0%

Posted By: Alexandra On:


II: Spitalul nevindecării

Deschid ochii și o văd pe mama printre marginile bandajelor. Stă în mijlocul salonului alături de prietena mea Elena. Tremură și este lividă. „Ai venit…” îi spun ușurată, cu glasul stins. „Cum să nu vin, puiul mamei”. Durerea pe care o simt este îngrozitoare. „Ce s-a întâmplat cu Tamara?”, întreb. „E bine, nu este internată în spital. Are niște răni mai mici.”, îmi răspunde Elena. „Stai liniștită, nu îți face griji pentru ea. Nu te agita. Te-au operat”.

Nu am o percepție clară asupra propriului trup. Parcă sunt o masă de carne frământată continuu de mâini lacome care îmi smulg pielea de pe oase. Fața îmi este complet amorțită. „Mama, am nas?”bâigui, năucită de anestezic. „Buze mai am?”. „Ai de toate, drăguța mea. Ai chiar și gene”. Dintr-o dată, își duce mâna la gură și iese repede din salon. A plecat de aici ca să se prăbușească undeva. Probabil că nu sunt prea bine. Probabil crede că voi muri. Oare am să mor? Nu îmi dau seama cât de grav sunt rănită, dar durerile pe care le am la mâna dreaptă, la spate și la umărul stâng sunt cumplite.

Pendulez între leșin și trezie. Fata din patul de lângă mine plânge atât de sfâșietor…Mi se rupe sufletul. Are tot trupul bandajat și lacrimile îi udă tifonul de sub ochi. „Cum ni s-a putut întâmpla așa ceva? Nu înțeleg. Doamne, ce mă doare”. Mi-ar plăcea să o consolez cumva, dar înainte să apuc să-i vorbesc, îmi pierd cunoștința. Mă trezesc după un timp, pe întuneric. Cineva a stins lumina la noi, dar a lăsat ușa crăpată. Fâșii de neon pătrund prin fantă și îndulcesc un pic bezna, străpunsă doar de pâlpâirile beculețelor aparatelor care ne monitorizează.

Aud un oftat prelung care se termină într-un suspin. „Nu mai suport. Așa de tare mă doare, nu mai rezist”, se lamentează fata, învinsă. Vreau să o ajut, dar nu pot nici măcar să întorc capul în direcția ei. Într-un final, reușesc să o întreb: „Nu ți-au dat nimic pentru durere?”, „Le tot chem, dar nu vin niciodată”, „Hai…hai să le strigăm împreună”, îi propun, dar glasul ei este prea slăbit, așa că strâng în plămâni tot aerul pe care îl pot ține și țip: „Doamna asistentă!”, „Doamna asistentă!”. Într-un târziu, intră val-vârtej la noi o femeie. Este furioasă. „De ce țipați așa! Ce s-a întâmplat!”. Nu îmi place abordarea, dar nu mă las. „Fata asta are dureri mari. Plânge fără încetare. Vă rog, ajutați-o!”. Asistenta își îndulcește tonul: „Ce să îți mai dăm, măi copilă, ți-am tot dat!”, „Dar mă doare așa de tare, vă implor”. Vocea i se transformă în plâns. „Să văd ce pot să îți aduc”.

Continuă să se vaite și să se roage la Dumnezeu. „Te rog Doamne, nu poate să fie adevărat. Te rog, Doamne, fă să mă trezesc”. Am mai auzit aceste cuvinte și în container, când băiatul blond, strivit între trupuri, se ruga să nu fie real ceea ce ni se întâmpla. Cerșea să fie scos dintr-un coșmar. Spera că, după ce trece, se va deștepta asudat și terifiat în patul lui, departe de rău, întreg sufletește și trupește. Mă întreb dacă mai trăiește, dacă e și el cu noi aici, suspinând în vreun salon sau dacă a rămas acolo, dacă din rugăciunea lui s-a ales scrumul. Mă doare tare. Aș plânge și eu, dar nu vreau să o tulbur pe fata greu încercată de suferință. Nu vreau să mă gândesc la moarte, la fum, la focul acela devastator, la corpurile noastre arse și năruite, la mirosul chimic pe care îl simt și acum, întipărit în toată ființa mea. „O sa fie bine, o să vezi, de mâine o să fie mai bine”, o alin, dar ea continuă să plângă, iar eu leșin din nou.

Mâine nu a mai sosit niciodată pentru ea. S-a stins din viață lângă mine fără ca eu să știu, fără să simt, fără să pot să strig, să chem pe cineva. Viața fragilă care îi mai rămăsese după ce a înfruntat infernul s-a frânt, copleșită de durerea aceea pe care inima ei nu a mai putut să o ducă. Mă trezesc a doua zi cu glasul ei în gând și verific patul de alături, care acum este gol. Mama a ajuns deja la spital și îmi povestește ce i-au spus medicii despre mine. Nu pot să mă concentrez. „Unde este fata?”. Ezită, apoi îmi zice că am fost patru în salon, dar pe unii i-au transferat la terapie intensivă. „Și pe ea?”, „Și pe ea”. Minte. Se face liniște între noi. O rup eu. „A murit, nu e așa?”. Aflu în sfârșit adevărul. Pe când a ajuns sora ei la spital cu câteva lucrușoare într-o geantă, copila deja pierise.

Încerc să înțeleg. A plâns toată noaptea. A cerut ajutor. A murit singură chiar aici, în timp ce eram inconștientă. Dispariția ei mă zguduie din temelii. Un suflet cu care am împărțit câteva clipe sfâșietoare de viață, a urcat la cer de lângă mine, iar eu nu i-am fost în niciun fel alături. Nu am putut să o ajut. Am fost gemene în suferință, și cu toate acestea ea nu mai este. Noaptea a răpit-o dintre vii și m-a lăsat pe mine. De ce? Dacă până acum realitatea lucrului cumplit prin care am trecut fusese acoperită de vălul șocului, al luptei pentru supraviețuire, acum masca a dispărut de pe hău și simt o groază fără margini. Tac mult timp privind în prăpastie, pradă fricii. Mama îmi mărturisește că nu sunt unul dintre cazurile ușoare. Doctorul Petrescu, șeful secției de terapie intensivă, i-a zis că sunt rău, am arsuri adânci pe spate, mâna dreaptă îmi este foarte afectată și sunt rănită pe cap și pe față, ceea ce îmi agravează prognosticul. Singurul motiv pentru care nu m-au dus la ATI este că nu am leziuni serioase pe căile respiratorii.

Îmi tot vorbește, dar nu o aud. Durerea curge prin mine incandescentă, pârjolindu-mă din interior, ca și cum incendiul s-ar fi cuibărit undeva înăuntru, arzând în continuare, de nestins. Mi-e greață, dar mai presus de orice, îmi este teamă. Cer să mă văd într-o oglinjoara de buzunar. Nu mă recunosc. Tot capul îmi este îmbrăcat într-o cască de tifon, întreruptă de spații mici pentru ochi, nas și gură. „Arăți ca o mică mumie”. Mama încearcă să mă facă să râd. Nu pricep prea bine ce mi se întâmplă. Restul zilei trece straniu, ca un somn năuc întrerupt de momente de trezie din care îmi amintesc limpede doar transferul într-un salon mai mare, în care mai sunt 3 fete și un băiat. O recunosc pe Flavia care stă în șezut foarte dreaptă pe patul ei. Suspină de durere. Partea de sus a trupului îi este acoperită de pansamente. „Alex!” țipă ea când mă vede. „Doamne, nu am realizat că ești tu. Ce bine că am nimerit împreună”.

Cu noi e și roșcata care plângea în salonul de triaj. Lacrimile îi lăsau dâre pe obrajii înnegriți de scrum. Nu rețin când ne-am prezentat, dar știu că o cheamă Iris. Varsă negru într-o tăviță, icnind și plângând. Parcă ar scoate din ființa ei întunericul care ne-a intrat în carne și în suflet în timpul incendiului. Iris vomită noapte, rău și durere. Lângă mine stă o altă fată, pe care o cheamă Sandra. E frumoasă și i-o spun. Deși nu ne cunoaștem, mă bucur mult că e vie.  Toate trei avem capul, spatele, umerii, brațele și mâinile acoperite de comprese groase. Niciuna dintre noi nu a văzut cum arată ceea ce este dedesubt. Băiatul din salon se dovedește a fi Ciprian. Îmi dă vești despre Nelu, care este internat în alt spital. Din când în când sosește o asistentă cu „ploști” în care trebuie să urinăm. Toaleta este departe, pe hol. Nu putem să mergem singuri și nici nu avem cum să ne folosim de mâini. Părinții noștri, frații și surorile ne ajută cu igiena și cu hrana. Spre seară, efectul medicamentelor dispare. Prețul lucidității este o durere indescriptibilă. Mă vlăguiește și îmi răpește orice urmă de speranță. M-am inflamat și sufăr îngrozitor de frig. Nu mai am piele care să îmi țină de cald. Ne chinuie frisoanele, iar în salon se aud doar plânsete și clănțănit din dinți.

Durerea este imensă, copleșitoare. În mijlocul spasmelor ei, ne întrebăm dacă nu ar fi fost mai bine dacă muream. Luptăm să nu cedăm, dar din când în când, cineva hohotește învins, iar noi ne luăm după el, sau după ea. Agonia este deplină. Singurătatea, absolută. Suntem 5 oameni aici și lacrimile noastre însumate încearcă să spele de cenușă ce a mai rămas din noi. Nu izbutesc. Cum ar putea, dacă încă ardem? Îmi pierd cunoștința și mă trezesc noaptea. Mă uit în jur disperată, să mă asigur că niciunul dintre noi nu a fost luat. Sandra îmi observă tulburarea și începem să vorbim mult și apăsat despre tot ce s-a întâmplat, despre oamenii care mai trăiesc și cei care au plecat dintre noi, despre cât de tare ne doare. Despre cum nu ni se pare real ceea ce trăim. Acest sentiment a devenit laitmotivul nostru întunecat. Ne străduim să ne aducem unul altuia consolare cu încurajări, chiar dacă lumea fiecăruia s-a prăbușit. Ne-am lua în brațe dacă am putea. Dar nu avem cu ce. Îmbrățișările sunt legate strâns în bandaje.

La 6:00 fix, cineva intră la noi. Femeia este îmbrăcată într-un halat verde și poartă bonetă. Are ochii blânzi și glasul domol. „De astăzi începem băițele”, spune ea. Rând pe rând, ne vor duce în sala de igienizare și ne vor spăla rănile. Mă ajută să mă așez în într-un scaun vechi cu rotile. Sunt sfârșită din cauza durerii. Pe hol e foarte frig și miroase a clor. Soarele nu a răsărit și bezna de dincolo de geamuri contrastează cu neoanele stridente din spital. Ziua se face tot mai scurtă, iar noaptea se prelungește înspre zori, nemiloasă. „E 1 noiembrie”. Repet data ca să nu pierd socoteala timpului. Încăperea rezervată băiței este mare și rece. În colțul din stânga, văd o cadă verde cauciucată, cu margini pliabile. La picioarele ei, e o instalație obișnuită de duș. Tremur încontinuu de frig și de greață. Durerea. Veșnica durere.

-Alexandra te cheamă, nu e așa?
-Da. Pe dumneavoastră?
-Eu sunt Alina. Te rog să mă tutuiești, altfel am să mă simt extrem de bătrână!

Zâmbesc. Femeia își pune mănușile de unică folosință. Întreb ce se va întâmpla mai departe.

-Alexa, te voi așeza în cadă, îți voi scoate pansamentele și îți voi spăla rănile cu apă și cu săpun, apoi vor veni doctorii tăi să te vadă.
-Aș putea să iau un analgezic? Este foarte devreme și nu am primit nimic de ieri.
-Îți dă imediat asistenta un Ketonal.

