și dacă te dai cu rahat, te vindeci”, aud în minte cuvintele Larisei, repetându-se la infinit. Doar că eu mă descompun fizic și sufletește. „Dar mă doare”, „Miros urât”, „Apar tot mai multe coji”. „Nu umbla la ele și gata!”. „Este o etapă firească”. „Vor cădea și vei arăta perfect”.

Stau in baie în fața oglinzii și mă uit înspăimântată la plăcile groase și verzi care mi-au apărut pe umărul drept. Într-o zi, procesul de cicatrizare a fost înlocuit de aceste monstruozități. Îmi este silă de ele. Mama este plecată la magazin și profit de ocazie ca să mă studiez în voie. Cu mâna stângă, apuc unul dintre colțurile crustelor și trag. Doare, dar nu renunț până nu desprind o bucată. Așa cum m-am așteptat, în locul cojii se cască acum o rană gălbuie care miroase bizar, dulceag. Îmi pun în palmă săpun dezinfectant și frec locul cu disperare, până când scoarțele se transformă într-o masă mucilaginoasă, usturătoare. Oricât aș încerca să le înlătur, rămân lipite de mine și se topesc în plăgile de dedesubt, consumându-le. Miasma este tot mai puternică. Când ajunge mama acasă, mă găseste deasupra chiuvetei plângând și sângerând. Pe braț mi se scurg secreții purulente abundente.

-Gata…gata…eu o chem pe Iulia.

În seara aceea, după ce a vorbit la telefon cu mama, Iulia vine la noi cu o sacoșă plină de ustensile, creme și flacoane mici și mari, cu tot felul de substanțe. Se uită la mine și clatină din cap.

-Eu nu prea fac asta, doamnă, îi spune ea mamei. E locul meu de muncă în joc. Dar vreau să vă ajut. Hai, Alex. Acum ai să te vindeci, ai să vezi. Întâi să te spăl calumea.

Mă bagă în cadă și mă acoperă cu dușul. Folosește o pensetă mare pentru a-mi curăța toate cojile de pe răni. Îmi clănțăne dinții în gură de durere, dar nu crâcnesc. Știu că am nevoie de asta. Mama privește din ușă cu mâinile împreunate, ca într-o rugăciune.

-Eu nu sunt în stare, nu știu ce să îi fac. Poate e vina mea că a pățit asta!
-În niciun caz, doamnă. E nevoie de un specialist, de un loc unde să se ocupe de ei. Halal țară, halal sistem. Măcar puteau să vă spună cu ce să o dați.

Scoate un flacon de săpun și toarnă din belșug pe buretele cu țepi de silicon. Freacă rănile de pe corp și de pe scalp până când râmân fără răsuflare. Mă înec cu propriile mele lacrimi. Iulia mă consolează și mă îmbărbătează.

-Copilule, te scap de mizeriile astea și vei vedea ce bine vei fi. Hai, încă un pic.

Mă ridică în picioare și mă spală pe tot corpul ca pe o neputincioasă. Îmi este rușine. Odată ajunsă în pat, mă pune în șezut și continuă să lucreze. Scoate din sacoșă câteva fiole de Colistin pe care le prepară cu ser fiziologic.

-Să vă duceți la farmacie să îi luați cel puțin douăzeci de sticluțe.
-Dar nu am rețetă…
-Spuneți-le despre Colectiv, vă vor da sigur. Ele știu despre ce e vorba.

Mama pleacă și rămân cu Iulia care îmbibă comprese sterile în antibiotic și îmi scaldă rănile în medicament. Apoi, îmi acoperă plăgile cu o brumă de Oximed, peste care așterne tacticos, cu gesturi de chirurg, fâșii de Atrauman.

-Am terminat pe astăzi.

Se așază pe scaunul din fața patului și așteaptă să se întoarcă mama. Aceasta intră pe ușă cu o pungă mare, plină.

-V-a dat?
-Da, când a auzit de Colectiv, nu m-a mai întrebat altceva.

Iulia își ia rămas bun de la mine. Trag cu urechea la discuția ei cu mama. Fac o înțelegere. Stabilesc că, până mă mai întremez, va veni la noi în fiecare zi, apoi o dată la două zile. Când spune „are probabil un streptococ și cine știe ce altceva”, o face cu glas scăzut. Simt o mare tristețe. Temerea mea s-a adeverit. M-am reinfectat. După ce pleacă, mama intră în cameră și stăm de vorbă. Pentru prima dată după mai multe săptămâni, suntem liniștite. Avem încredere că sunt pe mâini bune.

-Ți-am spus… îi zic mamei. Ți-am spus că e ceva.
-Nenorociții… Negau la fiecare control că ar fi vreo problemă. Unde voiau să ajungi? Voiau să mori acasă, să ne acuze pe noi că am greșit cu ceva? Ticăloșii…

O vreme încetez să mai merg la Spitalul Elias la recuperare. Rănile sunt prea adânci și îmi este teamă să le expun la mediul nesteril de acolo. În fiecare seară, Iulia mă spală temeinic și mă tratează cu antibiotic. Stă câte două ore cu mine, îngrijindu-mă ca pe propria fiică, igienizându-mi plăgile, curățându-le de cruste și de puroi.

-Să nu le povestești nimic la control, Alex, mă roagă.
-Îți promit!

Arsurile sunt tot mai mici și cojile dispar ca prin minune sub efectul Colistinului. Odată cu ele, dispare și mirosul pe care îl emanau. Băile nu mai sunt atât de dureroase și se întâmplă des să râd și să glumesc cu Iulia. Mă spală pe cap cu șamponul meu preferat și facem haz de clăbucii luxurianți.

-Să vezi ce frumos îți va crește părul! Îți va ascunde cheliuțele. Acum încă ai răni, dar se vor vindeca și firele care vor crește pe lângă cicatrici, le vor acoperi!

Știu că vrea să mă consoleze. Este o minciună nevinovată care îmi face bine și pe care aleg să o cred.

Câteva zile mai târziu, mă duc la spital să mă vadă Silvia. În cabinet mă întâmpină și Larisa. Mă privesc amândouă uimite. Îmi scot pansamentele și observă fâșiile de Grasolind puse cu dibăcie peste leziunile rămase. Se uită la munca Iuliei fără să rostească un cuvânt. Constată cu satisfacție că arătătorul s-a îndreptat și tăietura făcută cu bisturiul este aproape închisă.

-Vezi? Ți-am zis că nu trebuie să faci nimic special și te vei vindeca de la sine!

Pufnesc în râs gândindu-mă la eforturile sisifice ale Iuliei, la toaletările chirurgicale făcute în cada garsonierei mele și la băile cu Colistin luat fără rețetă de la farmacie. La toate serile în care, ore în șir, această femeie mi-a tratat infecțiile cu care m-au trimis ei acasă. O „simplă” asistentă, mai pricepută, mai asumată decât chirurgii și medicii din acel spital, unii atât de aroganți și de autosuficienți încât îndrăznesc să creadă că mi-au trecut problemele… „de la sine”.

-De ce zâmbești? mă întreabă Larisa.
-Doar mă bucur că sunt un pic mai bine.

I-am făcut Iuliei o promisiune și am să mă țin de ea, deși nu știu dacă nu cumva, astfel, am ajuns să fiu și eu o mincinoasă. Dacă nu cumva, protejând-o pe ea, contribui în felul meu la ruina sistemului și a oamenilor. Mă întristez și tac. Nu am niciun motiv să râd. Bucuriei îi ia locul tristețea profundă care mă tot încearcă de la accident încoace. Se face întuneric în mine brusc, ca și cum Dumnezeu ar fi stins lumina și ar fi închis ușa, lăsându-mă singură pe lume.

Tremur de frig în fața unei clădiri situate pe o străduță din zona Universității. Sunt aici pentru că Silvia m-a trimis să îmi cumpăr o atelă nouă pentru degetul arătător. M-am zgâriat adânc de câteva ori cu bucata de metal pe care a improvizat-o. Mi-a dat un bilet cu o adresă și un pliant despre un dispozitiv care o va înlocui. Mama verifică numărul interfonului și sună.

Angajații firmei de accesorii medicale se uită la mine încurcați. Una dintre femei își pleacă ochii atunci când o surprind cercetându-mă înspăimântată. Da… Arăt foarte rău atât de slabă, cu mâinile mutilate, încovoiate diform în mânecile gecii negre, foarte largi. Chipul ars îmi este încă umflat și cearcănele adânci, violet, contrastează cu paloarea obrajilor tumefiați. Căciula mare îmi acoperă cu stângăcie pansamentele de pe cap, care se ițesc ferfenițite de sub material.

-Cu ce putem să vă ajutăm? întreabă, într-un târziu, un bărbat cu ecuson.

Mama îi spune că aș avea nevoie de un dispozitiv ca acela de pe fluturașul dat de domnișoara doctor.

-Păi… aveți răni sub comprese? Adică… ăăă… mda. Îmi cer scuze. Sunteți de la Colectiv, nu?
-Da. Din păcate am și plăgi deschise, așa este.
-În acest caz, nu știu ce să zic. Avem ateluța pe care mi-ați arătat-o, dar scrie și în indicații că nu se poate folosi peste piele cu leziuni.
-Dar ne-a recomandat-o domnișoara doctor, oftează mama, întristată.
-Eu pot să v-o vând și, dacă nu e bună, o aduceți înapoi.

O scoate dintr-o cutie mică. Are ceva ca un bumb negru în mijloc și pe laterale este înțesată de tije subțiri, de metal.

-Plasticul se pune direct peste articulația în butonieră ca să apese pe ea. De aceea spun că nu știu dacă veți putea să o purtați. Sfatul meu este, dacă medicul vrea totuși să o utilizeze, să facă un pansament moale peste rană. Există niște bureți speciali pe care îi au ei prin spitale.

Ne povățuim cu mama și până la urmă o cumpărăm. Acasă, recitesc avertismentul de pe ultima pagină a manualului din ambalaj: „a nu se folosi peste piele lezată sau peste răni deschise”. Îmi frec ochii și mă întind, suspinând, în pat. A fost o zi lungă. De fapt, încă nu s-a terminat. Ațipesc și mă trezesc câteva minute mai târziu cu glasul Iuliei: „hai, somnoroaso, la duș!”.

Mă duc la următorul control cu atela nouă în buzunar. Domnișoara doctor lecturează prospectul. Îl întoarce pe toate părțile, jucându-se cu el. Începe să îmi scoată bandajele de pe mâna dreaptă și după ce eliberează bucata de metal, o aruncă de la distanță într-o tăviță. Scoate un clinchet strident, care umple salonul cu reverberații acute.

-Am citit că nu merge pe piele cu răni, îi spun. Îi urmăresc fiecare gest. Poate ar fi mai bine să așteptăm să se vindece de tot.

A înlăturat deja compresele de pe articulație. Nu e închisă. Un firicel de sânge se prelinge din mijlocul tăieturii care brăzdează degetul de la un capăt la celălalt. Îmi tamponează plaga cu gândul în altă parte, apoi până să mă dumiresc ce face, trage atela peste arătător și dă drumul mecanismului. Bumbul negru se lasă cu totul peste el, apăsându-l cu putere. Durerea este atât de mare încât am senzația că îmi voi pierde cunoștința. Domnișoara doctor continuă să absoarbă cu o compresă sângele care curge din leziunea provocată chiar de ea acum câteva săptămâni.

-Să nu cumva să scoți atela. Trebuie să o porți zi și noapte. O dai jos doar din când în când ca să cureți rana, apoi o pui la loc. Speli degetul la chiuvetă.

