0%

Posted By: Alexandra On:


Iadul de dincolo de porțile salvării

Dau scroll prin newsfeed-ul Facebook și, printre postări sponsorizate ale partidelor, oameni care dezbat situația politică din țară și selfie-uri, apar fotografiile surprinse în Spitalul de Boli Infecțioase din Reșița. O bătrână, probabil bunica și mama cuiva, stă întinsă într-un pat dezordonat, privind pierdută înspre mine. Îmi sfredelește inima cu ochii ei rătăciți, rugători. E descoperită. Tot ce are pe ea este un scutec, schimbat cine știe când, și un jerseu pe care, într-o altă poză, îl folosește ca să-și încălzească picioarele tumefiate. I-au căzut biscuiții pe jos, dar nu a fost nimeni pe acolo ca să îi ridice. Nimeni care să îi dea o pătură. Jegul este copleșitor, sufocant.

Într-un alt pat, e un sac negru. Aș vrea să pot să spun că este gol, că e un trucaj, că nu e nimic – sau nimeni – în el. Dar știu că m-aș minți. Corpul cuiva, un om pe care cineva îl iubea, e culcat acolo, în plasticul rece, cu sufletul gonit pentru totdeauna. Gonit de mizerie. Gonit de oroare. E culcat printre ceilalți bolnavi, pe care România încă nu i-a învins, dar probabil că o va face, iar ei se uită la sac, se uită la ei, întrebându-se cine e următorul.

Apoi a treia poza mă lovește în măduva ființei. Un trup gol, emaciat, cu chipul umbrit, zace în mijlocul unui hol murdar, ținându-și mâinile la piept în neajutorare, ca și cum s-ar teme de un mare rău. Pentru o clipă, creierul meu nu izbutește să dea sens imaginii. Găsește referințe bizare, din filme de groază văzute odinioară, din cărți cu monștri citite demult, din jocuri video cu strigoi și cu spitale bântuite. Când pricep, în sfârșit, că e aievea, că ființa aceea chinuită există cu adevărat, că este omul drag al cuiva, încep să plâng și să îmi amintesc, rând pe rând, toate episoadele groazei dintr-o cadă verde, de acum cinci ani.

Ah, nu. Colectiv nu s-a stins niciodată, ci arde în continuare, uneori cu flăcări vii, ca la Piatra Neamț, alteori cu focul necruțător al dezumanizării, ca la Reșița. Colectiv nu este „Colectiv”, incendiul din noaptea de 30 octombrie 2015, ci simptomul unei boli mult mai mari de atât, o maladie a cărei cauză principală este corupția, ale cărei consecințe metastazate sunt aceste lăcașuri ale morții, numite doar eufemistic spitale. În realitate, sunt niște lagăre de exterminare, ascunse cu dibăcie în inima așa-zisei civilizații.

Dar oare câte astfel de abisuri ale neomeniei există în România, și câți nevinovați despre care nu vom ști vreodată se zvârcolesc în ele? Câte trupuri goale, cu chipul umbrit și mâinile slăbite, cuibărite de teamă la piept, zac pe jos, pe betonul rece și însângerat, cerșind dragostea de aproape, gestul salvator care nu mai vine? Implorând cu căutătura răvășită, fragili și pe moarte, o alinare oricât de simplă, ca să creadă că s-au înșelat, și că nu sunt, de fapt în iad? Câți monștri se plimbă pe lângă ele, cu ochi goi și brațe de piatră, fără ca măcar să le pună o cârpă în jurul umerilor, negându-le o ultimă blândețe, lăsându-le să se destrame în murdărie?

Deși am suferit la rândul meu, nu de mine mă doare cel mai tare, ci de cei pe care îi iubesc, pentru că nu trece zi în care să nu mă gândesc, cu o frică viscerală, la clipa în care vor avea nevoie de ajutor, într-o țară în care viața este o inconveniență pentru cei care răspund de ea, iar moartea este văzută ca o soluție facilă, de preferat unei lovituri de imagine date prețiosului sistem.

„Umbra” de pe chipul acela nu este întâmplătoare. Este acolo și ca să ne dea voie ca, în locul ei, să ne imaginăm fețele oamenilor noștri dragi, arcul delicat al buzelor mamei, gropițele din obrajii copilului, ridurile adânci de pe fruntea tatălui, ochii îmbătrâniți ai bunicii, toate acele detalii care îi fac pe cei pe care îi iubim să fie ei. Luați-le și așterneți-le peste negrul acela bolnav și dați o identitate victimei străine prăbușite pe caldarâm, transformați-o în cineva profund al vostru. Pentru că așa și este. Omul acela, oamenii aceia, sunt ai noștri și cei pe care i-am ales să ne reprezinte i-au lăsat de izbeliște, i-au abandonat. Și oricând am putea să le luăm noi locul. Sau mama noastră. Copilul nostru. Tatăl nostru. Bunica noastră.

Dăm scroll mai departe în newsfeed și ne holbăm, decerebrați, la pisici, la politicieni și la selfie-uri. Dar oamenii aceia nu dispar odată ce mouse-ul trece peste ei. Nu se fac bine îndată ce algoritmul social-media naște alte lucruri, mai interesante, oferte la cadourile de Crăciun, certuri între partizani. Ei rămân acolo, goi și singuri, căzuți pe podea în propriile excremente, înfrigurați în paturi mizerabile sau decedați într-un sac negru, aruncat la nimereală într-un salon în care un porumbel mănâncă firimituri de pe jos, în tovărășia morții, sub ochii răi, voit orbi, ai unei Românii pe care Dumnezeu o rabdă tot mai greu pe acest Pământ.

Pozele sunt aici, dacă vreți să le vedeți.

Facebook


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Play Cover Track Title
Track Authors