Alina mă pune în cadă, întâi șezutul, apoi picioarele. În salon intră o asistentă înaltă și brunetă, cu o seringă. Scoate capacul branulei de la picior – singurul loc în care mi-au putut-o monta – și îmi injectează medicamentul. Lichidul este rece și ustură. Mă doare și suspin, dar mă consolez cu ideea că substanța va atenua durerea mai mare, provocată de procedură. Nu știu la ce să mă aștept…Mă gândesc că nu poate să fie mai rău decât ceea ce simt acum, acest zvâcnet disperat, ca o arsură permanentă care mocnește pe sub pansamente. Poate că sunt atât de amorțită încât nici nu am să percep mare lucru din intervenție. Dacă ar fi așa de rău, mi-ar fi administrat ceva mai puternic, nu un banal Ketonal. Da…Sigur. Sora mea ia Ketonal pentru dureri de dinți.

-Alexuțule, întâi am să verific un pic bandajele, apoi, dacă sunt foarte aderente, le udăm cu apă ca să vină jos mai ușor, să nu trag de ele.
-Bine, Alina.

Cu mișcări delicate, infirmiera derulează feșele, strat după strat. Când ajunge la ultimul rând de tifoane, simt aerul rece pe umărul stâng, probabil dezbrăcat de piele. Îmi amintesc fâșiile care atârnau de pe mine în urmă cu două seri și mă trece un fior de greață. Înghit în sec, ca să nu vărs. Încă nu văd plăgile, însă compresele sunt foarte însângerate. Alina le tot ciupește ca să le desprindă, dar sunt complet lipite. Țip când infirmiera trage de pansamentul de pe mâna dreaptă, care scoate un pârâit grotesc, dar nu se urnește. Se îmbujorează și renunță.

-Hai să dăm cu apă, da?
-Da…

Sunt din ce în ce mai speriată. Prinde în mâini dușul și îl pornește. Îi verifică temperatura pe braț și continuă să o regleze de la robinet. Trec câteva minute iar mie imi este tot mai frig. Tremur și durerea crește. Trupul meu jupuit nu face față răcorii din salon și mă scutur din toate încheieturile, fără să mă pot controla. Înainte de incendiu, când îmi era rece, făceam un duș și îmi era bine. Iubeam să fac baie și am speranța, absurdă, că apa caldă mă va alina și acum, în cada Spitalului de Arși. O aștept ca pe o binecuvântare.

-Alina, îmi este tare frig…oare mai durează mult?
-Știu, puiule, dar apa este rece, nu se încălzește nicicum…Nu știu ce are. Noi am tot spus că este stricat, dar nu ai cu cine să vorbești aici. Va trebui sa te spăl așa. Se va încălzi pe parcurs, îmi pare tare rău.

Aprob din cap resemnată și infirmiera pune jetul pe mâna dreaptă. Inima mi-o ia la goană, izbită de revelația neașteptată a durerii crunte, inumane. Izbucnesc în lacrimi. Nu poate să fie real. Asemenea dureri nu au cum să fie aievea.

-Ali..Alina, nu pot, te rog, oprește-te, nu pot. Doare prea tare, te rog.
-Știu, știu că doare, dar nu am ce să fac, băile dor, mai ales la început.
-Te rog, nu puteți să mă adormiți? Nu mă puteți seda cumva? Nu rezist la așa o durere.
-Draga mea, atât ți-au trecut în fișă, Ketonal. Noi nu adormim pacienții la băi.
-Dar Alina, nu pot, nu pot…

Infirmiera cheamă totuși o asistentă. Vine aceeași care mi-a injectat medicamentul. Îi spune ceva în șoaptă și femeia mă privește sec, ridicând din umeri.

-N-am ce să îi dau mai tare. Așa au scris medicii în fișă, așa fac, asta e. Eu nu pot să îi dau de la mine. Să vorbească cu ei! Nu e treaba mea.

Iese fără să se uite în urmă. Frământându-și mâinile, Alina se întoarce și mă atinge pe picior.

-Alexuțule, hai fii curajoasă, am să fac să se termine repede.

Sunt îngrozită. Cum să mă împotrivesc în halul în care sunt? M-aș ridica să plec de aici, să fug, dar sunt atât de slăbită încât nu aș reuși nici măcar să cobor singură din cadă. Alina mă acoperă cu dușul. Vreau să urlu, dar nu iese nimic din mine. Stau în vana de cauciuc cu gura căscată și țip mut, în interiorul meu. Pe măsură ce apa udă bandajele, curge sânge și unele dintre comprese cad, dezvăluind adevărata măsură a ruinei mele trupești. Acum jetul lovește direct în rănile deschise și hohotesc, sufocându-mă, scuturată de frisoane. După ce mă scapă de pansamente, scoate din ambalaj un burete urât care are pe o parte franjuri duri. Dintr-un flacon mare pe care scrie „Dexin”, pune un glob de săpun pe dispozitiv. Desprinde de răni țesutul mort cu dinții aparatului. Acesta scoate un sunet oribil, de sfâșiere. O implor să înceteze.

Nu, nu. Trupul omenesc nu e făcut să simtă ceva atât de groaznic. Întoarce buretele și mă spală cu partea moale, storcând în plăgi soluția usturătoare. Plâng și sângerez, complet goală, goală de piele, goală de tot ce e omenesc în mine. Te rog, Doamne. Fă să nu fie adevărat. Te rog, Doamne, fă să se oprească. Vreau să mă trezesc. Mă rog lui Dumnezeu și îmi vine iarăși în minte chipul speriat al băiatului care, cu mâinile împreunate, cerșea să fie smuls din coșmar. Dar tot a ars. Apoi o văd pe copila care a murit lângă mine și îi aud glasul subțire, înfrânt, șoptind aceleași lucruri în tăcerea salonului întunecat, înainte să piară din lume: „Doamne, nu e real, Doamne, nu poate să fie real”. Ba este adevărat. Iar ea…ea nu mai e deloc.

Mâna dreaptă s-a umflat atât de tare încât au tăiat-o pe mijloc ca să nu crape de la sine. E despicată de o incizie adâncă prin care se ițesc, fragile, tendoanele albe. Pe antebraț și pe braț nu mai am piele deloc. Îmi văd carnea roșiatică, lucioasă. Întorc capul. Umărul stâng pare creația bolnavă a unui sculptor nebun. E scobit, diform, de parcă focul ar fi mușcat din el ca să-și astâmpere foamea. Sângele țâșnește din pântecele căscat al rănii vâscos, de un roșu închis. Oroare. Nu e real. Coșmar. Trezește-te, trezește-te! Degeaba. E aievea. Nu știu ce am pe spate, dar durerea este atât de mare încât fac pe mine.

-Iartă-mă, Alina, iartă-mă.
-Nu e nimic, puiul mamei, hai, nu mai ai mult. Hai, curaj!

Intră un infirmier înalt, care se apropie și mă privește atent. Schimbă câteva cuvinte pe care nu le aud cu Alina.

-Fetiță dragă, te rog, nu mai plânge. Uite, eu sunt George. Tot pe aici îmi fac veacul, ca domnița de față. Am venit să o ajut.

Își pune o pereche de mănuși și își trece mâna prin părul meu, culegând în palmă mănunchiuri de șuvițe arse.

-Era frumos, dar uite ce a rămas din el, doar mâzgă. Ești arsă rău pe cap. Nu e bine ca mizeria asta să stea așa de aproape de răni.Te superi dacă te tund?

Cred că îi răspund că nu, dar nu sunt sigură. Ceva în mine a încetat să funcționeze. Infirmierul mă rade până la piele. Mașina lucrează și resturile de păr pică în cadă. Arată ca niște ghemuri stricate de lână arsă, lipită cu negreală. Miros urât, a chimicale, a noaptea aceea de alaltăieri, din container. Alina mă spală acum pe față, îmi curăță nasul și mă udă pe scalp. Mi se preling pe frunte șuvoaie de sânge care îmi mânjesc obrajii. Apa lucrează în răni de parcă le-ar răscoli cineva cu amnarul. Iarăși pierde lumină  salonul. Sau poate că pur și simplu mor. Mor de durere.

-Eu zic că e gata. Gata ești!

Alina închide robinetul. Are ochii înlăcrimați dincolo de mască. Și-i ferește de ai mei.

-Acum așteptăm medicii, Alexa și după aceea te ducem în sala de pansamente.

Tremur și plâng în cada verde, goală până în măduva ființei mele, expusă trup și suflet. Îmi este greu să înțeleg ce s-a întâmplat, cum s-a putut întâmpla așa ceva și nu pot să scap de gândul că am trecut printr-un lucru cumplit, imposibil de priceput. Cât de frig poate să fie aici. Apa rece, aerul rece. Rănile care ard și usturimea teribilă provocată de nervii dezgoliți. Înghit continuu ca să nu vomit de durere. Îmi este așa de frig. Frig de undeva din nucleul cel mai profund al umanității mele. De ce mă țin așa? De ce nu mă acoperă cu ceva?

Într-un târziu, apar doi doctori, o femeie și un bărbat. Ea este foarte tânără și poartă o uniformă medicală cu imprimeu cu ursuleți. Are părul coafat atent și este machiată impecabil. Miroase puternic a parfum și îi observ mâinile frumoase, cu manichiura îngrijită, proaspăt făcută. El este de vârstă mijlocie, sobru, într-o uniformă fără nicio urmă de veselie. Se prezintă: domnișoara doctor Preda și domnul doctor Moldovan. Îmi cercetează rănile cu atenție. Rezidenta mă roagă să îi spun Silvia și îmi cere permisiunea să mă fotografieze. Accept cu condiția ca pozele să fie atașate dosarului meu medical.

-Nu mai plânge, te rog, îți faci rău, îmi spune ea.
-M-a durut îngrozitor, mi s-a părut cumplită baia. Nu e normală procedura asta, nu e firesc să îndur așa ceva.
-Ei, hai că nu a fost așa de rău. A trecut, uite, acum ai scăpat. Așa se face igiena arsului peste tot în lume. Așa e protocolul.
-Vor mai fi și altele?
-Bineînțeles! pufnește ea. Cum crezi că ai să te vindeci fără băi?
-Aș vrea totuși un sedativ mai puternic data viitoare, insist.
-Nu se poate.
-De ce?

Tonul ei devine ușor ostil.

-Ai funcția respiratorie afectată. Nu îți va prii un medicament tare.
-Dar nu se poate așa, pe viu, este oribil…
-Trebuie să fii puternică! îmi răspunde, încruntându-se la doctorul Moldovan.
-Sora ta este o femeie foarte ambițioasă, nu e așa? A dat o mulțime de telefoane și au luat legătura cu mine tot felul de oameni. Nu pot să spun că am fost încântat, intervine acesta, vizbil ofensat.

Nu știu ce să răspund. Mă sfâșie frigul, greața și durerea. Nu pricep sensul dojenii. Nu am mai vorbit cu sora mea de dinainte de incendiu. Alina își pleacă ochii și clatină din cap, rușinată.

-Oricum, te operăm curând. Ai arsuri profunde în anumite zone și îți vom lua piele de pe fese.
-Te rog să nu mai plângi, da?
-Să știți că este foarte curajoasă, le spune Alina cu glas sfios. Silvia îi aruncă o privire indiferentă și iese alături de doctorul Moldovan.

Infirmera alege de pe raft un cearșaf mare verde și mă înfășoară în el. Mă scoate din cadă și mă așază în scaun.

-Alexuțule, gata puiul mamei, hai să mergem la Iulia. E asistenta care se ocupă de arsuri.
-Mulțumesc, Alina.

Femeia nu spune nimic. Obișnuitul „cu plăcere” nu se potrivește aici.

În sala de pansamente, Iulia bandajează un pacient în vârstă. Este tânără și frumoasă. Părul ei roșcat strălucește în lumina zorilor care pătrund anevoie prin geamurile mari ale încăperii cu trei paturi și multe dulapuri pline cu ustensile.

-Pe cine îmi aduci, Alina?întreabă ea.
-O fetiță foarte puternică. Alexuța.
-Ah, e una dintre fetele din club. Draga de tine, ia, ajut-o să urce în pat. Pune-o în șezut și mă ocup eu de ea, mulțumesc.