Îmi țiuie puternic urechile. Îi aud glasul rece, nepăsător, prin larma din craniul meu, devenit cutie de rezonanță a durerii. Nu am forță să pun vreo întrebare, așa că ies din cabinet, împleticindu-mă. Pe hol, mama mă ajută să mă așez pe un scaun și îmi dă să beau câteva guri de apă. În taxi în drum spre casă, plâng descumpănită și umilită. Nici de data aceasta nu am știut să îmi iau apărarea. Iarăși am stat acolo și i-am permis să mă mutileze.

Peste două zile, de sub plasticul negru începe să curgă puroi. Degetul și-a dublat volumul și niciun medicament nu mă ajută să scap de durere. Când vine Iulia, scutură dezaprobator din cap. Articulația s-a deschis și s-a infectat.

-Aparatul acesta este pentru oameni fără arsuri. Nu înțeleg de ce ți l-au dat ție.

Mă curăță cu grijă și, la final, îmi stoarce peste deget câteva comprese îmbibate în Colistin. Aplică Atrauman pe rană și confecționează din tifon un fel de pernuță peste care așază atela.

-Chiar trebuie să o port mereu?
-Din păcate da. Altfel arătătorul ți se va duce în palmă. Când te doare foarte, foarte tare, mai dă-o jos, dar fă asta cât poți de rar.

În noaptea aceea, mă trezesc și vomit de durere. Mâna dreaptă îmi tremură necontrolat și nu îmi mai recunosc degetul. Este atât de umflat încât s-a extins pe laterale. În baie, apuc dispozitivul și izbutesc să îl scot după câteva încercări chinuite. Tâșnește sânge prin rana care, scăpată de presiune, se eliberează. Strâng atât cât pot, ca să opresc hemoragia. Mă așez pe marginea căzii. Îmi leagăn trupul înainte și înapoi ținându-mi arătătorul în palma stângă. Sângele îmi picură pe picioare, murdărindu-mi pantalonii. După un timp, se oprește și rămâne doar durerea intensă, pulsatilă. Mă întorc în pat târziu. Mama nu s-a trezit. Este prea epuizată. De la o vreme încoace, se plânge mereu că o doare spatele. Nu mă mir, la cât muncește. Spală, gătește, face cumpărăturile și cară mereu sacoșe grele. A îmbătrânit în aceste luni. Aproape că nu o mai recunosc din cauza ridurilor și a trăsăturilor subțiate. Mă cutremur și strâng pleoapele pentru a alunga un gând urât. Așez atela pe noptieră și mă întind. Încă îmi cuibăresc degetul în palmă pentru a-l proteja. Din când în când, curge un pic de sânge care mi se prelinge pe piept. Adorm cu lacrimi în ochi, fără speranță în ziua de mâine.

Nu mult după aceea, mama se îmbolnăvește. Se trezește într-o dimineață cu o durere lombară îngrozitoare care devine, peste zi, de nesuportat, așa că cheamă ambulanța. Nu mai reușește să se ridice nici ca să meargă la toaletă. Stau lângă ea complet neputincioasă. Vreau să apuc un colț al plapumei ca să o acopăr. Nu pot. Se vaită ca un copil. Când ajung paramedicii, îi rog să deschidă ei ușa pentru că nu am cum să apăs pe clanță. Pătrund în garsonieră și privesc, uimiți, când spre mine, când spre mama.

-Cine este bolnavul?

O arăt pe mama, dar ochii lor au rămas pironiți asupra mea. Plină de răni și de pansamente, eu par a fi cea care are nevoie de ajutor. Unul dintre medici este prietenă cu Flavia și mă recunoaște. A fost să ne viziteze la un moment dat în spital. Le spune colegilor că am ars în Colectiv. Mama aiurează de durere, așa că Dana îi face un calmant. Nu are ce să îi dea mai mult. Pleacă și mă lasă cu ea. După ce se trezește din somnul provocat de analgezic, îmi cere să îi pregătesc un ceai. Realizează ce a spus, apoi se scuză. Este confuză din cauza medicamentului. Înșfacă telefonul și o sună pe sora mea. Plânge în receptor. Spune că nu știe ce ne vom face pentru că suntem singure. Mă cuprinde disperarea și merg în bucătărie ca să încerc să pun totuși apă la fiert, dar mâinile nu mă ajută. Deschid cu greu robinetul. Tâșnește și mă udă. Nu pot să prind oala în mâini. O împing în chiuveta și cade cu zgomot. Aștept să se umple. Când e cât de cât plină, dau să o ridic, dar degetele mâinii stângi nu mă ascultă. Rămân țepene și lipsite de forță. Vreau să alătur dreapta efortului, dar mă lovesc la arătător în toartă și mă trece un fior prin tot trupul. Sângerez în chiuvetă peste apă, peste oală, colorând totul în roșu. Mă așez pe jos, pe gresia rece și suspin în liniște, învinsă. Nu îmi vine să cred ce se petrece. Nu îmi vine să cred că pur și simplu nu pot să fac nimic. De undeva din interiorul meu, se ridică o deznădejde fără margini care mă înghite. Mi-este îngrozitor de teamă. Ce se va întâmpla cu noi?

A doua zi, sosește Cristina de la Târgu-Mureș. Are ochii încercănați și sufletul greu. Și-a lăsat băiețeii acasă pentru a putea să vină la noi. O duce pe mama la toaletă și o spală, apoi face ceva de mâncare și ne hrănește. Spre seară, se plimbă agitată dintr-o parte în alta a garsonierei mici. Se uită pe geam, se foiește și ne cercetează îngândurată pe amândouă.

-Eu nu pot să stau mai mult de două zile…Nu am cum…Trebuie să mă întroc la copii.
-Și eu ce să fac?izbucnește mama. Ce să fac? Nu pot nici să merg singură la baie. Vezi bine că Ale nu se descurcă cu nimic. Este neputincioasă.
-De ce nu ai avut grijă de tine? Cum ai vrea să procedez?

Se ceartă copleșite, disperate, depășite de gravitatea situației. Cuvintele devin tot mai urâte, mai agresive.

-Nu pot să mă ocup de ea acum! Nu pot! Vreau să merg acasă!
-Cum să mergi acasă? Și ce va face ea singură aici? Ai înnebunit?

Mă retrag din încăpere fără ca ele să observe. Sunt prea prinse în conflict. Mă duc în baie și dau drumul apei de la chiuvetă, ca și cum m-aș spăla. Mă așez pe coșul de rufe și plâng înăbușit. Am devenit o povară pentru oamenii dragi mie. Un balast care trage după el tot ceea ce iubește. Din pat, incapabilă să se miște, mama țipă la sora mea, acuzând-o că nu îi pasă de noi. Furioasă, rănită, Cristina îi reproșează că s-a îmbolnăvit din neglijență și că îmi întoarce spatele. „Nu pot, nu înțelegi? Nu pot!”. Urletele lor se destramă și se face brusc liniște în capul meu. Un gând irupe fără stavilă și se înstăpânește asupra haosului, dându-i formă. Una care nu îmi place deloc, dar care aduce, în acel moment, o soluție macabră născută din durere.

-Și dacă aș muri? Poate că dacă n-aș mai fi, lucrurile s-ar calma. Ar fi mai ușor pentru toată lumea dacă aș dispărea.

Îmi vine în minte balconul deschis al garsonierei de la etajul 6. Cât ar dura descinderea? Câteva secunde, apoi nimic. Inima îmi bate tare în piept și simt o greață vertiginoasă, ca o cădere. Una spre moarte. Încă plâng când mă găsește Cristina și mă ia în brațe.

-Vezi ce ai făcut? îi strigă mamei. Crezi că de asta are nevoie Ale acum? Eu o sun pe Iulia.

Mă duce în cameră și mă așază pe partea mea de pat. Se învecinează cu ușa balconului, care este rabatată. De afară pătrunde aerul pișcător de ianuarie, care îmi intră în plămâni, înghețându-mă. Aud ca prin vis discuția dintre Cristina și Iuli. Mama acesteia nu are loc de muncă și ar putea să ne ajute o vreme. De mâine, vor veni amândouă la noi: Iulia se va ocupa de rănile mele iar doamna Daniela ne va sprijini cu treburile casei. Târziu, mama și Cristina se împacă. Sora mea își improvizează un culcuș din câteva fotolii și adoarme, frântă de oboseală. În tăcerea nopții, le ascult respirația regulată. Doi oameni iubiți își ispășeșc în somn epuizarea provocată de suferința mea.

În întuneric, cu spatele rănit proptit în perne, mă uit pe fereastră. Luminile bulevardului Nerva Traian pâlpâie spectral în bezna gerului, cu un nimb gălbui în jurul nucleului strălucitor. Ninge și fulgii arămii brăzdează cerul de un violet straniu, străpuns pe alocuri de crâmpeie de negru profund. Același gând bolnav îmi încolțește în minte și capătă proporții. La cât sunt de obosite, la cât de adânc dorm, nu și-ar da seama că am sărit decât târziu, când cineva ar țipa și s-ar auzi sirenele. Închid ochii și îmi apăs pieptul cu mâna, de parcă aș vrea să mă opresc. „Ar fi mai bine”, îmi zic. „Ar scăpa și ele, aș scăpa și eu”. Apoi îmi amintesc dintr-o dată versurile unei melodii. Apar fantomatice de dincolo de pragul conștiinței.

Felt it coming/ The only choice was forgive and forget/ And I found comfort/ In that it hasn’t happened yet/ Something inside me was calling/ But all I could see was a threat/ Cause I was sure it would cost me/ Another lifetime to repent.

Sunt din piesa „Atonement”. Îi văd pe rând pe artiști, ca într-un joc ciudat al memoriei. Până nu demult, erau oameni în carne și oase. Acum sunt doar închipuiri. Bogdan, Mihai, Vlad și Alex. Andrei care se zbate între viață și moarte. Bucuria lor de pe scenă. Iubirea curată pe care o simțeau pentru muzică. Aceeași iubire pe care o simțeam și eu și care zace undeva în mine, acoperită cu scrum, încercând să își revină, să se ridice și să meargă înainte. Ei ce ar face dacă ar fi acum aici, în locul meu? Ar sări? Simt o rușine mare, copleșitoare. Cum să îi dezonorez cu astfel de gânduri? Apuc cu greu telefonul nou, primit în dar de la Cristina. Îl las să cadă în poală și butonez cu arătătorul mâinii stângi, până ajung la pagina de Youtube a trupei. Ca în noaptea aceea din spital, mă chinui să îmi așez căștile în urechi și să dau play cântecului. Muzica îmi pătrunde în suflet, eliberându-mă, vindecându-mă. E ca o îmbrățișare îndeajuns de strânsă încât să sudeze între ele toate părțile din mine care stau să se prăbușească. Privesc pe geam, printre lacrimi, fulgii mari și mi-i imaginez pe băieți acolo undeva, veghind asupra mea, asupra noastră.

Decid că voi trăi. În noaptea înghețată de iarnă, când lumea pare că se sfârșește sub asaltul cerurilor, hotărăsc că vreau să înving această durere. Că vreau să părăsesc containerul clubului Colectiv, Spitalul de Arși, toate iadurile urzite de ororile trăite, atât sufletește, cât și cu trupul acesta distrus, dar dornic să mă țină în viață. Și zâmbesc. Cu obrajii umezi și complet neputincioasă, înconjurată de ruina vieților celor dragi mie, îmi las inima în voia muzicii și îi cer să mă salveze. Ca înainte de foc. Ca înainte de băiță. „Mulțumesc”, le șoptesc celor patru, și adorm pe acordurile sufletelor lor, care, de departe, m-au convins că trebuie să supraviețuiesc.

