Victoriile triste ale Răului
Până acum câțiva ani, credeam că răul este ceva abstract. Sistemul medical din România îmi ucisese tatăl, dar am găsit cumva puterea să iert medicii care luaseră decizia să-i facă de urgență o operație experimentală, la care n-au recunoscut că nu se pricep. Am înțeles că hotărâseră greșit când l-am găsit căzut pe jos, în holul din micul nostru apartament. Cu puținele cunoștințe pe care le aveam la vârsta de 14 ani, am încercat să-i fac manevrele de resuscitare, dar n-am obținut nimic. Inima lui iubită se oprise pentru totdeauna în pieptul pe care îl apăsam stângaci, cu mâini prea mici care tremurau de frică și de durere. Ambulanța a sosit cu întârziere, la mai mult de 20 de minute de la apel, deși era vorba despre o urgență majoră. Paramedicii și-au declanșat de câteva ori defibrilatoarele și apoi și-au plecat palmele peste pleoapele tatălui meu, acoperindu-i ochii dragi cu întuneric. Și totuși i-am iertat pe toți atunci, din sufletul meu de copil, învinovățindu-mă în schimb pe mine. Nu ajunsesem la timp acasă. Asta era. Manevrele mele au fost prea slabe. Îl lăsasem să îmi care bicicleta pe scări cu câteva săptămâni în urmă și fusese prea grea.
Am trăit cu vina aceasta în suflet multă vreme și am asistat neputincioasă la destrămarea familiei mele, la suferința imposibil de rostit a mamei, la sfâșierea surorii mele. Am vrut să le vindec pe amândouă de chinurile lor, dar n-a fost chip. Toată dragostea din lume n-a putut umple golul dispariției lui Tațcaș și am rămas toate, într-un fel sau altul, strâmbe, găsindu-ne vinovății în noi, acolo unde nu era decât durerea imensă a pierderii.
Treisprezece ani mai târziu, în timp ce apa înghețată îmi ardea rănile infectate în cada verde a Spitalului de Arși, mi-am amintit o poveste pe care mi-o spunea mama când eram mică, despre cum mi-a îngrijit tata ochișorii bolnavi atunci când eram bebeluș. „Te legăna, îți cânta și îți tampona pleoapele cu o compresă sterilă îmbibată în ceai de mușețel”. M-am agățat de imaginea aceea ca să rămân om pentru încă o zi și am încercat să fug de sub jetul aspru al dușului în brațele tatei, măcar în locul acela din mintea mea, în care el era viu. Dar n-am izbutit. Am rămas acolo, printre rămășițele însângerate ale trupului meu devastat, în vana de cauciuc uzat, mânjit cu cenușă și crâmpeie de ființă. Și atunci m-a lovit contrastul dintre bunătatea supremă a acelei scene – un bărbat tânăr, oblojindu-și pruncul bolnav – dintre umanitatea ei desăvârșită și supliciul la care eram supusă zilnic fără milă de cei care, ca el, ar fi trebuit să mă vindece. De aceea nu puteam să evadez. Eram prizoniera cruzimii și a minciunii, devenite legi nespuse ale sistemului medical românesc. Nu aveam nimic, dar aveam tot ce ne trebuie. Eram sterilă, dar muream din cauza septicemiei. Atunci am înțeles, în sfârșit, că răul există cu adevărat, este concret, întrupat, vorbește și se învârte printre noi deghizat în oameni, în funcții și în decizii. Atunci am înțeles că nu eu eram vinovată de moartea tatălui meu. Nu eu nu putusem să îl salvez, ci ei, cei pe care îi iertasem și care, acum, mă ucideau pe mine.
Am revăzut una dintre ultimele amintiri cu el, din septembrie 2002. O asistentă l-a adus pe holul Spitalului Județean din Târgu-Mureș, ca să stăm scurt de vorbă. Suferise deja intervenția care avea să-i curme viața și era epuizat. Prin tubul perfuziei, i se prelingea un firișor de sânge iar mâna înțepată îi zvâcnea. Avea frisoane. I-am întins desenele pe care i le făcusem – un dragon care fuma o țigară și pe care îl poreclisem Tațcaș, exact ca pe el – și l-am îmbrățișat scurt. Cu colțul ochiului, am văzut cum mama i-a strecurat asistentei bani în buzunar. Se încheiase cu succes „tranzacția” care ne-a permis să îl „vizităm”. Mi-am ferit privirea înlăcrimată de scena penibilă și mi-am lipit-o de afișul de pe stâlp, o reclamă cu roz și negru la medicamentul Plavix, care mi-a rămas până azi întipărită în minte, ca un semn indelebil a ceea ce am refuzat să pricep atunci – stricăciunea absolută a „sistemului” și a celor care îl populează.
La distanță de 13 ani dintre moartea tatălui meu și calvarul meu din SCUPRA, corupția, metehnele bătrâne, șpaga, aroganța, neomenia, incompetența erau aceleași ca odinioară și doar printr-un joc al destinului eu am trăit, când alții – milioane – s-au stins, inclusiv el, din cauza călăului în care s-a transformat instituția sănătății la noi.
Cine s-a așteptat ca în trei luni, o mână de oameni să repare tot ce au stricat 3 decenii de corupție, treizeci de ani care au normalizat furtul din banul public, mințitul de dragul imaginii, condiționarea actului medical cu atotputernica șpagă, „abonamentele” clasei conducătoate la fondurile publice și improvizațiile ucigașe, nu înțelege – cum odinioară nu am înțeles nici eu – adevărata măsura a dezastrului – a Răului, cu „R” mare – din sistemul medical românesc, acest Rău care nu s-a sfârșit niciodată, ci a continuat să lucreze până când a izbutit să-i înlăture pe cei care amenințau să îl stârpească.
Răul acesta tocmai a repurtat o mare victorie astăzi.