Infirmera face întocmai. Își ia rămas bun de la mine mângâindu-mă pe picior. Într-unul din colțurile salonului este o oglindă. Trag cu ochiul suficient încât să surprind un fragment de reflexie. Cu cearșaful verde înfășurat în jurul corpului și capul proaspăt ras, însângerat, o siluetă stranie cu chip roșiatic se uită la mine din altă lume, total străină de cea pe care o cunosc. Îmi amintesc cum îmi puneam ruj pe buze cu câteva minute înainte să ies din casă în data de 30 octombrie. Părul meu negru, lung. Ochii frumos conturați. Nu știu cine sunt, fata aceea sau spectrul emaciat care mă privește acum cu ochi înlăcrimați, cerșind o scăpare.

Bărbatul pe care îl pansează Iulia este foarte bătrân. E ars la picioare și își privește absorbit rănile. Nu mă observă. Suspină din când în când și repetă, în șoaptă: „nu mă vindec nicicum”, „nu mă vindec nicicum”. Îmi este milă de el. După ce termină, asistenta își schimbă mănușile și vine la mine.

-Ia spune-mi, micuțo, ce s-a întâmplat acolo?

Oamenii nu știu ce s-a petrecut în club. Îi povestesc despre cât de frumoasă a fost seara până la flacăra de pe stâlp care, odată ajunsă la tavan, a aprins toată incinta cu o repeziciune ireală. Îi spun că teama din ochii și din vorbele solistului formației ne-a făcut, pe mine și pe Tamara, să ne mișcăm. Îi descriu căldura înfiorătoare și fumul înecăcios, cu miros arzător de moarte. Băiatul care se ruga. Focul peste noi. Întunericul care ne-a înghițit cu totul, apoi lumina. Celălalt băiat care m-a salvat și chipurile de nerecunoscut ale oamenilor. Bărbatul fără pleoape. Mă opresc. Cuvintele nu se mai lasă rostite. Între noi se face liniște.

-Lasă, Alex, că te faci bine…Hai să luăm jos cearșaful de pe tine, da? Să văd cu ce te pansez.

Apucă un colț al giulgiului verde și începe să dezlipească materialul de pe rănile sângerânde care l-au îmbibat cu secreții. Doare foarte tare. Asistenta se mișcă încet, cu milă. Când sunt goală cu totul, oftează.

-E rău?
-Nu e foarte bine, dar ești tânără și ai organismul puternic. Ai să te vindeci.

Aduce instrumentarul lângă pat și scoate o pensetă mare. Mă curăță de bucățile de piele moartă, ruptă de pe răni în timpul băii. Parcă m-ar jupui de vie. O las să lucreze fără să spun un cuvânt, secată de lacrimi. „Băița” a stricat ceva în mine și m-a amuțit. La final, îmi spală arsurile cu antibiotic amestecat cu ser. Pe alocuri aplică fie o cremă căreia îi spune „Flamazin”, fie fâșii subțiri din ceva ce se numește „Atrauman”. Ustură, Doamne, cum ustură. Mă înfășoară în comprese sterile pe care le fixează cu role de tifon, apoi mă predă infirmierei de pe tură.

-Umblăm un pic, da? Sunt câțiva pași până la voi.

Ștefi mă prinde de mijloc. Nu are cum să mă sprijine în alt fel. Nu am mâini de care să mă poată ține. Mergem șontâc câțiva metri pe hol până în salonul unde mă așteaptă Flavia și Iris. Pe Sandra au luat-o la „băiță” și pe Ciprian l-au mutat la băieți.

-Cum a fost?întreabă timid Flavi.

Nu îmi găsesc cuvintele. Infirmiera mă așază în pat și izbucnesc în lacrimi. Nu înțeleg nimic din ceea ce ni se întâmplă. Durerea zvâcnește în trupul meu lacomă, imposibil de îmblânzit. Înainte să se întoarcă Sandra de la baie, Alina o ia pe Iris, apoi tot așa, rând pe rând, până când am trecut toți prin cada verde.

Mai târziu, vin mama și sora mea. Cristina a sosit din Târgu-Mureș și are ochii obosiți și plânși. Amândouă îmi vorbesc despre nimicuri cotidiene ca să mă amuze.

-Ce vrei să-ți cumpăr? mă întreabă Cristina.
-Ceva fain de la S. E magazinul nostru preferat.

Mă copleșește îngrijorarea pe care o citesc pe chipurile lor. M-am gândit la ele când ardeam. La durerea pe care urma să le-o provoc murind de tânără, ca tata. Când eram mică, după ce el s-a stins, m-am rugat la Dumnezeu să fiu eu următoarea care se prăpădește pentru că nu voiam să mai sufăr așa de tare. Poate că mi-a răspuns mulți ani mai târziu și acestea sunt ultimele mele zile pe Pământ. Într-o dimineață ca aceasta, vor ajunge la spital și cineva le va da o geantă cu ce a mai rămas din lucrurile mele. Le va zice că nu mai sunt acolo. Că nu mai sunt nicăieri.

Cum să le spun despre băi? Cum aș putea să le explic? Ce nume să dau acelei dureri inumane ca să înțeleagă? Ce ar putea să facă ele? Mi se învălmășesc gândurile și nu am forță să le dau sens. Mă abandonez acestei zile și las lacrimile să curgă, să spele din mine tot întunericul pe care nu știu cum să îl exprim altfel.

Sunt amorțită de durere și febra crește. Simt cum ard în interior, dar și în exterior, unde rănile proaspăt spălate par incandescente sub pojghița de tifon care le acoperă. Pe măsură ce trece timpul, pansamentele se udă din cauza limfei, a sângelui și a cremelor care le năclăiesc. Sunt murdară și distrusă. Arsura de pe față declanșează un edem serios din cauza căruia îmi pierd vederea. Nu respir bine. Felicia, una dintre asistente, vine mereu în salon, ne șterge pleoapele, ne pune picături, montează perfuzii, ne aduce plosca și oftează, oftează mult. Paturile vechi și uzate sunt stricate, așa că nu putem să le ajustăm poziția.

-Oricum, și dacă ar avea telecomandă, tot n-ați folosi-o. Au făcut scurt toate. Nu vă lipsește să vă curentați, comentează una dintre infirmiere.

Felicia cară toată ziua lăzi cu ser fiziologic din depozit și le proptește sub saltele pentru ca noi să putem să stăm și în șezut, nu doar culcate. Ne hrănesc când părinții, când Mara. Este o femeie blândă între două vârste, cu păr roșcat și ochi albaștri, vii. Îmi povestește lucruri hazlii despre nepoțica ei, pe care o adoră. Când îmi vorbește, mai uit de durere. Îmi bagă lingura cu supă în gură ca unui bebeluș. Sunt complet neputincioasă.

Sosesc surorile lui Iris. Toți aparținătorii arată la fel. Au ochii roșii de la plâns, le tremură mâinile și se luptă să zâmbească. Nu le iese decât o grimasă îndurerată. Ai noștri se străduiesc să ne abată atenția de la suferință, chiar dacă și ei sunt prăbușiți în interior. Nimeni nu știe dacă vom supraviețui. Fetele îi prind lui Iris părul rămas într-un moț și o mângâie pe picior, dar ea tot întreabă. Întreabă mereu ce s-a întâmplat cu el, cu T. Ele nu au cuvinte pe buze, și nici în inimă. Anca dă din cap și își pleacă privirea. Diana își acoperă fața cu mâinile. T. a murit, dar niciuna nu poate să rostească vorbele.

Iris cunoaște tâlcul tăcerii și leșină. Cade inertă pe pernă, peste rănile de pe spate, spălate fără anestezie. Multă vreme, rămâne mută. Inima ei s-a spulberat în liniștea pe care Anca și Diana nu au putut să o umple cu o veste bună, spunându-i că el trăiește. Durerea pierderii lui e mai sfâșietoare decât cea trupească. Iris plânge și se frânge ceva în noi toți. Înțelegem că iadul nu s-a sfârșit când am ieșit din container, ci continuă și acum, în spital. Și cine știe cât va dura și pe câți îi va curma? Iris, fata care a vărsat întuneric, nu a izbutit să scape de el cu totul. Iată-l cuibărindu-se în ea, în noi, cu fiecare moarte pe care o numărăm, cu fiecare centimetru de piele pe care îl pierdem.

Învăț încă de pe acum să mă prefac că dorm pentru ca mama și sora mea să își dea voie să se odihnească. Dacă ar fi după ele, ar sta lângă mine fără oprire. După ce pleacă, vorbesc în șoaptă cu Sandra. Deși ne cunoaștem doar de câteva zile, am devenit surori de suferință.

-Astăzi, la băiță, mi-am văzut mâna stângă…Mi-au spus că nu știu ce se va alege de ea, dar vor face tot posibilul să o salveze. Sunt arhitect…cum am să mă descurc fără o mână?

Plânge, iar eu nu pot decât să o mint spunându-i că va fi bine, că ne vom face bine. Sandra are un chip delicat, angelic, ascuns sub petice de comprese, lipite peste arsurile de pe pomeți și de pe nas. Lacrimile îi udă obrajii înroșiți de foc și i se preling pe pieptul gol. Toate suntem dezbrăcate, dar ne doare prea tare ca să ne mai fie rușine de ceva. Nu avem voie să purtăm haine. Abia suportăm pansamentele.

-Mihai mi-a fost profesor, dar înainte de toate…mi-a fost prieten. A rămas acolo, cu Cătălina. Au murit împreună. Nu știu…nu pricep cum a fost posibil.

Ținem doliu așa cum putem și povestim până târziu în noapte. Nu dormim din cauza durerilor. Din când în când, Feli vine și mai adaugă sau mai scoate o cutie de ser de sub saltelele noastre, dar orice ar face, acestea tot ne chinuie. Sunt dure și rigide, iar rănile noastre cer altfel de atingeri, care aici nu se oferă. Facem febră și ne pune perfuzii cu Perfalgan. Adormim și ne trezim urlând după ploscă. Doar așa putem să chemăm pe cineva. Butoanele de urgență nu merg. Pasăm de la una la alta un burete de suport murdar și ciupit de atâtea degete înaintea alor noastre. Nu există altul. Uneori îmi sprijin eu mâinile pe el, alteori Iris, Flavia sau Sandra. Nu avem voie să le lăsăm pe lângă corp. Trebuie să le așezăm mereu un pic mai sus, altfel durerile sunt înfiorătoare.

Noaptea trece greu, printre lacrimi și dureri neomenești cărora zorii nu le găsesc leacul. Dacă ațipim, ne tulbură coșmarurile care ne întorc în container unde ardem, iar senzația focului pe piele se propagă în rănile noastre care par să fi înghițit flăcările și să le fi păstrat în adâncul lor. Ne trezim dimineața vlăguite, cu ochi confuzi care caută o scăpare, un tavan familiar, fără flăcări și patul nostru de acasă. Orice care să dovedească minții că a fost doar un vis urât. Însă nu vedem decât albeața spitalului. Ascultăm sunetele sale obișnuite și trăncăneala nevinovată a personalului medical care pălăvrăgește cu ușurătate. De pe astrul nostru spulberat, privim spre planeta acestor oameni ca niște naufragiați de pe o piatră stearpă, toată numai cenușă, plutind în derivă într-un univers monstruos, mereu pregătit să ne devoreze. Ne este teamă, dar mai presus de orice, ne este frig și tremurăm. Ne clănțăne dinții în gură de la febră. Ne chinuie lipsa pielii și durerea permanentă. Zacem descoperiți de noi înșine, cu carnea dezlipită de trup, singuri în aceste paturi insalubre susținute cu te miri ce, plângându-ne morții și jelindu-ne viața care, pentru alții, a început deja să meargă înainte. Pe hol se aud pași și scârțâit de roți. Alina se apropie de salonul nostru cu scaunul. E timpul să facem „băița”.

Doctorul Moldovan și Silvia îmi spun că arsurile de pe umărul stâng și de pe mâna dreaptă s-au adâncit și este necesar să îmi preleveze piele de pe fese ca să mi le acopere. Mă roagă să nu mănânc și să nu beau după ora 8 seara, pentru că dimineața mă operează. Oricum mă hrănesc în silă din cauza durerii uriașe. Uneori vomit din cauza ei. Din ziua a doua nu am mai primit sedative, așa că simt totul pe viu. Mereu când întreb, aud același răspuns: am funcția respiratorie afectată și un analgezic mi-ar răni plămânii. Mi se dă de înțeles că există riscul de deces la administrarea unei astfel de substanțe, în starea mea. Mă întreb dacă nu voi muri oricum, ca fata din noaptea de 30. O chema Delia. Nu am recunoscut-o, dar ne știam oarecum. Mi-a spus Flavia că am venit la spital cu aceeași ambulanță. Și acum…ea a plecat. Trebuia să rămânem împreună.