Reiau tratamentul la Spitalul Elias. Trebuie să devin mai independentă ca să pot să o sprijin pe mama. Îmi este foarte greu să merg singură la terapie în fiecare dimineață, dar învăț să mă descurc. Cele mai multe răni, cu excepția celor de pe scalp și de la deget, s-au închis datorită priceperii Iuliei, care continuă să vină la mine de câteva ori pe săptămână ca să mențină progresul obținut cu multă trudă. Arătătorul, din păcate, nu a făcut față traumei atelei noi și s-a îndoit de tot în palmă. Încă o greșeală medicală pentru care plătesc, bineînțeles, tot eu. Doamna Daniela ne ajută cu treburile casei, așa că mama are răgaz să se întremeze. A făcut câteva consultații și medicii i-au descoperit un chist benign între vertebre. S-a format din cauza efortului depus cu îngrijirea mea în aceste luni și mai ales ca o consecință a nopților dormite pe scaunul de lângă patul meu din Spitalul de Arși. Lucrurile s-au mai așezat după momentul cumplit al prăbușirii ei. Însă fără Iulia și mama ei, nu știu ce s-ar fi ales de noi.

Sistemul ne-a abandonat îndată ce am părăsit spitalul. Incomplet vindecată, plină de răni mari, deschise, complet neajutorată, am fost lăsată de izbeliște. Povara îngrijirii mele a căzut pe mama mea vârstnică și bolnavă. Oare nu era firesc să existe un centru de recuperare în care să fiu internată după ieșirea din perioada critică? Un loc în care oameni iscusiți să mă spele, să mă panseze și să mă hrănească, având drept bază experiența cu astfel de cazuri? Cum să poată să mă vindece o femeie bătrână, care nu a mai văzut astfel de răni în viața ei? Care îmi este mamă, și nu doctor? Atât eu, cât și ea, riscam să ne pierdem viața. Eu, din cauza infecțiilor care au revenit odată ce am ajuns acasă. Ea, din cauza efortului de a mă pune pe picioare. Nu am fi devenit nici măcar statistici. Nimeni nu mai numără morții când se sting departe de vreo instituție coruptă.

La Spitalul Elias, am fost „repartizată” lui K, o terapeută tânără. Mi-a plăcut de ea din prima clipă. Are o căldură aparte și este foarte competentă. A învățat să lucreze cu arși de la superiorii ei, care au fost plecați la specializare în Belgia la inițiativa Ministerului Sănătății. Câțiva fizioterapeuți de la mai multe spitale din Capitală au mers în Bruxelles pentru a lua lecții de la experții de acolo. S-au întors cu foarte multe păreri despre meniuri, condițiile de cazare și locațiile necentrale ale hotelurilor. I-am auzit o vreme vorbind despre cât de nemulțumiți au fost în legătură cu cartierul în care au stat în timpul cursurilor. Prea puțin s-au dezbătut, însă, tehnicile dobândite acolo.

K. nu e ca ei. Evită conversațiile de prisos și se concentrează asupra muncii. Îmi masează cicatricile dure și tumefiate. Îmi îndreaptă degetul tot mai încovoiat. Din cauza durerii, îmi culc capul pe masa pe care lucrăm și scrâșnesc din dinți. Când lucrează la umeri și la spate, mă așază pe scaun și îmi ridică treptat brațele. Uneori, e prea mult și plângem amândouă. Eu de durere, ea de milă. Se ocupă astfel de mine câteva ore pe zi, în funcție de câți pacienți are. În sala de recuperare nu suntem doar noi, răniții din Colectiv, ci și restul bolnavilor cu diverse patologii sau traume. De multe ori, K. trebuie să facă slalom ca să le poată administra tuturor tratamentul. Între runde, își dezinfectează mâinile până când sângerează.

-Alex, noi nu avem deloc experiență cu arșii, trebuie să fiu sinceră cu tine. Deseori îmi este teamă să nu îți fac ceva greșit, pentru că nu aș ști cu ce să compar. Până la voi, n-am avut niciun pacient cu sechele postcombustionale.

O apreciez cu atât mai mult cu cât este sinceră și nu ascunde adevărul. Îmi explică greutățile pe care le încearcă, gestionând atât de mulți pacienți. O numesc om-excepție și cred că este unul dintre profesioniștii care fac ca sistemul să nu se prăbușească de tot. Pretutindeni mai găsești câte un om-excepție. De obicei, este ascuns între ceilalți, preocupați peste măsură de propria piele care depinde de funcționarea defectuoasă a vreunei instituții. Deseori sunt persecutați sau ignorați. Când vorbesc, restul se grăbesc să le acopere cuvintele cu tăcere, dar chiar și așa, din umbră, munca lor nu trece neobservată de cei care au baftă și ajung la ei. Am învățat demult că în România, succesul actului medical este o loterie, un noroc, nicidecum o garanție. Dacă încapi pe mâini bune, scapi. Dacă nu, mori sau ești mutilat.

Înainte de K., câteva zile am avut o altă terapeută. Îmi frământa neatentă cicatricile în timp ce vorbea cu iubitul ei pe Messenger, pe mobil. Se pregătea să emigreze într-o țară europeană în câteva săptămâni și se desprinsese de realitatea pacienților care continuau să aibă nevoie de ajutorul ei. M-am bucurat când am aflat că a plecat mai repede și m-a preluat K. Am descoperit în ea un suflet-pereche care a înțeles dintr-o singură privire nevoia uriașă de vindecare pe care o aveam și și-a pus în slujba mea toate abilitățile. În fiecare zi, trudește la cicatricile mele și, în timpul liber, citește articole și se uită la videoclipuri pentru a acumula mai multe informații pe care, apoi, mi le împărtășește.

La electroterapie nu mă mai duc, în ciuda reproșurilor profesorului Ionescu. Mă tem de aparatele vechi și stricate. În plus, după senzația îngrozitoare de arsură pe care am simțit-o în răni după primele tratamente și felul în care am sângerat ulterior, am conchis că nu vreau să îmi asum vreun risc cu o astfel de procedură. Când am cerut detalii despre tipul laserului, mi s-au oferit întotdeauna informații trunchiate, așa că nu pot să am încredere că oamenii aceia știu ce fac. Am trecut prin multe astfel de experimente încă din perioada spitalizării la Arși și nu mai sunt dispusă să fiu cobai, nu pe pielea mea, și așa distrusă.

Mă bucur să le revăd pe Sandra și pe Iris la Elias. Sandra încă are mâna stângă bandajată după ultima operație suferită. Chirurgii i-au pus tije în toate degetele, așa că trebuie să aibă grijă să nu facă eforturi prea mari. Are dureri îngrozitoare și deseori se retrage într-un colț și își ține mâna înfășată la piept. Închide ochii și se leagănă, așteptând să treacă spasmele. Iris a rămas cu un handicap sever tot la stânga. Din cauza felului în care i-au fost puse grefele de doctorii Moldovan și Preda, articulațiile i s-au subluxat și i-au deformat oasele. Degetul mic îl are, ca arătătorul meu, în butonieră, adică încovoiat în palmă. Când terapeutul lucrează cu ea, Iris plânge pe ascuns. Murmură tot soiul de versuri, de poezii, de cuvinte ca să își abată mintea de la durere, dar câteodată îi scapă câte un țipăt și atunci îmi amintesc de urletele noastre de la băiță.

Tot mai des am coșmaruri în care se amestecă scenele din club cu clipe din spital. Uneori, în beznă completă, începe să ardă tavanul și observ că sunt culcată într-o vană de o culoare incertă, cu margini cauciucate. Cineva care se roagă cu un glas care nu e nici bărbătesc, nici femeiesc, îmi smulge pielea de pe spate și cad bucăți din mine în apa care se scurge cu repeziciune în jos. Implor să se oprească, dar nu o face. Camera arde, arde din ce în ce mai tare. Alteori, sunt în container și sunt pironită la pământ. Locul e în flăcări, dar călăilor mei anonimi nu le pasă. „Bagă aici branula”, rostește unul dintre ei. „Nu merge! Are cicatrici!”. Prin mine se plimbă sute de ace care îmi amorțesc trupul, apoi luăm cu toții foc. Mă trezesc asudată, tulburată. Mintea mea nu greșește. Incendiul și toate cele petrecute în spital sunt capitole ale aceleiași povești. Una despre corupție și nepăsare. Una care ucide. Visele cu adevărat grele sunt cele în care apar ei, cei care au murit. Dor în locuri care nu se pot îndrepta cu fizioterapie.

Povestim toate trei despre caznele sufletești care ne încearcă și, când mărturisirile devin copleșitoare, ne privim cicatricile de pe mâini. A devenit ticul nostru salvator pe care îl folosim ca să nu trebuiască să mai spunem ceva. Sperăm să găsim în crevasele și în dantelele bolnave care ne-au înlocuit pielea frumoasă vreo dezlegare, un răspuns, care nu vine însă niciodată. În fiecare zi, la Spitalul Elias, împărtășim gânduri și speranțe printre lacrimi și durere. Facem cu schimbul la ținutul de mână când kinetoterapia doare foarte tare, când terapeuții trag de articulațiile bolnave, înțepenite. Astfel, sădim mai adânc prietenia noastră născută din suferință, un rod neașteptat, dar binevenit al tragediei care ne-a împărțit viețile în „înainte” și „după”.

Câteodată mă vizitează Flavia și Mihai. Vorbim până seara târziu și mâncăm pizza. Flavia merge la tratament la Spitalul Militar și este mulțumită de doamna C., terapeuta ei. A „adoptat” mai mulți răniți din Colectiv, ocupându-se singură de fiecare dintre ei.

-De ce nu ai mai venit la Elias, Flavi? Ne e dor de tine…
-Am fost la o consultație și mi-au zis că nu mai au locuri. Nu mi-a plăcut cum mi-au vorbit. M-am întristat și am căutat în altă parte. Am avut mare noroc cu doamna C.

Nu mă uimește ceea ce aflu. Viața noastră, a supraviețuitorilor incendiului, s-a transformat într-o suită de părăsiri din partea sistemului sanitar.

-În plus, Silvia și Moldovan mi-au întors spatele când am întrebat de operațiile de reconstrucție. Tot caută motive ca să mă amâne.

Și eu am pățit același lucru. Îi mărturisesc și se revoltă.

-După ce că am plecat de acolo pline de carcalaci! Scrie negru pe alb în scrisoarea medicală.
-Ce scrisoare medicală?
-Cum? Tu nu o ai?
-Am doar fișa de externare.
-Nu, draga mea. Uite.

Îmi arată copia scanată a documentului pe mobil.

-Să o ceri neapărat! Ție ți-au dat pozele?
-Nu, nici pe acelea nu le-am primit.
-Parcă spuneau că ni le fac ca să le atașeze la dosar. Halal atașare…

Decidem că, la următoarea consultație, vom solicita actele care lipsesc.

Controlul la Spitalul de Arși s-a rărit ca urmare a vindecării „miraculoase” a rănilor mele infectate. Medicii sunt plăcut impresionați de progresul pe care l-am făcut în ultimele săptămâni și zâmbesc ușurați, concluzionând că „timpul și-a spus cuvântul”, „organismul a devenit mai puternic”. Disprețul pe care îl simt față de orbirea lor crește de la o întâlnire la alta. Sunt atât de aroganți încât nu sunt capabili să realizeze că nu „timpul” sau „organismul” m-au ajutat să mă fac bine, ci eforturile supraomenești ale Iuliei, care continuă să muncească la mine constant. Au mai fost pacienți care s-au întors după externare ca să fie regrefați. Eu am scăpat.