Sora mea mi-a adus în dar un parfum, un set de farduri și un ruj. Astăzi, ochii ei mari și căprui rătăcesc în gol și sunt mai plânși decât de obicei. Biata de ea…Ca și cum nu ar avea destule probleme, acum am pățit și eu grozăvia asta. Vreau să o descos, să aflu dacă s-a petrecut ceva, dar mă asigură că nu. Desface greu cutiuța din cauza mâinilor care nu o ascultă.

-Uite ce faine sunt! Ce frumos miroase, așa-i? Știam că îți place. Și vezi rujul? Are o culoare beton. Și fardurile sunt superbe. Abia aștept să pleci de aici și să te aranjezi, să mergem în oraș, să le porți pe toate. Stai liniștită. Nu te necăji. Mâine te operează. Am vorbit cu doctorul Moldovan. Ai arsuri profunde, dar ești bine. Te vei face bine.

Mama iese brusc din salon. Mă uit după ea și înțeleg că lucrurile nu sunt chiar așa de simple.

-Da, știu. Voi lupta și totul va fi OK…

Nu pot să îi spun Cristinei ce cred că se va întâmpla de fapt cu mine. Nu îi vorbesc despre temerile mele și despre coșmaruri. Mint de dragul lor, ca să creadă că sunt tare și că voi trece peste asta, dar adevărul este că nu știu dacă mă voi trezi după operația de mâine. Noaptea, deschid ochii înfierbântată de febră. Am gura uscată. Setea este viscerală, atotputernică. Beau apă cu nesaț cu paiul rămas în cana de pe noptieră.

-Alex! aud glasul Sandrei. Știi bine că nu ai voie!
-La naiba…am uitat. Așa este. Ce să fac? Îmi era atât de sete.

Sandra se teme, la fel ca mine, că patul de lângă ea va rămâne gol. Mă ceartă și îmi promite că mă va pârî dimineața când vin medicii să mă ia la sală, lucru pe care îl și face câteva ore mai târziu.

-Alexandra a băut apă azi noapte!

Silvia se amuză și o liniștește spunându-i că oricum intru întâi la băiță. Abia după aceea urmează operația.

Când aud, îmi amorțesc picioarele de frică. Faptul că nu mă pot împotrivi acestei proceduri, că trupul meu zace în cada verde complet gol, lipsit de orice fel de protecție și supus unui asemenea supliciu, mă îngrozește. Asistenta de pe tură vine mereu cu seringa cu Ketonal și mi-l administrează în timp ce tremur cu arsurile expuse. Dacă nu mi-ar da nimic, ar fi același lucru. Cred că gestul este o simplă formalitate. Sunt captivă într-o lume în răspăr și neajutorată în fața unei atrocități. Oare oamenii aceștia înțeleg cum mă doare? Nu cred că pot să cuprindă cu mintea. Uneori, nici măcar eu nu reușesc.

Apa curge peste mine un timp imposibil de calculat în repere omenești. Nu știu dacă durează o eternitate sau câteva minute, însă plâng neîncetat. Compresele se desprind cu dificultate și iau cu ele bucăți din mine care nu au supraviețuit. Și încă ceva: fragmente din ființa mea, din cine am fost înainte de toate acestea. Sub bandaje se aștern răni tot mai adânci și mai dureroase. Aveam o aluniță preferată pe antebrațul drept. O moștenisem de la tata și îmi era foarte dragă. Era un semn că o parte din el se repeta la mine și, astfel, avea continuitate dincolo de moartea lui. La prima baie, încă se mai ițea, tumefiată și violet, pe sub pielea arsă, dar ieri în locul ei se căsca un hău.

Alina sosește cu scaunul și când o văd, închid ochii și spun „Tatăl nostru” . Continui să repet rugăciunea de pe hol și până în cadă, tot mai repede, pe ritmul respirației mele întretăiate.

„Ta-tăl nostr-u care…ești în cer…uri, sfințească-se nu-mele Tău, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și…pe…Pământ, pâinea noastră…cea de toa-te zilele, dă-ne-o nouă as-tăzi…” dar acolo, sub jetul dușului care spulberă plăgile, nici măcar în gând nu mai pot să rostesc ceva pentru că orice urmă de rațiune amuțește. Acolo, domnește haosul durerii și mă agăț de lacrimi ca să rămân om. Când Alina scoate tifonul de pe umărul stâng, sângele umple cada, înroșind-o. Nu înțeleg ce văd acolo, nu pricep de ce lipsește atât de mult din mine. Mâna dreaptă, despicată. Degetele negre, cu nervurile gingașe ale tendoanelor albicioase descoperite, lovite de apă. „Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri”.

La final, mă înfășoară în același giulgiu verde. Mă forțez, a nu știu câta oară, să nu vomit, să nu fac pe mine. O asistentă de la sala de operație intră și mă întreabă dacă pot să merg singură până în blocul operator. Nu așteaptă să răspund ci strigă peste umăr.

-Hai să ne mișcăm repede, că te așteaptă.

Nu ține cont că sunt prea slăbită ca să fac drumul fără ajutor. Se întâmplă oricum tot mai des să mă duc pe cont propriu în salon după băi. Nu vine mereu cineva după mine. Mă chinui să mă deplasez, amețită, epuizată. Fac pașii încet, cu efort. „Să nu cazi”, „să nu leșini”. Mă îmbărbătez cum știu. Cu cearșaful verde lipit de răni, îmi târăsc picioarele obosite și umflate după mine, lăsând în urmă o dâră de apă însângerată. E un semn de recunoaștere după care să se ia Dumnezeu ca să mă găsească și să mă salveze de aici. Îmi este frig la cap și rana de pe scalp mă ustură. Buzele îmi ard de sete și inima mea bate nebunește. Îmi este atât de frică…atât de frică.

Odată ajunsă în sală, mă salt cu greu pe patul operator înalt. Asistentele mă întind pe spate, trăgând cu stângăcie de mâinile mele arse și imobilizate. Cineva aruncă giulgiul într-un colț al încăperii și rămân întru totul goală, sub ochii cercetători ai acestor necunoscuți. Tremur. Tot timpul tremur. Dinții mei se lovesc între ei și, orice aș face, nu pot să opresc frisoanele.

-Unde îi dăm injecția? La mâini nu putem să îi punem nimic.
-Are o branulă la picior, îi dăm acolo și ne descurcăm cumva după aceea.
-Alexandra, întâi îți punem o mască cu oxigen. Numără până la 10 și gândește-te la ceva frumos!

Închid ochii și sub pleoapele jupuite defilează flăcările de pe tavanul clubului. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7…apoi întunericul, ca acela din container, mă înghite și dispar din lume.

Au stins luminile în salon. Mă trezesc în beznă. Am o durere mare în piept și îmi vine să tușesc. Sunt întinsă pe burtă în patul susținut de cutii cu ser fiziologic. Cineva mi-a pus un rulou făcut din prosoape sub torace. Horcăi și cer ajutor. Mă sufoc. Felicia sosește și îmi schimbă poziția. Îmi scoate ruloul și îmi dă să beau câteva guri de apă. Îmi întoarce capul pe partea dreaptă și mă vait. Urechea arsă, nu pe urechea arsă…Am o jenă surdă în abdomen.

-Nu pot să te mișc prea mult. Ți-au pus grefe de piele și pe spate. Trebuie să dormi așa în noaptea asta, ca să se prindă.
-Dar de ce mă doare burta, Feli? Și fesele la fel…
-Păi…da. Ți-au luat piele de pe fund. Iar burta te doare de la sondă. Liniștește-te da? Hai, dormi.

Felicia pleacă. Sandra mă privește cu milă din colțișorul ei.

-Alex, te doare rău?
-Da…Mă doare umărul și spatele. Și mâna dreaptă, tare de tot. Parcă îmi fierb buricele degetelor.

Am glasul răgușit și gâtul iritat din cauza intubării. Tușesc de câteva ori. Continui să pendulez între somnul tulbure de după anestezie și trezie. Noaptea trece cu chinuri noi, pe care corpul meu nu le înțelege.

În dimineața următoare, ne separă. Eu voi sta cu Flavia într-un salon cu două paturi. Avem aceiași medici curanți. Dacă suntem împreună, vor putea să ne facă vizita în același timp. Sandra și Iris primesc o încăpere asemănătoare. Ambele au baie proprie, lucru rar la Spitalul de Arși. Infirmierele glumesc amar spunând că ne dau saloanele „premium”, care erau folosite în trecut de medici pentru pacientele „de lux” care își făceau operații de înfrumusețare. Li se treceau în acte diverse intervenții reconstructive pentru ca banii plătiți de „bolnave” să intre în buzunarul chirurgilor, iar asigurarea de stat să se ocupe de restul costurilor. „Sâni pe contribuabil”, cum spune una dintre infirmiere.

Acum mama, sora mea și prietenul Flaviei, Mihai, vor putea să stea mai mult cu noi ca să ne ajute. Personalul auxiliar nu face față numărului mare de pacienți, așa că ai noștri devin îngrijitori cu normă întreagă, hrănindu-ne, ocupându-se de igiena noastră și ducându-ne la toaletă. Bucuria mutării este eclipsată de o revelație tristă. Saltelele paturilor sunt tot din cele obișnuite. Nu sunt speciale pentru arși și nu au niciun sistem împotriva escarelor. Duritatea lor ne înrăutățește durerile. În plus, sunt foarte înalte. Ne cățărăm în ele doar cu sprijin. Cât despre ajustat, nu au nevoie de cutii cu ser, dar nici nu sunt practice pentru oameni ca noi, care nu se pot folosi de mâini. Au o manivelă metalică rigidă pe care doar Mihai poate să o urnească.

-Ce sunt astea? Cutiuțe muzicale? Cum să dai paturi cu manivelă arșilor?

După operație, sunt tot mai rău. Nu pot să fac altceva decât să zac, pradă durerii înfiorătoare. Nu izbutesc nici măcar să stau în șezut din cauza zonelor donatoare de pe fese. Orice pas este chinuitor iar mersul la toaleta a devenit o tortură. Infirmierele mi-au pus scutece pentru adulți și simt o rușine profundă de câte ori urinez în ele. Mă uită așa și mă ustură rănile de pe șezut. Sunt atât de murdară. Nici nu știu dacă plâng de jenă, sau de durere. Nu sunt bună de nimic. Numărul perfuziilor crește zilnic. Toate sunt antibiotice noi, de care nu am auzit până acum. Le fur numele încălcite, scrise de mână, de pe pungile cu ser: Colistin, Avelox, Levofloxacin, Linezolid, Meronem. Mai mereu, o asistentă mă înțeapă în picioare căutând o venă în care să pună branula. Acestea cedează tot timpul. Adina găsește în sfârșit un loc la gât și o așază acolo. Mă roagă să am grijă cum dorm. E foarte frumoasă cu părul ei lung și negru. Are întotdeauna un cuvânt bun de spus iar mâinile ușoare îi permit să își facă meseria cu dibăcie. Se uită pe furiș noaptea în salon, ca să se convingă că dormim. Dar noi ne prefacem…Mereu ne prefacem. Febra continuă să crească și îmi petrec zilele cuprinsă de frisoane, complet imobilizată la pat, fără să știu de mine. Trupul meu se inflamează peste măsură. Medicul internist se plimbă prin salon, palpându-mă și luându-mi probe. Primesc sânge, fier și albumine, în speranța că îmi voi reveni, dar judecând după chipul plâns al Cristinei, nu știu ce se va alege de mine.

Mama încâlzește a nu știu câta pungă cu sânge AII RH Negativ pentru transfuziile mele. Asistentele au rugat-o să o țină pe burtă sau la piept și să o „maseze” pentru ca substanțele să nu se coaguleze. O leagănă de parcă ar fi un copil care are nevoie de iubire. O privesc cum stă cu capul plecat. Duce, umilă și cuminte, povara salvării mele.

-Așa, doamnă! La căldurică! Nu vrem să facem vreun pocinog, să-i dăm fetei sânge stricat!

Mama tresare și se agață de pungă cu disperare, frământând-o mai aprig. Mă studiază cu ochi exagerat de mari, terifiată. Nu vrea să fie ea de vină dacă pățesc ceva. Nu e drept ca oamenii aceștia să pună pe umerii ei o asemenea greutate. Oare nu ei sunt cei care ar trebui să aibă un dispozitiv special pentru transfuzii? De ce să se îngrijească o biată aparținătoare de ele? Înmagazinez frica mamei într-un loc nou din mine, în care așez, în fiecare zi, alte și alte lucruri de întuneric. Îl numesc „cufărul cu orori”.

Pe tata l-am găsit întins pe jos în holul dintre bucătărie și baie. Apucase să se descalțe în fața debaralei. Probabil că i s-a făcut rău după ce și-a scos adidașii. Avea chipul răvășit. Buzele albăstrui au vrut să tragă cu nesaț aerul care n-a mai ajuns niciodată la el. Am încercat să îl resuscitez dar habar nu aveam ce făceam. Îi apăsam pe piept, dar trupul lui scotea un sunet sec, iar privirea îi rămânea fixă, căutând în sus ceva necunoscut. Am fugit după ajutor la vecini. Pe când mama și sora mea au ajuns acasă, paramedicii își împachetau aparatele și ne anunțau, deznădăjduiți, că tata a murit. Unul dintre bărbați și-a aplecat mâna mare peste pleoapele lui și i le-a închis pentru totdeauna. Sora mea s-a prăbușit în genunchi și a rămas așa, uitându-se în gol, îngrozită. Ne-au ajutat să îi ducem trupul în camera lui preferată, unde avea chitara și calculatorul. Am stat cu el acolo un timp, mângâindu-i fruntea rece și luându-ne rămas bun. Fața lui, părăsită de surâsul cald și bun, devenea tot mai greu de recunoscut. Ne-am ridicat de lângă el târziu în noapte. I-am lăsat lumina aprinsă. Apoi ne-am așezat pe canapeaua din sufragerie și am plâns mut, fără să știm ce să facem cu noi. Tata era chiar acolo, în camera de alături, dar, de fapt, nu mai era nicăieri.

Mama s-a închis după aceea în ani de tăcere. N-a vorbit niciodată despre durerea ei. Viața noastră a mers înainte, propulsată de imensa ei forță interioară. Doar ea știe ce monștri a îmblânzit și cu ce doruri a luptat pentru a rămâne întreagă, pentru noi. Toata iubirea pe care i-ar fi dat-o lui, ne-a oferit-o mie și surorii mele iar asta a i-a alinat un pic sufletul zdrobit. Și acum asta…Cum să îi fac una ca asta? În nopțile grele din spital, în singurătatea absolută a suferinței, mă rog la Dumnezeu, cu ea în gând, să nu mă lase să mor. Nu îmi doresc să își amintească de mine așa cum l-am văzut atunci pe tata: chinuit, furat de cine fusese, înspăimântat. Nu vreau ca ultima lor imagine cu mine să fie asta: un trup răvășit de foc, cu răni nevindecate, un chip de nerecunoscut. Un coșciug închis cu un cadavru anonim în el.

După câteva zile, la ora 6:30 fix, buimacă după câteva clipe de somn furate durerii, o văd pe Alina în cadrul ușii, sprijinindu-se de scaunul cu rotile. Îmi urcă sângele în obraji.

-Alex, puiule, e vremea să reiei băița. Apoi urmează Flavi.

Îmi tremură picioarele. Nu pot să controlez teama. Pe Flavia o podidesc lacrimile. Plângem împreună, una pentru cealaltă. În drum spre sala de baie durerea, care nu pleacă niciodată, e și mai vie din cauza mișcării. Nu izbutesc să stau în șezut. Rănile de pe fese mă ustură îngrozitor.

-Alex, ce îți place ție cel mai mult pe lume? Hai, povestește-mi ceva, șoptește Alina, în speranța că îmi va abate gândurile de la ceea ce urmează.
-Muzica…îi răspund.

Nu spune nimic o vreme, dar apoi își face curaj.

-Ți-ar plăcea să îți cânt?
-Te rog, Alina. Te rog, cântă-mi!

Încropește pe loc o doină de iubire. Versurile de jale vorbesc despre o fată, despre dragostea ei pierdută și despre codru. Melodia melancolică, tânguitoare, mă însoțește în cadă și, când apa îmi îmbibă pansamentele în care s-au încâlcit firele cusăturilor operațiilor, devine o coloană sonoră blândă care în toată agonia mă ajută să nu îmi pierd mințile. Nici nu știu câte zile au trecut de când nu am mai ascultat muzică. Nu mi-am dat seama până acum cât de mult mi-a lipsit. Întotdeauna când mi-a fost greu, m-a salvat și iat-o acum aici, alături de mine prin glasul Alinei.

-Ce frumos cânți, Ali. Cuvintele îmi ies stâlcite de pe buze din cauza frisoanelor.

Îmi scoate scutecul și îl aruncă la gunoi. Îndată ce apa intră în contact cu zonele donatoare, amețesc. Urmează dezlipirea bandajelor cu grijă, așa încât să nu se rupă grefele proaspăt puse. La mijlocul mâinii drepte, doar o parte din pielea nouă este aderentă pe răni. Acolo unde am incizia de decompresie, tendoanele continuă să se ițească iar carnea este sfâșiată, flancată de ațe care nu mai țin nimic. Umărul stâng arată foarte rău. Firișoarele chirurgicale albastre stau și aici în gol printre bucăți noi de piele care seamănă cu niște continente în derivă, pradă unui ocean nimicitor de foc. Grefele sunt dantele bolnave așezate stângaci peste un hău roșiatic. Nici nu îl acoperă, dar nici nu îl dezvăluie de tot. Dispar în el înnegrite în mijloc, ca și cum le-ar consuma ceva. Sunt prea subțiri și fragile pentru a face față rănii de sub ele, care le devorează înfometată.

-E normal să fie așa, Alina?
-Urmează apa, Alex, da?

Răspunsul nu mai sosește, dar oricum nu cred că l-aș auzi. Infirmiera stoarce buretele înspumat peste operații și mă spală cu un jet mai blând, pe care îl improvizează ținându-și mâna peste capul dușului. Nu. Cu siguranță nu am ieșit din club niciodată, iar focul nu s-a stins. Nu știu dacă am închis ochii sau s-a făcut pur și simplu întuneric în mine, dar oricât m-aș strădui, nu văd nimic altceva decât această beznă. Simt absolut tot: greutatea apei în arsuri, senzația de rupere, usturimea provocată de săpun. Corpul meu este o plagă deschisă care nu se mai închide. „Nu mă vindec nicicum, nu mă vindec nicicum”.

Alina mă duce în sala de pansamente după băiță. Iulia nu e mulțumită.

-Nu prea s-au prins grefele…Să vedem ce zic și medicii.

Doctorii intră în încăpere zâmbind din cine știe ce motiv străin, prinși în conversație.

-Iarăși plângi? întreabă Silvia exasperată. Trebuie să fii mai optimistă! Contează foarte mult moralul în vindecare.
-Nu știu cât am să mai suport băile fără anestezie. Astăzi a fost îngrozitor.
-Ți-am tot spus că nu avem ce să îți dăm mai puternic, nu? Vrei să pățești ceva? E OK și cu Ketonal!

Aș întreba-o de unde știe cum este, când ea stă înaintea mea perfect întreagă, fără o cicatrice pe trup, fără să fi fost vreodată atinsă de foc și apoi scăldată într-o cadă, pe viu. Dar tac.

-Este foarte puternică Alexandra, domnișoara doctor, intervine Iulia. Chiar luptă, nu se dă bătută.

Silvia se uită la ea plictisită și se apropie de mine cu telefonul. Îmi face din nou poze, apoi studiază locurile proaspăt grefate. Doctorul Moldovan i se alătură.

-Cum sunt?
-Unele grefe s-au prins, altele s-au lizat, spune el.
-Din ce cauză, domnule doctor?
-Înțeleg de la sora ta că nu prea mănânci și stai toată ziua pe spate, intervine Silvia.
-Câteodată nu pot să mânânc din cauza durerii, dar mă străduiesc să mă hrănesc. Stau pe spate pentru că nu am cum altfel. Sunt înțepenită. În plus, paturile nu se pot ajusta și…
-Nu e bine că stai pe spate și punct! Asta afectează prinderea grefelor. Trebuie să te forțezi să mănânci chiar dacă nu ți-e foame. Și să lucrezi la starea de spirit, pentru Dumnezeu. Restul fetelor râd, se distrează. Tu întotdeauna ești deprimată.

O privesc perplexă și mă gândesc la doliul lui Iris, la disperarea Sandrei și la cum plânge Flavia noaptea, când crede că nu o aude nimeni. La trupul meu distrus, la perfuziile cu antibiotice, la transfuzii, la febra care crește în fiecare zi, la rănile de pe fese, la scutece, la mâinile mele dezbrăcate până la tendoane de piele, la băițe, la neputința mea. La rușinea noastră. La paturile dure nepotrivite pentru arși, la manivelele care scârțâie și la cutiile cu ser fiziologic. Apoi îi văd manichiura cu unghii lungi, proaspăt lăcuite. Părul ondulat metodic și ochii desenați perfect. Oare cât pricepe ea din destrămarea corpului meu, a sufletului meu?

-Să o dai cu Flamazin și să o cureți.

Iulia o ascultă sfioasă, cu mâinile la spate. După ce pleacă, își pune mănușile, aranjează instrumentarul și vine la mine.

-Nu pune la suflet. Așa este ea. Își permite niște lucruri pentru că știe că e protejată.

Penseta ciupește carnea moartă pe care ațele chirurgicale o prindeau stângaci de răni. Nu mai simt altceva decât durere. Între mine și aceasta încetează să mai existe granițe. Suferința fizică se înstăpânește asupra mea și mă anulează. Se face iarăși bezna din container. Vreau doar să treacă, atâta tot. Vreau să se termine. Sunt singurele cuvinte care răzbat dincolo de întunericul din interior și articulează o realitate simplă, dar complet inaccesibilă. Să se sfârșească odată. Dar știu că acest chin va continua. Parcă abia acum începe cu adevărat. Plâng, în ciuda „sfatului” domnișoarei doctor. Plâng ca să nu înnebunesc.

Astăzi aflu de la Cristina că bărbatul care m-a smuls din container în seara de 30 a fost, de fapt, Mihai, fratele lui Ciprian.

-Mi-a povestit mama lor. E foarte afectat de tot ceea ce a văzut. A scos multă vreme oameni de acolo. N-ai fost singura. E un erou, dar nu vrea să se laude cu nimic. Nu vrea ca lumea să afle. Nu caută faimă sau recunoștință.
-Crezi că ai putea să îl chemi un pic?

Peste puțin timp, apare în pragul ușii, cu capul plecat. Asemenea părinților noștri, este epuizat. M-a salvat, dar nu îndrăznește să mă privească în ochi.  E prea modest.

-Mihai…tu…ai fost?
-Da, șoptește el slab.
-Mulțumesc…Trăiesc datorită ție.

Plângem amândoi copleșiți de revelația fragilității vieții umane, dar și de groaza celor trăite.

Numărăm zilele în spital marcându-le succesiunea cu încă o persoană dragă care s-a stins. E ca și cum am trece prin timp semănând pierdere, notând cu sufletul în calendar câte o cruce însângerată. Incendiul se propagă și după ce focul a pierit. Ceea ce nu a reușit 30 să curme, o fac aceste săptămâni blestemate în care nu toți cei care ne zbatem să supraviețuim, învingem. De dimineață am aflat că Alex Pascu, basistul formației Goodbye To Gravity, a murit. În timpul băiței, nu am plâns doar pentru mine, ci și pentru el, amintindu-mi-l așa cum l-am văzut ultima dată: exultând de fericire pe scenă, însuflețit de bucuria noastră. Alex nu a fost doar un băiat talentat, ci o emblemă a luptei pentru integritate într-o societate care și-a pierdut sensul. A crezut în artă până la capăt, alături de prietenii lui. Au fost uciși tocmai de ceea ce au vrut să schimbe, cum au știut ei, prin muzica pe care o făceau. Aceasta vorbea despre tot ce e rău în țara noastră, în noi ca oameni, dar mai ales despre ceea ce ne poate salva. Pe el, pe restul, nu i-a salvat însă nimeni.