Nu le spun nimic, deși aș vrea să le arunc în față adevărul incompetenței lor ucigașe. Afecțiunea pentru Iulia este prea mare. Știu că greșesc și că ar trebui să le zic totul, dar ceva nu mă lasă să o fac și îmi este ciudă pe micimea mea. Joc și eu teatru ca ei iar asemănarea aceasta între reprezentațiile pe care le dăm, fiecare cu un scop meschin, mă îngrețoșează.

Solicit scrisoarea medicală și fotografiile. Se privesc scurt, cu înțeles. Silvia își drege glasul și îmi spune, pe un ton formal, că pot să obțin dosarul complet de la secretariatul spitalului, care e la etajul I al clădirii. Voi completa o cerere și după ce se aprobă, mă vor chema să îmi înmâneze documentele pe care le au. Schimbă repede subiectul și se întoarce la consultație.

Se uită amândoi la arătătorul meu, învinuindu-mă, ca de obicei, că nu am purtat atela suficient, fără să își asume că mi-au pus-o peste rană și că rezultatul a fost infecția din cauza căreia articulația s-a retras cu totul în butonieră. De câte ori îi întreb dacă nu pot să îmi facă o operație ca aceea a Sandrei, dau din colț în colț și se scarpină în cap. Susțin că am probleme mai serioase decât Sandra. E nevoie să mai aștept. Însă degetul este tot mai încovoiat și durerea devine insuportabilă. Până la urmă renunț. Îmi iau rămas bun și urc la secretariat unde, cu greu, izbutesc să întocmesc cererea pentru dosar. Nu prea pot să scriu din cauza handicapurilor mâinii drepte. Plictisită, funcționara de la birou cască și îmi smulge în scârbă hârtia din mână.

-Să ne sunați așa, în două săptămâni.

Nu mă mai obosesc să întreb de ce durează atât de mult. Îi mulțumesc rece și plec. Decid în drum spre casă că voi căuta ajutor în sistemul privat, la un chirurg competent. Vorbesc cu sora mea care îmi spune că a citit lucruri încurajatoare despre profesorul Pavel. Sun, plină de speranță, la clinica dumnealui. Asistenta face o pauză când află că am fost rănită în Colectiv. Mă roagă să aștept. Stau la telefon minute bune până când aud din nou vocea femeii.

-Mda…puteți să veniți mâine în jurul orei 18:00, apoi închide fără să salute.

Am un sentiment neplăcut după această interacțiune, dar mă străduiesc să alung gândurile negre. Mama este încă la pat, așa că nu mă poate însoți. În locul ei, vor veni două prietene. Între timp, fac și o radiografie la un cabinet din apropierea locuinței, ca să merg pregătită la consultație.

A doua zi, A. și Nico mă îmbracă și cheamă un taxi. Așteptăm în casa scării până apare. Afară este deja întuneric și ninge cu fulgi pufoși. Nu am mai ieșit seara de atunci, din 30 octombrie. Mă uit nostalgică la agitația oamenilor grăbiți să ajungă acasă, la căldură. Nu mai sunt așa de însuflețită ca ieri. Felul în care a vorbit cu mine asistenta doctorului Pavel mi-a lăsat un gust amar. Ajungem la clinică și intru cu fetele, care apoi se retrag. Rămân singură cu femeia de la biroul de recepție. Îi explic cine sunt și mă măsoară din cap până în picioare. Dispare în cabinetul medicului. Când se întoarce, mă poftește răcoros înăuntru.

-Tu ai fost acolo, nu domnișoară? mă întâmpină direct profesorul.
-Bună seara, da. Am venit la dumneavoastră pentru că…
-Eu nu am cum să te ajut. Nu prea vreau să mă bag în toată treaba asta cu Colectivul. E multă politică la mijloc și ar da prost.

Îl privesc confuză. Politică? Ce legătură are asta cu consultația mea? M-a întrerupt atât de brusc încât mi-am pierdut șirul gândurilor. Încerc să îmi revin.

-Dar, domnule doctor, eu… Eu vreau doar o părere despre arătător. Nu mă interesează politica. Știți, mă doare foarte tare și supurează, în plus…
-Ei, și? Nu se ocupă de tine ăia de la Arși? Ce cauți tu la mine? De ce nu te duci la ei?
-Am fost, dar…
-Păi, și? Nu e problema mea să repar ce strică alții. Întoarce-te la ei. Eu n-am ce să-ți fac.

Mă simt complet umilită. Nu înțeleg de ce m-a mai primit dacă știa că nu vrea să mă trateze. Putea să transmită prin asistentă că are programul plin, sau o altă scuză. Orice ar fi fost mai decent decât o asemenea scenă. În geaca mea largă, cu pansamentele ițindu-mi-se murdare de sânge și de creme pe sub haine, incapabilă să deschid o ușă singură, îmi vine să plâng de neputință. Înlemnesc în fața profesorului cu radiografia sub brațul drept. Nu știu dacă are rost să insist sau dacă ar fi mai bine să plec pur și simplu fără să mai spun vreun cuvânt. Genunchii mi se înmoaie dintr-o dată și mi se face rău din cauza căldurii. Transpir și sudoarea mi se prelinge pe obrajii tumefiați. Nu pot să mă dezbrac fără ajutor și nu am îndrăznit să i-l cer doctorului Pavel. Cât despre asistenta dumnealui, a ieșit din cabinet în trombă, fără să se uite la mine. Sunt din nou singură și nevolnică, printre oameni a căror meserie este să își ocrotească semenii. Dar nu o fac. Dimpotrivă.

Între noi este o liniște mormântală. Bărbatul se joacă cu un pix pe birou și mă cercetează pe sub ochelari. Înghit în sec și, cu ultimele forțe, continui.

-Vă rog, dacă tot am venit, măcar să vă arăt radiografia.
-Dacă insiști…

Mă așez în sfârșit – chiar dacă nepoftită – și scot cu dificultate placa din plic. Îmi tremură mâinile de la efort. O pun pe masă înaintea medicului care o privește scurt, apoi îmi face semn să o iau de acolo.

-Mda, pare a fi o artrită. Altceva?

Mă chinui să o bag la loc. Profesorul Pavel îmi urmărește detașat gesturile neîndemânatice. Nici acum nu se oferă să mă ajute. Degetele mele bolnave nu mă ascultă. Trec câteva minute jenante de moșmoleală. Când reușesc în sfârșit, șiroiesc de transpirație și mă ustură rănile de pe scalp sub căciula groasă. Apoi, bâigui învinsă:

-Ce… ce mă sfătuiți să fac?
-Să te duci la Arși, să-ți zică ăia.

Nu sunt în stare să am o reacție, așa că salut în grabă și deschid ușa cu coatele. Asistenta se uită șui la mine și îmi spune, cu un aer de superioritate, că nu trebuie să achit nimic. Ies în stradă unde mă așteaptă Nico și A..

-Haideți să plecăm de aici.
-Dar ce s-a întâmplat? Ce ți-a zis?

Le povestesc în taxi și se lasă liniștea peste toate trei. Ca să nu plâng, îmi fixez privirea pe farurile mașinilor care trec pe lângă noi. Afară cad aceiași fulgi mari, care nu mai vor să părăsească vreodată Pământul. Demult nu am mai fost atât de lipsită de speranță și de încredere. „E multă politică”, „Du-te înapoi la Arși”. Mă întreb cum poate un chirurg faimos, respectat, să vorbească astfel cu o fată traumatizată care a venit din celălalt capăt al Bucureștiului, așa rănită și bandajată, doar ca să îi ceară o părere. Scutur din cap și simt mâna lui Nico pe a mea.

-Ale, nu te întrista. Va fi bine. Ăsta n-a fost nici măcar om, cu atât mai puțin doctor. Îl venerează lumea degeaba.

Îmi las capul pe umărul ei și îi mulțumesc, dar număr în gând încă o înfrângere. Îmi amintesc cuvintele auzite în Spitalul de Arși în seara de după moartea Anei. „Mai bine că a murit. Dacă ar fi trăit, ar fi fost un monstru”. Realizez încă o dată ce definiție superficială avem asupra acestui cuvânt dacă îl folosim ca să descriem lipsa frumuseții. Nu. Nu aceia sunt monștrii adevărați, ci aceștia care se plimbă printre noi nestingheriți cu chipuri și trupuri întregi, umilind și condamnând sub ascunzișul funcțiilor și al titlurilor fără însemnătate reală. Aici zace adevărata urâțenie a oamenilor.

Acasă, vorbesc cu Cristina, care oftează sonor în telefon.

-Trebuie să facem cumva să pleci în străinătate la tratament. Aici nu se va ocupa nimeni de tine. Le e frică de ceva mai mare decât ei și preferă să vă lase să muriți.
-Dar cum să facem? Noi nu avem bani, Cris…
-Ne interesăm!

Înțeleg într-un târziu că lucrurile sunt mai complicate decât par în ceea ce ne privește pe noi, supraviețuitorii incendiului din noaptea de 30 octombrie. „E multă politică”. Dacă la început nu am priceput ce legătură are politica cu nevoia mea de ajutor medical, îmi devine treptat limpede că, pentru ei, noi nu suntem niște arși „obișnuiți”, ci pacienții-problemă care au umilit sistemul, scoțând la iveală corupția care îl face incapabil să salveze. Nu vor să se mai încurce cu noi, de aceea mint că ne vom vindeca fără efort și refuză să ne opereze. Ne amână de la o consultație la alta și speră, probabil, că vom dispărea „de la sine”. Cum se roagă să dispară și rănile, tot spontan, fără aportul lor. De fapt, pur și simplu vor să scape de noi. Nu le pasă că vom rămâne invalizi. Important este să nu mai aducem prejudicii reputației lor imaculate. Până acum, de nenorociți ce suntem, tot asta am făcut. Le-am stricat imaginea cu arsurile noastre supurânde. Plăgile acestea imposibil de închis nu sunt oglinda care să le reflecte iluzia competenței și nici ancora care să le așeze funcția la loc sigur. Dimpotrivă. Sunt prăpastia vertiginoasă, însângerată, din care adevărul țipă să se facă auzit. Noi, cu trupurile noastre arse de foc, distruse de infecții și devastate de „tratamentul” primitiv primit în spitale, suntem întruchiparea realității monstruoase pe care o ascund de decenii, cu prețul deceselor evitabile.

Până la Colectiv, oamenii nu știau că putreziciunea este atât de vastă, dar tragedia noastră a scos la suprafață cangrena. Revelația aceasta nu le place „șefilor”, „miniștrilor”, „profesorilor” și tartorilor care ar da orice să continue să se scalde în adulație, chit că pacienții le mor măcinați de bacterii, mâncați de viermi. Așa că ne-au abandonat. Au decis că nu vor să mai aibă de-a face cu noi. Cine a murit, e bun-dus, cine trăiește, n-are decât să-și vadă de treabă. „Ce cauți la mine? Întoarce-te la ei!”, „Nu avem ce să îți facem. Te vei vindeca de la sine”. Suntem un subiect sensibil, nicidecum niște tineri mutilați și vulnerabili. Viața după Colectiv e un șir de abandonuri. Ne-au lăsat de izbeliște, de dragul „politicii”.