S-au dus pe rând, omorâți de neputința noastră, de neputința României. Înțeleg dintr-o dată, sub jetul dușului, în mijlocul unei bălți de sânge și de rămășițe din mine, ce s-a petrecut de fapt în noaptea de 30. Tremur, plâng și vomit în cada verde. Pricep că pe Alex l-au omorât fix lucrurile pe care voia să le îndrepte. Acele lucruri care m-au făcut să scriu odinioară Universității din Helsinki ca să plec cumva din România. Din cauza lor am ars, din cauza corupției, a minciunilor, a răspărului acestei societăți bolnave. L-au ucis pe Alex, au ucis-o pe Delia și poate ne vor ucide și pe noi, pe mine, pe Flavia, pe Sandra și pe Iris.

Mă trezesc arzând după un coșmar cu foc și moarte. Îmi trebuie la baie și strig disperată după infirmieră, dar nu vine nimeni. Nu mi-au mai pus scutec pentru că rănile de pe fese s-au infectat „din cauza căldurii și a urinei”. Mă ridic cu greu în șezut, dar mă nărui pe spate. Durerea este prea mare. Nu am cum să ajung singură la toaletă. Mă uit neputincioasă la mâinile bandajate, la vârfurile înnegrite ale degetelor care se ițesc pe sub pansamente și înțeleg că sunt complet neajutorată. Doamne…voi face pe mine. Încerc să mă salt cumva jos din patul înalt, dar mă dezechilibrez și aproape cad de pe saltea. Transpir și mă foiesc ca să revin într-o poziție în care să nu mă mai doară așa de tare arsurile. Mă străduiesc să țin, mă forțez, dar corpul meu îndopat cu perfuzii cedează. Simt lichidul cald sub mine. Ce rușine…ce rușine oribilă. Plâng umilită, privind-o pe Flavia care doarme. N-a mai închis ochii de câteva zile din cauza durerii. În noaptea asta, a ațipit în sfârșit. Nu am vrut să o trezesc. Oricum nu ar fi putut să mă ajute. Are aceleași răni pe fese ca mine și nu își poate folosi nici ea mâinile.

Târziu, apare infirmiera. Când vede ce s-a întâmplat, mă smucește din pat apucându-mă de antebrațul stâng. Mă împinge în mijlocul salonului și smulge așternuturile murdare de pe salteaua grotescă, plină cu pete care nu îmi aparțin, făcute de trupurile celor care au pătimit înaintea mea în acest infern. Îmi pierd echilibrul din cauza slăbiciunii, dar rămân în picioare, clătinându-mă. Aruncă cearșafurile pe jos și țipă, pironindu-mă cu privirea.

-Te piși pe tine ca o nesimțită!
-Iertați-mă, vă rog, nu am vrut, n-am avut cum să…glasul mi se sugrumă și tac.

Plec capul și plâng în liniște. Sunt sfârșită. Nu îi mai spun că am strigat-o neîncetat, că am luat multe perfuzii, că mâinile mele sunt distruse, că am temperatură și mi-e rău. Mi-e rău de la durere, de la febră, de la sete, îngrozitoarea sete care ne chinuie clipă de clipă. Stau în mijlocul camerei copleșită de rușine și sunt incapabilă să îmi iau apărarea.

-Să știți că v-a strigat toată noaptea! Nu e vina noastră că ne țineți în paturi mizerabile din care nu poți nici măcar să cobori singur. Nu vedeți că suntem neputincioase? Nu de fericire facem pe noi!

Flavia se ceartă cu infirmiera. Mă protejează. Au trezit-o vociferările femeii și este furioasă. După ce face patul în silă, mă întinde în el și, fără să mă privească, o ia spre ușă.

-Mulțumesc, îi spun, dar nu se sinchisește să se întoarcă.

Plâng până târziu, dar Flavia încearcă să mă înveselească povestindu-mi despre concertele la care am mers și despre cât de mult se bucură că am nimerit împreună în salon. Vorbește fără oprire și râde. Simulează veselie și suprimă pentru câteva ore groaza din ea, durerea și suferința, pentru a-mi face un bine, pentru a-mi arăta că nu sunt singură. Ochii ei cândva de un verde limpede sunt uscați și străpunși de vinișoare roșii care îi brăzdează asemenea unor hărți ciudate ce desenează chinul prin care trece trupul ei, devastat, ca al meu de febră și de teroarea băilor. Și totuși, caută în interiorul ființei ei pentru a găsi un fragment de bucurie pe care să mi-l ofere, ca acesta, prin lumina lui, să șteargă urma murdară a umilinței pe care am îndurat-o.

-Te iubesc, Flavi, îi spun. Zâmbește.
-Și eu pe tine, Alex.

Adormim abia spre dimineață și ne trezim când bate Alina ușor în ușă, îmbrăcată în șorțul ei la fel de verde ca acea cadă uzată de cauciuc, care ne așteaptă doar câteva saloane mai încolo.

Nu mă vindec și starea mea este tot mai proastă. Grefele s-au lizat și pansamentele acoperă răni care se adâncesc de la o baie la alta, sub acoperământul lor maculat. De la abdomen în jos, corpul meu și-a dublat proporțiile din cauza inflamației masive și nu îmi mai recunosc picioarele. Asistentele insistă să mă plimb pe hol, dar îmi este foarte greu să mă ridic din pat. Respir cu dificultate, am mereu frisoane, iar durerile…nu știu cum să le descriu. E ca și cum cineva ar smulge bucăți din mine fără odihnă, cineva a cărui lucrare este destrămarea mea.

Când mama, când Cristina mă sprijină de mijloc și mă ajută să pășesc. Ca să nu fiu goală cu totul, m-au acoperit cu o eșarfă înnodată la șold. Febra crește în valuri pe tot parcursul zilei. Dimineața devreme este mare, apoi scade după primele perfuzii. Crește la loc în jurul prânzului și o ține așa până seara târziu când primim ultimele medicamente. Am făcut ecografie și radiografie pulmonară. Am lichid în peritoneu și o formă incipientă de pneumonie. M-au dus în scaun cu rotile jos, la parter, în fața cabinetului medicului internist. Apoi mi l-au luat pentru că nu aveau destule pe secție. Am așteptat tremurând de frig în picioare, până când am intrat la doctor. Aveam doar pansamentele pe mine și șalul. După ce mi-a făcut investigațiile, în timp ce se uita pe rezultate, bărbatul m-a privit într-un mod sibilic și a clătinat din cap.

-E grav, domnule doctor?
-Ai fluid în burtică. Destul de mult. Și în plămâni la fel. Voi vorbi cu medicii curanți să îi informez.
-Dar pot să pățesc ceva?
-Să sperăm că nu va fi cazul.

Mai târziu, Cristina vine cu noutăți. A discutat cu medicii.

-Au spus că ai pneumonia de acasă, îmi explică sora mea, frecându-și furioasă fruntea cu mâna. Pesemne nu ai făcut-o în spital…O aveai deja, cică! Trebuie să te scoatem de aici cumva. Vom plăti noi dacă e nevoie. Ne împrumutăm, nu contează. Dar tu trebuie să pleci. Rezolv, vorbesc cu toți cunoscuții mei ca să aflu ce se poate face. Ăștia nu ne zic nimic când îi întrebăm de transferuri. Parcă au gura lipită cu bandă adezivă.

Suntem probabil în a doua sau a treia săptămână a lui noiembrie. Trupul continuă să mi se umfle. Am senzația că sunt de o eternitate în spital. Durerile nu se mai opresc și băile sunt îngrozitoare. Dacă, de fapt, am murit și am ajuns în iad? Alung gândurile fredonând în minte o piesă a formației mele preferate, HIM. Se numește „Dark Light” și am ascultat-o în toate momentele de cumpănă ale vieții mele. Este un cântec inspirat de un roman care spune povestea tragică a Torei, o copilă de 13 ani bolnavă de lepră, care este trimisă într-un spital-lagăr din Norvegia, cândva în secolul al XIX-lea. Zi după zi, fata învață să trăiască, murind. Prima dată am auzit melodia când aveam 18 ani. Suferisem o operație serioasă și eram internată într-un spital din Cluj. Noaptea, ca să nu mă copleșească tristețea, ascultam până la epuizare albumele trupei. Până atunci, nu cunoscusem suferința fizică. Dar acolo, în întunericul din salonul cu numărul 7, printre plânsetele celorlalți pacienți aflați, unii, în fază terminală, am învățat despre durere.

Multă vreme medicii nu au știut dacă mă vor putea salva. Ajunsesem târziu la ei și boala autoimună de care sufeream se agravase. Am rugat-o pe mama să îmi aducă un rozar cu care să țin socoteala rugăciunilor pe care le spuneam pentru mine și pentru colega mea de salon care era muribundă. Încă îl mai am, alături de Biblia micuță primită în dar de la un pastor reformat care venise în vizită la spital ca să dea binecuvântare bolnavilor și să îi încurajeze. Era un băiat tânăr, umil, care nu a îndrăznit să intre la noi pentru că nu avea echipament steril. Ne-a vorbit din prag smerit și ne-a alinat cum a știut el.  A lăsat cărticica pe scaunul de pe care mă veghea de obicei mama. În acele zile cumplite, a trebuit să privesc moartea în ochi și să fac pace cu ideea ei, sau să decid să lupt. Am ales să nu renunț pe acordurile acestei piese, cu chipul Torei în minte, înțelegând-o profund așa cum numai o copilă bolnavă o poate înțelege pe alta. Mi-am iertat trupul pentru neputințele lui și, la un moment dat, m-am vindecat și m-au lăsat acasă. Nu știu dacă acum voi mai scăpa. Închid deseori ochii și îmi cânt „Dark Light”, cu gândul hoinar la Tora, la spitalul-lagăr, la pastorul tânăr și la rozarul modest, cu mărgele de lemn. Dragă Tora, și trupul meu se destramă acum, cum odinioară a făcut-o al tău. Și eu învăț să trăiesc, murind. Sper că ți-ai găsit liniștea.

„Shivers run through the spine/ Of hope as she cries/ The poisoned tears of a life denied/ In the raven-black night/ Holding hands with/ Dark light/ Come shine in her lost heart tonight/ And blind/ All fears that haunt her with your smile/ Dark light/ In oblivion’s garden/ Her body’s on fire/ Writhing towards the angel, defiled/ To learn how to die/ In peace with her God” 

Muzica e lumină și în întunericul de aici, e farul meu secret care mă călăuzește spre salvare.

-Am reușit să vorbesc cu V. prin S.. A spus că ar încerca să te ajute să pleci. Nu e sigur că se poate, dar se interesează. Cu cei de aici de la Arși nu am ce să discut. Nu le pasă. De câte ori i-am abordat, m-au trimis la plimbare. Nu vor să audă de transferuri. E un subiect tabu.

S. este fiul nașilor mei și locuiește în străinătate din vremea facultății. S-a împrietenit cu V. deoarece erau amândoi studenți tineri, aflați în căutarea unei vieți mai bune. V. se simțea vinovat pentru că părăsise România, așa că făcea voluntariat. A început prin a cumpăra medicamente pentru pacienți săraci din țară, din buzunarul lui. Apoi a vrut să îi sprijine cu tratamentul afară. Asta ar face și pentru mine, acum: m-ar susține cu demersul de transfer.