Am primit prima mea vestă compresivă de la o firmă străină care a acceptat să ne ajute prin niște voluntari din România. Va trebui să o port 23 de ore din 24, cu o oră pauză pentru igienă. De plata echipamentului se ocupă câteva fundații care au strâns bani pentru noi de la donatori înduioșați de soarta noastră. Producătorii ne-au spus că, în mod normal, în statele din Europa de Vest, asigurarea arsului acoperă tot ceea ce înseamnă îngrijire post-critică, inclusiv cremele speciale pentru cicatrici. Ne-a fost rușine să le spunem că aici nu este, din păcate, Europa de Vest. Aici, trăim din mila oamenilor care au dat sume importante pentru noi din buzunarul propriu. Așa ne permitem să ne mai cumpărăm, din când în când, câte un unguent cu silicon sau vreun produs hidratant eficient. Crema de gălbenele nu a funcționat…

Pipăi materialul rigid și privesc uimită veșmântul. Chiar dacă sunt foarte slabă, nu văd cum voi încăpea în costumul minuscul. Iulia îmi bagă cu grijă mâinile în aplicatorul de plastic, care arată ca o pâlnie, apoi trage, rând pe rând, mânecile hainei. Parcă îmbrac o armură care mă sufocă. Extremitățile se fac albastre din cauza presiunii. Doamne, cum doare…Urmează mănușile. Dreapta nu poate să treacă de degetul încovoiat în palmă. Renunță și îmbracă doar stânga. Nu știu cum voi rezista să port echipamentul atât de multe ore. Mă chinui totuși să o fac, de teamă să nu pățesc ceva mai rău. În mod normal, trebuia să îl am încă după externare, dar în România nu este disponibil. Există o singură firmă care distribuie produse compresive, care nu sunt personalizate, iar vestele cumpărate de mama de acolo îmi sunt uriașe. Cicatricile au crescut și au devenit mari și dureroase, închipuind un soi de platoșă dură, de parcă trupul meu ar fi făurit un scut bolnav ca să mă protejeze. Cu carnea astfel căznită, este o provocare să mă obișnuiesc cu costumul care mă strânge și mă îndurerează.

Peste câteva săptămâni, Silvia și doctorul Moldovan o cheamă pe Iris la spital pentru a-i opera articulațiile luxate. După intervenție, mergem împreună cu Sandra să o vizităm. Iris este palidă și se leagănă de durere într-un pat identic cu acelea în care am suferit toate trei imediat după incendiu. Are mâna stângă bandajată bizar, parcă în batjocură, cu comprese care îi cad de sub fașă. Când ne vede, oftează. În încăpere este frig pentru că încălzirea nu funcționează nici acum. Mă muncește o furie mocnită. Mă străduiesc să o țin în frâu.

-Nu știu de ce m-am lăsat pe mâna lor iar. A fost groaznic. Mi-au făcut anestezie locală și m-a durut cumplit. N-a prins destul, așa că am simțit cum îmi lucrau la tendoane. După ce au terminat, m-au trimis în salon așa, pur și simplu. Am ieșit singură din sală și am venit aici pe picioarele mele. Nu era nimeni pe hol. Dacă mi se făcea rău?

Iris plânge în hohote acum, ștergându-și ochii cu palma dreaptă. Îmi amintesc cum stătea în capul oaselor pe patul din salonul de triaj în noaptea de 30 octombrie. Avea obrajii brăzdați de două cărări lăsate de lacrimi în cenușa care îi murdărea chipul copilăros. Câteva ore mai târziu, vărsa întuneric, smoala neagră care i se lipise de căile respiratorii când încercase să tragă aer fierbinte în piept. Îmi este milă de ea. De Sandra. De mine. Suntem ale nimănui, părăsite în lumea mare, condamnate să ne căutăm singure drumul, după ce am pierdut totul. Totul mai puțin viața. Ceva – o dorință de izbăvire – crește în mine și ia locul furiei. Hotărăsc să fac tot ce îmi stă în putere ca să găsesc o cale să scăpăm din acest infern al neputinței, din acest sistem medical pauper, dezumanizat, în care salvatorii devin călăi și se preocupă mai mult de politică decât de pacienți. Nu am părăsit niciodată spitalul nevindecării. Continuăm să ne risipim aici sănătatea, așteptând un miracol care nu mai sosește, care nu va sosi niciodată, nu din mâini întinate, nu din suflete vândute șefilor, partidelor, puterii sau mai știu eu cui.

Rănile mi s-au vindecat în sfârșit datorită devotamentului cu care m-a îngrijit Iulia. Cu ajutorul ei și al lui K., am devenit mai puternică. La mâna stângă mi-am recăpătat destul de bine mobilitatea. Cu dreapta stau rău. Aici sechelele sunt severe din cauza arătătorului încovoiat în palmă, a rigidității celorlalte degete și a încheieturii imposibil de îndoit. Încă nu pot să ridic brațele deasupra capului așa cum ar trebui. Nu le pot întinde nici în față prea bine. Nu m-aș descurca să locuiesc singură. Mă bucur că mama și-a revenit și o scoate la capăt cu treburile casnice la care încă nu pot să contribui. Iulia crede că voi avea nevoie de câțiva ani de fizioterapie. Au început să îmi apară așa zisele „bride”, adică cicatrici în formă de sfoară, așezate între membre. Mă împiedică să mă mișc și ulcerează, murdărindu-mi hainele cu sânge.

Ar trebui înlăturate, dar cine să o facă? De curând, am avut ultimul control la Spitalul de Arși. După experiența lui Iris, am încetat să mă mai interesez în legătură cu viitoarele operații. Doctorul Moldovan a spus că vrea să mă mai vadă la vară. S-a răzgândit și s-a corectat. Poate la toamnă totuși. Decidem atunci unde trebuie intervenit. Știu că acest lucru nu se va petrece. Nu vor să mă ajute. Dacă voiau, ar fi făcut-o deja, așa cum s-a întâmplat cu Sandra și cu chirurgii ei care au operat-o încă din ianuarie. „La vară”, „la toamnă”, apoi „la iarnă” și într-un final, nicicând. Aprob din cap și mulțumesc pentru tot, cu glas stins. Ne luăm rămas-bun. După ce ies din cabinet, mă rog la Dumnezeu să mă ajute să găsesc un medic bun și plin de suflet, care să mă facă bine și să repare ceea ce au stricat ei.

Ajung la Spitalul Elias cu o mică întârziere. K. m-a chemat la ora 10 dimineața, și e puțin trecut de sfert. Gâfâi când intru în sala de tratament. Parcă am dat buzna peste niște oameni care făceau ceva ce nu mă privește. Când mă văd, terapeuții încheie brusc conversațiile pe care le purtau și devin neobișnuit de tăcuți. În colțul în care avem noi masa de lucru, K. își frământă mâinile și își tot reașază ochelarii pe nas.

-Alex, să te duci până sus la profesor. Vrea să vorbească un pic cu tine.
-S-a întâmplat ceva? întreb, speriată.
-Ah, nu… doar vrea să discutați.

Am un nod în gât când intru în lift. Pe biroul mare al doctorului Ionescu, tronează aceeași piramidă de cuarț roz. Din bibliotecă, mă privesc cu tristețe fețele austere ale sfinților din icoane. Profesorul se ridică și mă roagă să îi arăt cicatricile. Mă dezbrac în timp ce el se învârte în jurul meu, cercetându-mi sechelele. Îmi apucă brațele și observă că acestea nu se duc până sus și nici în laterale. Mă pune să fac pumnul cu ambele mâini și nu pot cu nicicuna. Testează mobilitatea cicatricii de pe gât, care este inflexibilă. Ridică din umeri.

-Păi eu cred că ești bine. Nu văd de ce ai mai veni zilnic la tratament. Va trebui să o mai rărim. Să mai vii așa, o dată, maxim de două ori pe săptămână o vreme, apoi gata.

Vestea mă izbește ca un pumn în moalele capului. Nu am apucat să mă îmbrac la loc și mă grăbesc să mă acopăr.

-Adică…să nu mai vin la kinetoterapie?
-Da. În mod normal, oricum și tu, și prietenele tale ați făcut cam mult… CAS-ul plătește doar pentru două săptămâni, iar voi veniți de vreo două, trei luni aici. N-aș vrea să fie probleme.
-Dar… eu încă nu pot să îmi ridic mâinile. Nu pot să mă mișc…
-Păi da, dar hai că ești totuși mai bine. Ei, asta am vrut să vorbim. K. știe deja, i-am spus. Voi vorbi și cu colegele tale astăzi. Noi am făcut cât s-a putut. Mai departe…

Aud ultimele cuvinte ale profesorului ca printr-o cortină groasă. Îmi ascult, tulburată, bătăile apăsate ale inimii. Mi se face dintr-o dată foarte teamă. Sper că nu voi avea un atac de panică aici, de față cu el. „Eu n-am ce să-ți fac”, ajung dintr-o dată la mine vorbele lui Pavel. Acum e larmă în sufletul meu și mi-aș dori să mă întorc la tăcerea de dinainte. „Avem tot ce ne trebuie. E vina ta”, „Hai, nu mai plânge atât, că ți se face rău”, „Te doare? Nu te doare!”. Vocile tuturor se amestecă și într-un final, spun de fapt același lucru: „Nu vrem să te ajutăm. Ești singură”. Mă așez pe scaun și mă prefac că îmi e mai ușor să îmi iau hanoracul din poziția aceasta. Mă joc o vreme cu fermoarul, până când mi se liniștește tremurul genunchilor. După un timp, mă ridic. Aș avea atâtea întrebări să îi pun domnului profesor. De exemplu, cum poate să se împresoare cu sfințenie și să fie atât de maculat sufletește? Cum se împacă energiile pozitive pe care le evocă prin cristale cu tristețea pe care mi-o provoacă, părăsindu-mă?

Sunt mai bine, așa e. Mai bine decât fata muribundă, cotropită de infecții, care nu își putea asigura nici măcar igiena intimă singură. Dar sunt rău, foarte rău față de cum am fost înainte de incendiu. Am mai mare nevoie ca oricând de K. Mă uit în ochii lui și îmi susține fără remușcări privirea. Nu îl mai întreb nimic. Clatin din cap, îmi iau rămas-bun și plec.

K. mă așteaptă cu inima îndoită. Din păcate, decizia vine „de sus” iar ei nu s-au putut opune. Îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Restul ședinței de tratament se consumă în mâhnire. Nu mai sunt binevenită aici. Când sosesc Sandra și Iris, sunt trimise la rândul lor la profesor și se întorc la fel de supărate. Nici ele nu sunt vindecate. Și ele au nevoie de ajutor în continuare. După ce terminăm ședința, stăm și ne povățuim în fața spitalului.

-Trebuie să facem ceva. Nu putem să rămânem așa…

Ne despărțim hotărâte să găsim o soluție. Acasă, le mărturisesc mamei și Cristinei ce s-a întâmplat. Pe sora mea o încearcă revolta. Până și Iulia și doamna Daniela sunt dezamăgite. Încearcă toate patru să mă consoleze, dar nu e chip. Sunt mult prea deznădăjduită. Îmi petrec restul zilei pe internet, căutând clinici sau spitale care oferă servicii de recuperare pentru mari arși. În România nu există nimic. Mă întreb ce s-a întâmplat cu restul fizioterapeuților pentru care Ministerul Sănătății a plătit specializarea în Belgia. Îmi amintesc de doamna C. despre care Flavia mi-a vorbit cu atâta căldură. Însă nici la Militar nu mai au locuri. Mă întind în pat. Sunt complet descurajată și îmi vine să plâng, dar nu vreau să o întristez pe mama, așa că închid ochii și adorm. Mă trezesc câteva ore mai târziu din cauza soneriei telefonului. E Cristina și este entuziasmată. Mă surprinde tonul ei vesel, plin de speranță.

-Am vorbit iarăși cu V. Doi răniți ca voi fac tratament acum la o clinică din Germania. Spune că ai putea să mergi și tu. Se numește M. Klinik. Caută pe net și interesează-te un pic. Te va ajuta el să ajungi acolo, dar și cei de la fundația M.A. Au fonduri pentru voi de la donatori.

Mă dezmeticesc din buimăceală și mă așez la calculator. Caut pe Google numele clinicii și accesez primul link. Se deschide un site în nuanțe de verde închis, care are pe fundal o fotografie cu o pădure luxuriantă. În mijlocul paginii, tronează imaginea unei clădiri albe, cu o intrare în formă de rotondă. Pe fațadă scrie cu litere mari, elegante „M. Klinik”. Construcția pare desprinsă mai degrabă dintr-o poveste. Nu arată deloc a spital. Traduc în engleză conținutul și citesc despre experiența de peste douăzeci de ani a specialiștilor de acolo în tratarea marilor arși în faza post-critică, așa cum sunt eu acum. Cu cât aflu mai multe, cu atât sunt mai uimită. Mi se pare că locul acela este dintr-o altă lume. Respir adânc și număr până la 10. „Trebuie să fac asta”, îmi spun. „Oricât ar fi de greu, trebuie să o fac”. Îmi dau răgaz câteva zile să mă hotărăsc, dar imaginea clinicii frumoase din inima pădurii mă urmărește clipă de clipă, asemenea unui destin care nu se lasă întors.

Ședințele de tratament de la Spitalul Elias, ulterioare discuției cu profesorul Ionescu, se desfășoară într-o atmosferă rece, neprimitoare. K. este aceeași terapeută devotată și mi se dedică fără să îi pese de presiunile care se pun pe umerii ei, dar simt că nu mai este locul meu aici. Vorbesc cu Sandra și cu Iris despre M. Klinik. Ne promitem că ne vom regăsi acolo. Facem un pact să ne fim alături în continuare, chiar dacă timpul nostru la Elias s-a scurs. Oricât de grea ar fi despărțirea de casă, de mama, de sora mea, decid ca de data aceasta să nu mai ezit. Acum știu mai bine. Acum sunt convinsă că acolo mă așteaptă altceva – ceva mai bun.

Specialiștii de la clinica din Germania îmi cer dosarul medical pentru a afla mai multe despre cazul meu. Au trecut deja câteva săptămâni de când am depus cererea pentru eliberarea acestuia la secretariatul SCUPRA. De fiecare dată când am întrebat dacă au sosit documentele, mi-au spus că trebuie să aștept. Nu mai am timp. Împreună cu mama, mergem la spital și solicităm actele de urgență. Pufnind, secretara se așază la calculator, dă câteva click-uri și imprimanta se pune în mișcare. La final, îmi înmânează filele nemulțumită de deranj. Tot ce lipsea ca să le primesc mai repede era o comandă de „Print”. Mă uit peste ele. Aproape toate sunt ilizibile. Par a fi scanări ale unor fișe pe care s-a scris cu creionul. Fotografiile domnișoarei doctor nu sunt aici. Nu figurează nici rezultatele probelor luate. „Dosarul” meu este un top de hârțoage mâzgălite superficial, fără nicio valoare. Caut scrisoarea pe care mi-a arătat-o Flavia în seara aceea pe mobil. Nu o găsesc.

-Ah, da. Pe aceea să o cereți de la asistenta șefă, îmi răspunde, distrasă, secretara.
-Și fotografiile?
-Dacă nu sunt acolo, nu există.
-Dar mi-am dat acordul să fiu pozată cu condiția ca imaginile să se regăsească la dosar…Sunt sigură că există.
-Nu știu. Nu eu vi le-am făcut. Vorbiți cu cine vi le-a făcut.

Mă deplasez până în celălalt corp de clădire. Urc în silă până la primul etaj al spitalului, acolo unde m-au chinuit mai bine de două luni. Pe hol, mă izbește mirosul puternic de Dexin și de răni murdare. Îmi vine să vărs. Dau să mă așez pe fotoliile de pe hol, dar îmi amintesc de pacientul „izolat” care ședea pe ele, colonizându-le probabil cu Clostridium. Rămân în picioare, năucă. Apare și asistenta-șefă, care, odinioară, încuia în dulapuri alezele noastre și cremele pe care le primeam ca donații. Este iritată de întrebarea mea referitoare la scrisoarea medicală. Inițial spune că „nu există așa ceva”. O contrazic, dând drept exemplu documentul Flaviei. Se preface că își amintește despre ce este vorba. Ah, da, dar nu a fost eliberată. Să depun o nouă cerere la secretariat și… O întrerup. De acolo vin și însăși secretara mi-a spus că este deja la dumneaei. Bate nervoasă cu degetele în tejgheaua din hol. Cu un zâmbet forțat pe buze, o ameninț că nu plec până nu mi-o dă. Cotrobăie distrasă într-un dosar și, ce să vezi, descoperă scrisoarea. Mi-o înmânează repezit și pleacă, înainte să apuc să îi mulțumesc. Ne luăm rămas-bun de la restul asistentelor și ieșim de pe secție. În casa scării, mă opresc ca să mă mai uit o dată la act, de data aceasta cu atenție. Citesc abrevierile diferitelor proceduri, desfășurate cronologic, din momentul internării și până la externare. Mă opresc la data de 5 noiembrie, la probele recoltate după primele operații.

Printre literele mărunte cu diverse denumiri prescurtate, scrie cu caractere îngroșate, în majuscule: „ANTIBIOGRAMĂ REZISTENT 1”. Sensibil doar la Colistin, imun la restul antibioticelor. Secrețiile sunt prelevate din plăgi. Iată renumitul piocianic pe care îl avea Călin, de care ne feream de teamă să nu ne molipsim. De fapt, eram toți infectați. Testele au ieșit rău continuu, zi după zi. În data de 14 noiembrie, apare rezultatul probei de pe vârful de cateter, dispozitivul conectat la întregul meu sistem circulator: „POZITIV cu Pseudomonas SPP”. Nu trebuie să fii medic ca să pricepi ce înseamnă asta. Am fost la un pas să fac septicemie. Până în data de 8 decembrie, probele ies pozitive la diverse bacterii, unele multirezistente, altele sensibile sau „intermediare”, cu diverse grade de toleranță la medicamente. Numele acestora nu sunt menționate în document. Au dispărut, asemenea pozelor.

De aceea îmi dădeau protocolul agresiv de antibiotice, nu profilactic. Îmi astupau plăgile cu mizerie, nu cu piele. Mă lasă picioarele și mă așez pe scări. Speriată, mama îmi ia hârtiile din mâini și citește, cu ochi mari, rapizi, succesiunea de orori. Îi tremură buzele. Deși încă o chinuie spatele, se pune pe jos, lângă mine. Am fost lovite de adevăr drept în măduva ființei. În nicio clipă nu am fost „sterilă” sau în afara pericolului. Moartea a gonit pe urmele mele ca o fiară lacomă, ademenită de minciunile lor. „Nu are infecții, doamnă. E ea slabă”.
-Criminalii, freamătă mama. Ucigașii de copii. Nenorociții.

O mângâi așa cum pot, cu mâna stângă încă nevindecată, chinuindu-mă să ridic brațul ca să o cuprind.

-Ai fost la un pas de moarte. În fiecare clipă, tu erai la un pas de…Iar noi am stat și am căscat gura, am crezut ce ne spuneau. A avut dreptate Cristina din start. Și pozele? Unde sunt pozele? Netrebnicii. Știu bine că acolo se vede tot și de aceea le-au „pierdut”.

Lumina care pătrunde prin ferestrele înalte îmi face rău. Faptul că nu mi-au dat fotografiile mă doare cel mai tare. Sunt o parte din povestea mea. Îmi lipsește o piesă din puzzle-ul suferinței iar golul acesta mă rănește ca o respingere. Este trupul meu! Am dreptul să îl privesc așa cum a fost atunci: ars și copleșit de murdărie. E cum spune mama. De imagini le este cel mai frică pentru că acolo sunt evidente infecțiile. Cuvintele mai pot să primească interpretări greșite, dar pozele, mai ales acelea, nu. Voi lua legătura cu Silvia. Are să îmi dea niște explicații. Mă încearcă un dispreț fără margini. Vreau doar să plec de aici. Să ajung acasă și să îmi scot hainele și încălțămintea cu care am pășit în acest loc, să le arunc de pe mine cât-colo.

„Dacă ar fi fost copilul meu, nu îl lăsam să plece”, „Ai probele sterile! Nu te vindeci pentru că dormi pe spate”, „Ai adus pneumonia de acasă”, „Avem tot ce ne trebuie”, „Te vindeci și dacă te dai cu rahat”, „Nu mai plânge atât”, „Este vina ta”. Dacă mori, este vina ta. Vina mea. A noastră.

Nu voi înțelege niciodată de ce s-au jucat astfel de-a Dumnezeu cu noi. De ce au mințit. De ce m-au chinuit la băi, refuzând să îmi dea un analgezic mai puternic. De ce m-au torturat cu acel cateter contaminat. De ce nu au lăsat-o pe Cristina să mă ia de acolo. De ce, probabil, i-au îmbrobodit pe medicii din Germania veniți să ne ajute. De ce mi-au riscat viața ca să ascundă mizeria care îi împiedică și pe ei să fie doctori adevărați, să fie oameni. De ce a contat mai mult păstrarea funcțiilor? Pe cine, oare, protejează condamnându-ne și condamnându-i pe toți cei care le încap pe mână?

Tremur de furie, dar nu am forță să fac ceva. Aș intra peste ei și i-aș nimici chiar acum, dar nu am vlagă. Sunt slăbită și bolnavă, cu cicatricile mele hidoase lipite de oase și de tendoane, crescând zi de zi tot mai mari, făcându-se tot mai groase, tot mai dureroase, mărturii ale răului pe care mi l-au sădit în celule cu microbii lor oribili. Îi urăsc și mi-e rușine că simt asta. Îmi mânjesc sufletul cu dezgustul pe care mi-l trezește amintirea lor, în uniformele acelea spilcuite, cu pielea îngrijită și intactă, dar găunoși și abjecți în interior. Se plimbau printre noi superiori, împrăștiind moarte, adevărații balauri din poveste.

-Hai să plecăm din cloaca asta, mamă. Acum.
-Păi nu îi căutăm? Nu le cerem socoteală?
-Las asta în seama lui Dumnezeu. A Lui și a justiției, atât cât există ea pe lumea asta strâmbă. Sunt prea plină de ură. Îmi vine să vomit.  Vreau doar să mă car de aici.

Acasă, mă așez tulburată la calculator. Îi scriu Silviei să o întreb de poze. Îmi răspunde rece, protocolar: „pozele nu sunt oficiale, așa că nu ți le pot transmite. Sunt doar făcute pentru monitorizarea evoluției tale”. Insist, spunându-i că mi-a promis că se vor regăsi la dosar și că am nevoie de ele, înainte de toate, pentru mine. Refuză vehement, argumentând că nu vrea să încalce legile confidențialității. Îi explic că este dreptul meu să am acele imagini, deoarece mi-am dat acordul să fie surprinse cu condiția explicită să am acces la ele, nu altfel. Sunt ale mele. Profund ale mele și nicidecum ale ei, sau ale oricui altcuiva.

Încheie conversația și dispare. După dezvăluirile din scrisoarea medicală, motivul refuzului ei este clar. Se teme de ceea ce se vede limpede în răni. De adevărul crunt al infecțiilor pe care le-au ascuns, revelat fără putință de tăgadă de arsurile chinuite, cotropite de bacterii. Chiar și acum, când nu mă mai poate minți, se căznește să o facă. O parte din mine are nevoie de pozele acelea ca să poată să treacă odată peste groază, să îi pună capăt. Chiar și așa, știu că nu le voi avea vreodată. Un capitol din istoria suferinței mele îmi va rămâne necunoscut pentru totdeauna iar acest vid de sens îmi face rău.
După un timp, îmi reiau treaba la computer, cu sufletul greu. În mine încolțește teama că medicii de la M. Klinik nu mă vor mai primi dacă văd câți microbi am avut. Le trimit totuși dosarul integral, cu tot cu scrisoarea cumplită. Nu pot să le ascund realitatea. Apăs „send” și rămân pironită la birou, cu ochii lipiți de monitor. Nu trece mult timp și primesc un răspuns de la însuși șeful secției de recuperare pentru mari arși, doctorul Z. Îmi scrie în engleză:

„Nu vă faceți griji. Sunteți binevenită. Vă așteptăm în două săptămâni”.