Sunt confuză și starea proastă a trupului meu mă împiedică să judec corect. Între spasmele durerii, chinul febrei și teroarea „băițelor”, trebuie să iau o hotărâre. Nu mă simt capabilă să fac asta. Nu pot. Dezbrăcată de piele, bolnavă și îndurerată, sunt la o răscruce de drum, dar privesc paralizată la calea nouă deschisă înaintea mea, neștiind dacă la capătul ei este lumină, sau întuneric. Medicii de aici spun că și în străinătate este la fel ca la Spitalul de Arși din București, cu băi pe viu. Protocolul e același peste tot în lume, zic ei. Nu am cum să știu dacă este adevărat. Nu am pășit niciodată într-un spital din afara României. Eu cred că mint, și Cristina la fel.  În cine să avem încredere? În ei am încetat să ne mai punem nădejdea, dar cu toate acestea, sunt singurul nostru reper în aceste vremuri cumplite. Dar dacă totuși ascund adevărul? Dacă se joacă de-a Dumnezeu cu noi tocmai pentru că suntem rătăciți și vulnerabili? Poate că ratez șansa la vindecare din necunoștință, de teamă. Poate, de fapt, sunt mai rău decât recunosc doctorii că aș fi, și voi muri dacă nu plec.

Nu demult, l-au adus pe Călin la pansat în scaun cu rotile. Iulia lucra deja la mine când George l-a împins în salon. S-a supărat și și-a certat colegul.

-Nu vezi că am o fată goală aici? Nu puteai să mai aștepți?
-Crezi că are el ochi pentru așa ceva? Uite în ce hal e…

Băiatul mi-a aruncat o privire chinuită și a oftat. Nu mai avea piele pe cap și nici pe obraji. Infirmierul nu a ținut cont de admonestări și l-a săltat pe unul dintre paturi, apoi a plecat. Tremuram amândoi și evitam să ne uităm unul la celălalt, nu atât de rușine, ci mai degrabă de groază. După câteva zile, în timp ce Iulia îmi înlătura obișnuitele coji verzui de pe antebrațul drept, l-am auzit pe George vorbind pe hol cu cineva. „I-au găsit piocianic în răni lui Călin. Ei, aș! Cum să nu îi găsească?”. M-am cutremurat. Era prima dată când auzeam acel cuvânt și, deși nu știam ce înseamnă, mi-am dat seama că e vorba despre o bacterie. Sărmanul de el. Apoi m-am îngrijorat. Oare nu am fost și eu expusă?

-Cristina, întreabă-i, te rog, și de mine. Tot timpul îmi prelevează probe, dar niciodată nu ne spun rezultatul. Întreabă-i dacă am „piocianic” sau infecții! Insistă în legătură cu transferul. Cere-le părerea. Dacă sunt infectată, vreau afară. Nu vreau să rămân aici, să mă mănânce microbii!

Nu trece mult și sora mea vine cu răspunsurile.

-Am vorbit cu Moldovan…A spus că analizele tale sunt sterile. Zice că nu ai niciun microb, ești prea sensibilă, atâta tot. A spus că dacă propriul lui copil ar fi în situația ta, el nu l-ar transfera. Te-a acuzat că ești depresivă, că nu mănânci destul și că dormi pe spate. Deci din cauza ta nu te vindeci, crede el…I-am explicat că nu ai cum să dormi altfel pe paturile astea mizerabile. Nu știu ce să mai cred. Nu pot să scap de senzația că mă îmbrobodește. Acesta e un lagăr de exterminare, nu un spital.

Medicii i-au mărturisit că am funcția pulmonară afectată din cauza pneumoniei „aduse de acasă”. Zborul cu avionul nu este interzis, dar este „oarecum riscant”. Sora mea stă pe scaunul de lângă mine și privește în gol. Se simte neputincioasă în lupta cu ceva mult mai mare decât ea, decât voința ei de a mă salva. Nu știm ce este acel lucru. Veghează asupra mea din umbră, un monstru vorace fără chip și fără însușiri, un rău mare pe care nu pot să îl alung. O putere bolnavă de ea însăși, care nu se cunoaște decât pe sine și care nu prețuiește nimic altceva. Nu sunt în siguranță aici, nu am încredere că lucrurile pe care le aud sunt adevărate, dar nici nu am putere să lupt. Nici eu, și nici ai mei. Cum să te opui atunci când cei răspunzători de viața ta îți spun că ei fac totul cum trebuie, că este vina ta că ești așa de bolnav? Dar dacă nu am infecții, de ce nu se prind grefele? Dacă nu am voie să stau pe spate, atunci de ce nu există saltele speciale care să îmi permită să îmi ajustez poziția? Oare este normal să ne spele așa pe viu, unul după altul? Este suficient că Alina dă cu spray dezinfectant cada, o clătește cu apă deseori rece din cauza boilerului stricat, apoi se așază în ea următorul pacient? E firesc că am mers în sala de operație pe picioarele mele, lăsând pe hol dâre de apă și de sânge?

-N-are rost să plec dacă nu sunt infectată. Mi-e foarte frică să zbor în halul în care sunt, Cris…

Îmi clănțăne dinții din cauza frisoanelor și nu mai pot să vorbesc. Sora mea mă privește mâhnită. E dezamăgită. Nu știe nici ea cum este mai bine. Nu crede că sunt sterilă, dar nici nu are dovezi că nu aș fi. Nu vrea să insiste pentru că și ea se teme, ca mine. Așa că renunțăm. ”E curată, așa susțin ăștia. Are și un început de pneumonie. Nu are curaj să se pună la drum. Se simte prea rău”. După ce vorbește cu V., al cărui glas trist îl aud prin receptor, sora mea închide telefonul și se duce la fereastră. Se uită în depărtare, fără o țintă anume, căzută pe gânduri. Sunt neliniștită. Mă îngrozește lașitatea de care am dat dovadă. Nu am făcut bine…Da, îmi spun. Da. Iată încă o vină. O adaug la bestiarul în care colecționez orori. Poate că asta a fost șansa mea la salvare și am ratat-o.

Zi după zi, halatele pe care trebuie să le îmbrace ai noștri se deteriorează. Ar trebui să fie de unică folosință, însă seara, înainte să plece acasă, părinții le atârnă în cuierul comun de pe hol, murdare. Le au pe ei când ne hrănesc, dar și când ne spală. Conducerea spitalului îi obligă să intre în saloane doar cu „echipament de protecție”. Numai că acesta nu trebuie reutilizat sau împrumutat. Nu este cazul la Arși. Totul se „reciclează” într-un fel sau altul. Într-un final, sora și mama mea își cumpără singure câteva schimburi de halate și botoși. Nu vor să le mai folosească pe cele primite. Amândouă sunt abătute și încrâncenate. Cristina s-a certat cu domnișoara doctor pentru că nu i-a permis unui angajat de la o firmă privată de aparatură medicală să îmi măsoare patul ca să îmi facă un dispozitiv de susținere, cu ajutorul căruia să nu mai dorm pe spatele recent grefat.

-Am vorbit cu oamenii aceia. Le-am spus că plătesc eu tot. Au zis că încearcă să îți aducă ceva, un fel de spătar special. A venit ieri tehnicianul să îți vadă patul când erai la baie, dar l-a dat afară. I-a spus că nu ai nevoie de nimic. Că au ei tot ce îți trebuie aici. M-a sunat omul și mi-a zis că l-a jignit. Am întrebat-o de ce a făcut asta și a strigat la mine. Mi-a repetat că ei fac ce le stă în putință, dar organismul tău este slab. E clar că nu vor ca alții să vadă ce este aici. Mi-e silă…

Aș vrea să am forță să mă revolt, dar nu o găsesc nicăieri. Mai târziu, aflu că voi fi operată din nou. De data aceasta, îmi vor lua piele de pe picioare. Nici măcar rănile de pe fese nu s-au vindecat, dar voi căpăta altele noi. Medicii îmi spun că acum se vor prinde grefele, iar eu îi cred, nu pentru că e adevărat, ci pentru că nu am încotro. Nu mai am putere să fac nimic. Febra crește, trupul continuă să mi se umfle, durerile sunt mari și pungile cu perfuzii se înmulțesc. Îmi petrec zilele letargică, pradă suferinței fizice. Mă consolează doar prezența familiei mele, a Flaviei și a iubitului ei. Ai noștri râd, glumesc, ne spală, ne duc la baie, ne dau de mâncare, povestesc lucruri hazlii, ne mângâie. Ne iubesc cum știu ei mai bine. Însă când închidem ochii pentru a ne preface că dormim ca să le oferim câteva momente pentru ei înșiși, iau o pauza de la spectacol și își dau voie să sufere.

Când mama, când Cristina, când Mihai cad pe scaunul de la picioarele paturilor noastre și privesc în gol, sau în pământ. Oftează, se foiesc, suspină, se uită la noi cu ochi sfâșiați de tristețe, temându-se că dintr-o clipă în alta, vom dispărea pentru totdeauna. Schimbă șoapte între ei, sau se înțeleg fără cuvinte. Ies afară să fumeze sau să mănânce și se întorc plânși, tremurând de oboseală și de groază. Nu ne spun niciodată, iar noi nu putem să aflăm singure, dar în fiecare zi pierdem pe cineva. Ceva din noi percepe plecarea oamenilor dragi cu care am împărtășit clipe de viață atunci, înainte de infern. În liniștea după-amiezilor, coșmarurile somnului febril ne trezesc cu lacrimi pe obraji după ce am ars din nou sau ne-am luat rămas bun de la cineva. Poate că apropierea de moarte ne face să simțim mai adânc anumite lucruri. Fără să ne uităm la știri sau să putem să citim pe internet, numărăm în suflet victimele. Oare când ne va socoti și pe noi cineva?

Piciorul drept mă doare foarte tare. Vreau să îl întind, dar țip din cauza mișcării. Sora mea tresare și îmi stoarce pe buzele arse de temperatură un pic de apă.

-Stai liniștită, Ale. Tocmai te-au adus.

Înainte să îmi pierd cunoștința, îmi amintesc că astăzi am fost operată. Băița, durerile, lacrimile, doinele Alinei, apoi mersul singură până la sală, frigul, frisoanele, masca cu oxigen și întunericul. Mi se amestecă toate în gând. Cad într-un somn abisal, vecin cu neființa. Îmi revin spre seară. Capul, spatele și umerii mă chinuie nespus, dar nu pricep ce e cu picioarele. Doamne, m-a jupuit cineva?

-Ce mi-au făcut, Cris?
-Ți-au luat piele de pe ambele coapse și ți-au pus din nou pe umeri, pe ceafă, pe spate, în anumite locuri pe mâini. Au încercat să coasă marginile arsurii de pe scalp. A fost o intervenție mare, trebuie să ai grijă să nu te miști prea mult zilele acestea.

Mă trezesc plângând în toiul nopții. Simt umezeala lacrimilor pe obraji și îmi aud suspinele, dar mintea mi-e amorțită. S-a rupt ceva în ființa mea. Între această parte a mea care observă rece realitatea, și cea care îndură chinul fizic, există o falie de percepție. Parcă m-am frânt în două. Mă eliberez de senzația înfricoșătoare de dedublare și mă întorc în mine, acolo unde doare. Doare foarte tare. Flavia strigă după asistentă și sosește repede Tela. Îmi aduce un medicament pe care mi-l injectează în branulă.

-Îți dau un Perfalgan, da?
-Nu ai ceva mai tare?
-Din păcate nu, frumoaso…din păcate nu.

Îmi este prea rău. Mă resemnez. Tela glumește în timp ce îmi pune perfuzia. Mai rămâne câteva clipe cu noi în salon, vorbindu-ne cu glas domol despre viață, despre vreme, despre nopțile în spital. Este blândă și dulce. Mă ajută să mă ridic un pic în șezut și mă mângâie pe picior. Îmi spune că sora mea este o tipă pe cinste și că mama e foarte de treabă. Vrea să îmi abată gândurile de la durere, dar sunt copleșită de ea. Inima îmi bate tare și transpir. Suferința trece peste mine în valuri. Trupul îmi este unealtă de tortură. Carnea vrea să se desprindă de mine și să plece departe de aici, să scape de calvar. Mi-este foarte greață. Vomit întruna în tăvița adusă de Tela. Mă străduiesc să nu mă forțez ca să nu mă doară și mai tare. Mă liniștesc târziu după ce îmi toarnă un pahar de suc de pepene, adus de Mihai în după-amiaza aceea. E preferatul Flaviei. Încă mai e un pic rece și mi se pare delicios.

-Mulțumesc, fetelor.

Asistenta pleacă și, nu mult după aceea, efectul Perfalganului trece. Iarăși mă doare. Dimineața mă găsește epuizată. A mai trecut o noapte fără ca eu să dorm.