Răsuflu ușurată și încep să plâng. Oamenii aceștia, deși nu mă cunosc, mă vor acolo. Mi-au deschis porțile clinicii lor atunci când cei de aici m-au lăsat în voia sorții. Nu pot să mă mai gândesc la altceva în afara acestei certitudini. A fost o zi foarte grea. Lucrurile pe care le-am aflat sunt șocante, dar, în același timp, simt o mare liniște. De pe sufletul meu încercat de îndoială s-a ridicat o greutate. Până la urmă, nu au avut tot ce le trebuie și nici nu a fost vina mea. Adorm cu speranță iar mintea mea brodează vise care se desfășoară undeva departe, în grădina unei case mari și albe pe care scrie cu litere grațioase „M.”.

În dimineața în care plec spre Germania, simt o emoție copleșitoare. Din cauza problemelor de sănătate, mama nu mă va însoți. Mă bucur pe ascuns. Timpul departe de mine îi va da răgaz să se vindece, iar surorii mele îi va permite să se ocupe de familie. În aceste luni, m-am simțit deseori ca o povară pentru oamenii dragi și, deși s-au străduit să îmi alunge acest gând, sunt conștientă că realitatea era tocmai asta. Neputința mea le distrugea viețile. Am văzut asta atunci, în cearta dintre Cristina și mama. Erau disperate pentru că nu știau ce să facă cu un om prea bolnav ca să fie îngrijit acasă. Un om părăsit de cei care aveau datoria să îl vindece. Erau la fel de neajutorate și de fragile ca mine. Le las, în sfârșit, să își refacă țesătura sfâșiată a existenței. Merg într-un loc în care chiar voi avea tot ce îmi trebuie.

Călătoresc cu mașina unor prieteni de-ai lui Florin, soțul surorii mele. Adi și T. sunt veseli și îmi povestesc tot felul de năzbâtii de-ale lor din drumurile lungi din afara țării. Câteodată mă privesc cu un amestec de milă și curiozitate, dar nu pun niciodată întrebări indiscrete. Le sunt recunoscătoare pentru gentilețe. După o vreme în scaunul incomod din dreapta șoferului, mă simt epuizată. Sunt încă foarte rău fizic și drumul lung nu îmi priește. Înainte să ajungem la Nădlac, oprim la o benzinărie și îi rog să mă lase câteva clipe singură. Intru și îmi cumpăr o Cola și un sandvici cu șnițel de pui. Mă așez la o masă retrasă, unde nu poate să mă vadă nimeni. Mușc din chiflă și sorb din răcoritoarea acidulată. Îmi dau lacrimile.

-Încă mai pot să mă răzgândesc și să mă întorc acasă…

Dar, asemenea unor cascade, se revarsă din toate cotloanele minții mele crâmpeie de cuvinte urâte, amintiri ale unor dureri înfiorătoare și imagini ale tratamentului barbar la care am fost supusă. Apoi, îi văd pe profesorii Ionescu și Pavel care mă resping fiecare în felul lui. Pe doctorul Moldovan care mă amână de la un control la altul și îmi dă mereu date diferite pentru viitoarele operații, ba în iulie, ba în septembrie, ba la anul. Pe Silvia care îmi spune că mă voi vindeca „de la sine”. În ciuda diferențelor în abordare, mi-au transmis același mesaj: „Nu vrem să ne ocupăm de tine. Ești singură.”

Zâmbesc amar și mestec apăsat. Nu știu dacă e de vină cafeina din băutură, sau vreun duh interior care mă animă, dar prind forțe noi. De data aceasta nu voi mai fi lașă. Dacă nu mă vor, voi găsi pe cineva mai vrednic și mai competent, chiar dacă trebuie să merg în celălalt capăt al lumii. Vindecarea nu e acasă. În România, porțile ei s-au închis și m-au lăsat afară. Urc în mașina lui Adi un alt om, unul mai puternic și mai hotărât.

-Sunt bine acum. Haideți să mergem mai departe. Abia aștept să ajung.

Textul și imaginile din această postare îmi aparțin în totalitate. Preluarea integrală sau parțială în presă, pe internet, pe blog sau video a materialului se va face doar menționând autorul și sursa, după cum urmează: Alexandra Furnea și linkul către această pagină: https://genunderground.ro/category/jurnalul-lui-66/

Orice monetizare a acestui text, orice comercializare, orice preluare fără acord, orice tipărire, în orice formă, orice uz neautorizat de mine personal vor fi sancționate prin lege.

Copyright exclusiv: Alexandra Furnea

Toate drepturile rezervate.


Comments


  1. Dan Teleasa
    September 27, 2020 at 1:34 pm

    Nu stiu cum ai putut sa fii atat de puternica. Nu stiu cum au putut sa fie atat de ticalosi si atat de cruzi. Am atatea de spus dar de-abia am terminat de citit si trebuie sa imi adun gandurile un pic 🙁
    Felul in care scrii imi aminteste de Svetlana Alexievich (Chernobyl Prayer)
    Stiu ca iti place muzica, iti las o piesa aici, compusa de un pianist rus, Gleb Kolyadin (vocal Mick Moss de la Antimatter)
    https://www.youtube.com/watch?v=csl1rNOKrvU
    “here, we are the body of light as we walk”

    • Gabriela Lungu
      February 9, 2021 at 10:50 pm

      Cred ca am simtit mult din durerea ta. De altfel am pierdut un copil drag acolo, Ciufulici-Alexandru Paul Georgescu. Era cu prietena lui Alexandra Linx… inca ma doare de el, de tine, de voi. Romania nu va merita. Nu va rezolva problemele in veci. Ma mir sa nu iesiti voi vinovati de toata ignoranta lor. Sa te aiba Dumnezeu in paza Alexandra. Te pup si de urmaresc.

    • Irina
      September 28, 2020 at 6:21 pm

      Te ador Alexandra….cât despre ce ne povestești….cuvintele sunt de prisos in fata acestor atrocități.. .. este atât de greu de digerat tot ce vi s a întâmplat.. Mă încearcă atata ura și furie, mi e sila de tot, de asta am plecat din România, din cauza sistemului medical care mi a omorât tatăl. Singurul lucru care mă consolează de câte ori te citesc este că sunteți câțiva care ați scăpat. Te îmbrățișez

  2. Anca
    September 28, 2020 at 11:55 am

    Doamne,copile prin ce iad ați putut trece😞
    Nu locuiesc în țară dar fetița mea Alexandra da, iar dimineața pe 31 oct. când m am trezit ,primul mesaj de la ea a fost:mami sunt bine,eu nu am fost acolo!
    Nu am știut despre ce este vorba am aflat însă când am deschis Facebook ul😞
    Apoi imediat am văzut că trei dintre răniți au să ajungă aici în Israel,am citit,m am interesat,am găsit oameni gata să ajute și uite așa ne-am ocupat doua luni de Mumu și Cătălin.
    Am ajuns la Teo(Dumnezeu să o ierte) joi ,m am întâlnit cu verzișoara ei Alex am stat un pic acolo după care am plecat.
    Duminică sufletul ei s a ridicat la îngeri😥😥
    Dacă a fost mai bine pt ea ori nu ,doar Dumnezeu știe cu siguranță însă ororile prin care ai trecut tu ea nu le-a simțit.
    Se pare că a ajuns cu infecții și ea și ceilalți doi ,dar aici s au luptat pt ei OAMENI,MEDICI A CĂROR UNICĂ MISIUNE ESTE SALVAREA CELOR IN SUFERINȚĂ.
    Sper că ești bine acum, că sufletul tău rănit nu atât de focul de la Colectiv ci de monștri care se numesc medici,te ajută să mergi mai departe.
    Sper deasemenea că o să:i tragi la răspundere pe cei vinovați de siluirea trupului tău.
    Că ai să te poți uita in ochii lor când ai să le ceri socoteală pt toată bătaia de joc la care ai fost supusă.
    Multă sănătate și aștept cu nerăbdare următorul capitol.🥰

  3. Violeta Astratinei
    September 28, 2020 at 2:36 pm

    Alexandra iti multumesc cu recunostinta, in numele oamenilor pe care ii cunosc, inca tratati cu minciuna, incompetenta si o cruzime careia nu i-am gasit niciodata intelesul. Multi nu vor afla niciodata cum e sa ti se vorbeasca cu respect si compasiune. Sora mea a murit de cancer (melanom) acum 6 ani si toata experienta ei in Romania a fost un supliciu in care s-au amestecat rautatea, infumurarea si coruptia. Medicii care au avut inima, medici care si-au argumentat omeneste deciziile au fost asa putini, ii numar pe degetele de la o mana. Inaintea mortii ei sora mea a suferit o mutilare fizica de nedescris, dureri neomenesti plus umilintele si neajunsurile la care e supus un pacient in Romania. Le recunosc atat de bine in randurile tale. Eu nu am gasit puterea sa scriu despre asta niciodata, m-as fi oprit in lacrimi si revolta inca la primul paragraf. Sistemul medical romanesc e inca un balaur urias pe care l-am pocni in fata cu toata puterea daca cei incaputi in ghearele lui nu ne-ar implora sa n-o facem. De teama..Am ales sa invat oamenii sa se educe si sa aleaga ce e mai bun pentru ei (in cancer cel putin ai ceva timp sa faci asta spre deosebire de accidentele grave). ”Spitalul nevindecarii” pe care il descrii atat de bine, troneaza inca falnic in Romania, amenintand sa inghita la orice pas oameni nevinovati. Ce faci tu insa pentru noi toti publicand aceste randuri este nepretuit si ma plec in fata ta pentru curajul de a-i infrunta pe cei care ti-au provocat atata suferinta. Multumesc inca o data.

    • Alexandra
      September 28, 2020 at 4:45 pm

      Doamna Astratinei, vă citesc mesajul cu o tristețe adâncă în suflet…Am învățat demult că vorbele nu înseamnă nimic în fața unei pierderi ca cea pe care ați suferit-o. Dumnezeu să o odihnească pe sora dumneavoastră iar pe dumneavoastră să vă ferească de viitoare suferințe. Spitalele noastre sunt cuiburi ale groazei și râșnițe de suflete și de trupuri.

  4. Gabriela
    September 28, 2020 at 4:53 pm

    Indolenta, lipsa de respect si imaginea medicului roman m-a obsedat negativ si aici in Scotia unde sunt. Nu ma mira, ma intriga felul cum se comporta. Oare juramantul depus a avut valoare vre-o data? Esti un om imens de puternic. Nu ai avut ce face. Nu cred ca au simtit privirea si durerea ta, a voastra in veci. Meritau toti. Eu sunt inca muta de dispret pentru eu. Plang pentru tine/voi si nu am cuvinte. Multumesc!

  5. Andreea Dima
    September 28, 2020 at 5:10 pm

    Citesc cu lacrimi in ochi, cu furie, cu neputința. Ai fost extrem de puternica, ești de admirat, alții in locul tău nu ar fi rezistat!
    Ești demnă de apreciat!

  6. Olga Popovici
    September 28, 2020 at 5:26 pm

    Citesc cu sufletul la gură povestea ta…de parca nu e una reală…
    Astept cu nerăbdare următorul capitol si cartea in format fizic.
    Si sper ca vei avea de acum înainte o viață minunată, pentru ca o meriti

  7. Oana
    September 28, 2020 at 6:23 pm

    Pare ca ingerul care te-a protejat sa ieși din iadul acela, si-a lăsat aripile sale pe trupul tău frumos. Suntem înconjurați de atat de mulți monștrii. Pana și un măcelar are respect, atunci când tranșează un animal. Îți mulțumesc pentru curaj și pentru ca ai împărtășit cu noi, povestea voastră, atat de trista, dar atat de frumos scrisă. Îți doresc mult succes și sper sa pot sa cumpar măcar o carte, scrisă de tine! ❤️

  8. Toni
    September 28, 2020 at 7:04 pm

    Doamne cata suferință! Copil frumos, sa ai parte de acum de tot ce este mai bun! Ești o învingătoare a unui sistem plin de corupție și neomenie! Oamenii aceștia, dacă se pot numi asa, sunt în continuare în cabinetele lor călduțe, nu îmi vine sa cred, sunt eu coplesita de ce povestești. Dar tu copila care ai trăit pe viu asemenea tratament și nedreptate? Alex sa îți fie Domnul aproape si sa îți fie alinare! Te sărut și te îmbrățișez copila draga!

  9. Cristina
    September 28, 2020 at 7:44 pm

    Alexandra, iti multumesc pentru randurile si gandurile tale, trairile tale e care stii sa le exprimi intr un mod, rar intalnit! Pur si simplu plang si citesc si merg inainte astept cu nerabdare sa vad ce ti s – a intamplat. Tu, reusesti sa scrii acum cu degetele tale firave? Esti de admirat, esti un exemplu!!! Te imbratisez cu caldura!

  10. Raluca
    September 28, 2020 at 8:41 pm

    Citesc si plang! Forta de care ai dat dovada este extrem de mare… altcineva ar fi capitulat de mult! Te admir extrem de mult! Iti doresc tot bine de pe Pamanat!

  11. comabi
    September 29, 2020 at 6:35 am

    Multa forta in continuare! In rest, sunt aleg sa fiu speechless :(. Altfel, nu am injuraturi pentru cata furie am acumulat lecturandu-ti povestea.

  12. Ghibilic Diana
    September 29, 2020 at 2:58 pm

    Doamne Ale nu imi vine sa cred prin ce ai trecut,si cate ai putut indura din partea acestor oameni si a acestui sistem infect.esti o femeie puternica!!!!multa sanatate !!!😘😘🤗🤗🤗🤗

  13. Mira
    September 29, 2020 at 8:06 pm

    Doamne, cat esti de puternica si cata rabdare ai putut avea cu acei nemernici din spitale…
    Iti doresc multa sanatate! Asteptam se ne povestesti despre experienta din Germania!🤗😘

  14. Angela
    September 30, 2020 at 6:26 am

    Cuvintele chiar sunt de prisos, este enorm de greu chiar si de citit. 😭 În spitalele României 60 % sunt diavoli și nicidecum medici. Eu le-as fi dat numele real tuturor, asa cum la noi justiția nu funcționează, măcar sa fie scuipați de oameni pe strada! Ii doresc fiecărui medic corupt sa ajungă sa stea internat la spitalul de arși măcar 24 de ore!
    Tu ești atât de puternica, incat iti doresc doar sănătate și sa nu mai simți niciodată durere! Sa ai un viitor frumos și sa dormi bine. Sa poți uita bătaia de joc și chinurile iadului prin care ai fost nevoita sa treci din cauza satanelor care stau în fotolii moi și își bat joc de semenii lor.
    😭❤️

  15. Andreea
    October 1, 2020 at 3:19 pm

    Esti o luptătoare, citesc și plâng, nu stiu cum ai avut atâta putere,fiind atât de dureros totul…. Trebuie să scoți o carte fizică, un denunț și o mărturie incontestabilă. Cu nume și prenume ale monstrilor care v.au chinuit fără milă!

  16. Amalia
    October 1, 2020 at 3:27 pm

    Draga Alexandra, sper sa ai parte de cât mai multe bucurii in viața, după tot tumultul și durerea ta. Sistemul medical din România, cu toți conducătorii lui, este unul criminal. Ma gândesc cât de neom sa fii totuși ca individ sa poți trata cu indiferenta asta ceva. Sa poți face ceva și sa nu faci…..

    Alex, trebuie sa spui mai departe povestea. E nedrept sa vedem Jenantul film despre Colectiv și realitatea voastră sa fie alta. Citesc fără sa respir și lăcrimez la final. E prea mult pentru oricine…..

  17. Attila
    October 2, 2020 at 12:12 pm

    Complimente mamei! V-a nascut a doua oara si nu a crapat inima in ea. Dumneavoastra va doresc sursa interminabila de rabdare… si inspiratie. Voi fi cumparator al cartilor ce le veti lansa. Veti lansa nadajduiesc.

  18. Cristian
    October 2, 2020 at 3:03 pm

    Am trait si eu necazuri cu sistemul ,dar nu cel medical care dupa cate se pare e cel mai infect,eu am trait in casa de copii si la 18 ani cand am terminat scoala ,in anul cand am facut 18 ani ,m,-am dus normal la masa sa mananc si bucatareasa mi-a zis nu mai aparti de noi,nu mai poti manaca de acum inclosed dupa care m- am dus la directoare si mi-a zis acum pleci de aici sai chem politia.Am plecat si cateva zile am dormit in scari de bloc ,ceea ce a urmat,cred ca numai dumnezeu mi-a clarity drumul in viata,as vrea sa mai spun dar e foarte mult de povestit.ma bucur sa aud ca esti bine si ti-am citit cu mare durere ceea ce ai patit tu ci ceilalti oameni in colectiv

  19. Nicoleta
    October 2, 2020 at 9:46 pm

    Buna Alex. Te admir. AI un psihic si o inimă atât de tari…mă bucur mult,din tot sufletul,ca ai reuşit sa învingi lupta cu “boala din spitalele româneşti “. Sunt “oameni”care nu se pot numi”oameni”…Cu atât mai puțin”medici”. Acum 4 ani,una din surorile mele,a trecut prin”infernul septicemiei “. O săptămână întreagă a suferit dureri groaznice. Şi asta tot din neglijența unui medic,sau nepăsării lui.I-au amputat piciorul,dar a fost última EI şansă. Din păcate,la 2 luni după operație,s-a stins. Eşti o mare LUPTĂTOARE….toți sunteți mari LUPTĂTORI. Am citit tot ce ai scris,pe nerăsuflate, de când ai început cu micile articole scrise pe Facebook. Acum 2 săptămâni,am găsit această mare poveste. Şi am citit tot….Nu-mi vine să cred,că există astfel de ființe( pentru că Nu-I pot numi “oameni”) pe pământul acesta. Nu au mustrări de conştiință, nu au remuşcări…într-un cuvânt:NU AU INIMĂ. Sunt plecată de aproape 20 de ani din țară, dar nu regret. Mă întorc, din când în când,pentru familia mea care este acolo,mama,surori,nepoți,etc…Pentru peisajele minunate, pe care le avem, că este o țară frumoasă.Dar,din păcate, plină de corupţi si de”mizerii” . Aş vrea din tot sufletul (şi sper) să publici si cartea. Şi să reuşeşti( cu ea) să treacă de granițile României. Să fie tradusă şi citită, peste hotare. Să se audă glasul vostru şi a celor ce nu mai sunt printre noi,prin cuvintele scrise de tine. Să se audă în toată lumea,ororile ce se petrec în spitalele româneşti. Îți doresc din tot sufletul meu,MULTĂ SĂNĂTATE, tot binele din lume şi Dumnezeu să-ți aline durerile si suferințele . Nu numai cele fizice,ci şi cele sufleteşti. Te îmbrățişez cu mult drag.

  20. Mădălina
    October 5, 2020 at 1:54 pm

    Iti mulțumesc pentru ca ai gasit puterea sa împărtășești aceasta experiența urâta. Sper din suflet ca scrisul sa te elibereze si pe noi restul sa ne motiveze sa schimbam Romania si mai ales oribilului sistem sanitar. Am simtit pe propria mea piele neputința in fata unor monștrii numiți medici si înțeleg socul simtit cand ai realizat ca in loc de ajutor si compasiune ai primit ce e mai rau… Imi pare nespus de rau ca sistemul medical te-a abandonat si ca rareori ai gasit un om-excepție. Datorită tie ma gândesc serios sa ma întorc si sa încerc, pe bucățică mea de pregătire sa contribui la a construi o țara in care meriți sa trăiești! Aștept cu nerăbdare cartea publicată ca sa o fac cadou cunoscuților. Mesajul tau trebuie auzit de toată lumea, nu doar de romani!

  21. Adriana Birsan
    October 5, 2020 at 9:56 pm

    Multumesc, Iulia, ca exiști!

    Au fost inumani, Alexandra!!!!!! Sper sa citească toti diavolii ce ai scris, sper sa i rascoleasca. Totusi sunt prea găunosi si abjecti… Ce adunătură de nenorociți.
    Astept povesti de bine de acum, desi ti au rapit atatea sanse. Oameni putrezi!!!

    “Imi mânjesc sufletul cu dezgustul pe care mi-l trezește amintirea lor, în uniformele acelea spilcuite, cu pielea îngrijită și intactă, dar găunoși și abjecți în interior. Se plimbau printre noi superiori, împrăștiind moarte, adevărații balauri din poveste.”

  22. Ghevrea Lavinia
    October 6, 2020 at 12:56 pm

    Nu imi vine sa cred ce citesc…pana unde poate sa mearga coruptia asta jegoasa…ai eu am avut arsuri in urma unei explozi 80%(64% profonde de gradul 3 si resi de gradu 2) dar din fericire nu s-a intamplat in Romania…avem un sistem murdar plin de spaga si atat…imi dau seama cu tristete ca in Romania nu aveam nicio o sansa eram de mult la 2 metri si ei se scuzau pt ca nu au ce le trebui in spitale tara noastra inca nu poate trata un mare ars nu stiu cum sa procedeze nu inteleg cata durere indura un mare ars pt ca ei sunt bine pe ei nu ii doare lor nu le sangereaza sufletul….Asta e ROMANIA…😡😭😭😭

  23. Marius
    October 9, 2020 at 10:51 am

    Exista si varianta in engleza a relatarii? Pentru ca ar trebui trimisa peste tot in lumea asta. Click cu click, ar trebui trimisa tuturor spitalelor din lumea asta, ca atunci cand mai scot capul afara din tara medicii de la noi sa fie priviti cu adevarat asa cum sunt: niste spagari nenorociti si niste criminali. Timp avem, e pandemie, mai mult stam prin casa. Ne-am gasi destui voluntari sa facem asta, continent cu continet, tara cu tara, oras cu oras, spital cu spital, clinica cu clinica. Pana la saturatie. Un fel de WikiLeaks sanitar de Romania. Am patru operatii efectuate, 3 pe spagi si una la privat pe bani (vreau sa spun ca nici inz iua de azi nu am primit factura de la spitalul privat. Stiti ce mi-au spus cand le-am reprosat ca m-au cam incarcat la nota? “Daca nu aveati bani nu veneati la noi” si “Dvs ati venit la noi, nu noi la dumneavoastra”). Imi pare rau ca nu le dati numele medicilor alora sa ii scuipe lumea pe strada cum bine spunea cineva aici. Fara suparare, dar o sa insist cu treaba asta.

Leave a Reply to Amalia // Cancel Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Play Cover Track Title
Track Authors