Cristina și mama mi-au cumpărat zece perne nou-nouțe de toate formele și dimensiunile. Îmi înalță cu ajutorul lor un suport moale, așa încât să nu mai stau cu rănile pe salteaua dură a patului. De mai multe ori pe zi, ingineresc construcții năstrușnice care îmi sprijină trupul. Astfel, greutatea acestuia nu mai apasă pe zonele proaspăt operate. Inițial nu au avut voie să aducă lucruri în spital, dar după câteva săptămâni, nu le mai pasă de nicio interdicție.

-Nu de perne trebuie să le fie lor frică în locul ăsta. Au în pereți, pe mâini și în inimi mai multă mizerie decât tot jegul din lume.

Suferința este prea mare și orice alinare e binevenită. Pernele îmi liniștesc arsurile și fac durerea mai suportabilă. Cristina, mama și Mihai au mai luat și două scărițe de plastic ca să putem să coborâm din paturile exagerat de înalte. Într-o zi, Flavia a vrut să meargă singură la toaletă ca să nu murdărească așternuturile. Ai noștri nu ajunseseră încă. După eforturi titanice, s-a ridicat în șezut dar când a încercat să pășească, s-a dezechilibrat din cauza distanței mari dintre saltea și podea. A picat neputincioasă pe lateralul trupului. Presiunea pe rănile de pe umeri a năucit-o și Flavi a țipat de durere. Mihai a intrat și ne-a găsit bocind. Eu de mila Flaviei, ea din cauza supliciului. Gleznele umflate îi atârnau neajutorate deasupra podelei, fără să o atingă. După scena aceasta, au hotărât să doteze salonul atât cât puteau. Degeaba au cerut și au așteptat condiții mai bune pentru noi. Nu i-a ascultat absolut nimeni. Doar aveau tot ce le trebuie…

Mama mă duce la toaletă, mă așază pe vas, mă curăță și mă sprijină în timp ce aștept ca sora mea să termine de reconstruit fortul improvizat. Urc pe scăriță și mă pun pe saltea, apoi mama mă ține de mijloc și Cristina îmi suie picioarele în pat. Au devenit și ele victime ale incendiului. Victime ale nenorocirii din acest loc care, în loc să fie unul al întremării, este sălaș al chinului. Spitalul nevindecării.

Deschid ochii în pântecele dimineții reci și mohorâte de noiembrie. Lumina din salon este chioară și lăptoasă. Este foarte devreme. Privesc în dreapta mea și văd că patul lui Flavi este gol. Îmi bate inima tare, haotic. Ca într-un coșmar, vreau să chem pe cineva, dar glasul nu îmi părăsește pieptul. Se zvârcolește mut în mine, incapabil să devină sunet. „A murit”, îmi spune o voce din interior, care devine tot mai asurzitoare și mai monstruoasă. „A murit ca Delia lângă tine, fix în ora aceea pe care ai reușit să o furi durerii, adormind. Trebuia să rămâi trează. Trebuia să o ajuți”. Liniștea din spital la ora asta este vastă, întreruptă pe alocuri doar de bâzâitul unui aparat sau de pașii ușori ai asistentelor. Când larma din mine încetează, aud susurul dușului urmat de un urlet visceral, aproape neomenesc, care se termină în plâns. Este Flavia. Trăiește. Este luni. Încep din nou băile. De data aceasta, au luat-o pe ea prima.

Mai târziu, cu 400 de miligrame de Ketonal în vene, apa spală rămășițele grefelor lizate. În rănile de pe umăr atârnă aceleași ațe albastre care nu mai țin nimic. Cu partea aspră a buretelui, Alina spală secrețiile groase și verzi lipite de răni. Plâng și ea cântă. Picioarele mele cândva frumoase și netede sunt jupuite până la șold. Mi-au luat aproape toată pielea de pe coapse și sângerez abundent, umplând repede cada neîncăpătoare pentru tot ceea ce pierd din mine astăzi. Plăgilor adânci provocate de arsură li se adaugă și acestea, făcute fără niciun rost. Păcat, mă gândesc. Păcat că tot ce au prelevat, a murit. Operația nu a reușit nici de data aceasta.

Mă întreb cât pot să mai duc. Durerea se revarsă peste tot ceea ce sunt, sfâșiindu-mă. Într-o zi am să înnebunesc și fie am să mor, fie am să mă ridic din cadă și am să alerg cât de departe pot de acest loc, așa goală de carne cum sunt. Am să mă prăbușesc pe asfaltul murdar din fața Spitalului de Arși, dezbrăcată de tot ceea ce am fost și, mai ales, de umanitate. Am să fac baltă sub mine, una mizerabilă iar ei au să-și vadă chipul nemilos reflectat în apele ei însângerate. Îmi e tot mai greu să cred că voi ieși vreodată de aici. Și dacă o voi face, voi fi altcineva. Clipă de clipă, ceva se strică în mine. Pe mine. Pielea aceasta care tot moare acoperă un suflet la fel de chinuit, strâns în menghina suferinței și a indiferenței care ridică din umeri când cerșesc, hohotind, un analgezic. Nimic nu este la fel. Nimic nu va mai fi la fel vreodată.

După ce au adus-o pe Flavia înapoi în salon, m-a privit cu ochii ei plânși și mi-a șoptit, vlăguită, că a fost mai rău decât dățile trecute. Că a durut-o mai tare.

-Am țipat ca un animal, Alex. Am plâns de durere și de rușine că a putut să iasă un strigăt ca acela din mine.

Așa credem mereu. Baia nouă pare mai urâtă decât cea de dinainte. Trupul încă simte uimire în fața unei asemenea cazne. Ceva din noi refuză să creadă că senzațiile îngrozitoare pe care le încercăm sunt reale. Îngropăm amintirea jetului aspru care spulberă carnea deschisă și tendoanele descoperite, dar doar până la următoarea băiță, când aparența de coșmar se disipează, făcând loc realității macabre. Pansamentele îmbibate cu puroi și creme topite de febra care ne consumă, se lipesc de nervii vii din mușchiul dezgolit. Ude, greutatea lor se lasă peste carnea devastată. Când cad, iau cu ele fragmente din grefele nereușite și expun rănile profunde. Apoi, apa curge peste ele. Durerea aceea nu are nume și totuși are o identitate tulburătoare.

Când eram copil, după un film de groază, am visat întuneric. Priveam în el înspăimântată, știind că teroarea adevărată abia urmează să înceapă. Noaptea aceea era doar cortina care ascundea oroarea ce mă aștepta dincolo de ea. Apoi, din peretele de smoală a ieșit fața unui monstru. Nu m-am uitat la el, ci m-am forțat să mă trezesc. Amintirea lui a rămas cu mine ani în șir ca o întruchipare a răului mare din lume, până când viața a clasat-o. Crescusem și nu mai credeam în bau-bau. Dar fiara aceea mutilată de ură a reapărut în viața mea la „băițe”. S-a conturat când stăteam cu ochii închiși în cadă, prăbușită în bezna din mine, rugându-mă la Dumnezeu. A izbucnit din hăul negru al pleoapelor strânse, un simbol al minții mele zdrobite care se străduia să găsească o explicație pentru ceea ce se petrecea cu trupul. Un coșmar vechi devenise realitate.

Durerea aceea nu are nume, dar are chipul monstrului din întuneric, chipul răului vast pe care ni-l facem unii altora. Poate că bau-bau nu e o minciună, ci un adevăr prea înfricoșător ca să poată fi rostit fără să înnebunim.

„Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele tău…”

Încă mă rog sub jetul dușului pe melodia fredonată de Alina când intră Silvia în sală. Îmi vede lacrimile și își dă ochii peste cap.

-Nu pot să cred că iarăși plângi! Alina, dă-i buretele în mână să se curețe singură, poate așa suntem și noi mai eficienți.
-Dar domnișoara doctor, cum să îl țină? Are degetele făcute praf.
-Hai, încearcă, da?

Mi-l întinde și îl apuc cu greu cu stânga. Pun franjurii de silicon ai aparatului pe răni, dar nu izbutesc să fac nimic. Degetele refuză să se miște. Durerea este prea mare.

-Ei hai, că n-ar trebui să te doară! Este carne moartă. Celelalte fete s-au spălat singure.
-Nu pot. Nu e că nu vreau. Nu pot…
-Destul de rău, comentează ea și îmi cercetează arsurile, făcând poze.
-Cum sunt? întreb.
-Adevărul e că nu știm ce să ne mai facem cu tine. Nu te vindeci nicicum. Unele grefe s-au prins, altele nu, exact ca data trecută. Am vrut să îți coasem rana de pe cap, dar s-a deschis la loc. Va trebui să grefăm și acolo la un moment dat.

Îmi spune toate acestea cu un glas egal, clinic, fără emoție. Nu mă încurajează. Nu mă asigură că va fi bine. Este vina mea. Corpul meu este un obiect de carne, carne proastă și rea, care nu se lasă plămădită de mâinile ei dibace. Oare „la un moment dat-ul” acela se va petrece vreodată? Poate că voi muri înainte să apuc să îmi văd trupul acoperit din nou de piele. Nu răspund. Aștept pur și simplu să plece. În sala de pansamente, Iulia îmi curăță zonele grefate de țesutul care nu s-a prins. Ațele albastre cad pe jos și zonele rănite se descoperă. Bietele mele picioare…Sângereaza pe cearșaf, jupuite fără sens pentru această nouă intervenție care a dat greș.

Mama mă așteaptă în pragul salonului pe care îl împart cu Flavia. Are cearcăne adânci. Iarăși nu a dormit. Își muncește mâinile cu pielea uscată, zdrelită de săpunul dezinfectant agresiv cumpărat de la farmacie. Se igienizează neîncetat ca să nu îmi transmită vreun microb. Este tot mai mică și mai cocoșată. Îmbătrânește oră de oră veghindu-mă fără odihnă. Sufăr pentru că i-am făcut una ca asta. Peste așternuturile proaspăt schimbate de infirmiere, a așezat construcția din perne suprapuse, pe care le-a adus de acasă după ce le-a sterilizat. Le transportă cu schimbul așa mânjite cum sunt cu rămășițe din mine și le spală la cea mai înaltă temperatură. Este epuizată, dar nu se plânge. Mă curăță, mă hrănește, mă duce la baie, îmi povestește diverse mărunțișuri cotidiene care mă ajută să rămân ancorată în realitate.

A venit și Cristina. Și-a lăsat acasă copilașii ca să poată să îmi fie o a doua mamă. Face naveta de două ori pe săptămână din Târgu-Mureș. E tot mai slabă de la o vizită la alta. Își ascunde tremurul mâinilor în mâneci și mă privește zâmbind. S-a așezat pe scaunul de la căpătâiul patului meu și pune niște cutii pe noptieră. Este mâncarea pe care a gătit-o. Nici ea nu a dormit. A muncit toată noaptea ca să îmi aducă preparate proaspete și pline de nutrienți. Aici în spital nu mâncăm prea bine. Nu sunt destui bani pentru a asigura o alimentație corespunzătoare unui număr așa de mare de arși grav. În unele seri, cina constă într-un cremwurst servit în pungă de plastic. Ai noștri au devenit, pe lângă infirmieri, bucătari.

-Ți-am făcut pateu din ficat de pui. Mi-ai spus că ți-a plăcut super mult, așa că am mai preparat o tură.

Puțin mai târziu, vine asistenta cu perfuziile zilei.

-De ce îi dau așa de multe antibiotice?
-Păi…profilactic. Ca să nu facă infecții, știți?
-Profilactic se administrează atâtea medicamente?
-Da, aici așa este.

După ce femeia a părăsit salonul, Cristina oftează.

-Cu oamenii aceștia nu se poate vorbi. Nimeni nu îți spune adevărul.

Sora mea continuă să creadă că sunt infectată și de aceea nu mă vindec. Îmi povestește că a aflat de la una dintre asistente că spitalului i-au fost oferite ca donație câteva zeci de paturi speciale pentru arși, pe care directorii le-au refuzat susținând că „au tot ce le trebuie.”

-Dacă le primeau, acum aveați condiții mai bune. Nu mai sufereați așa. Ei nu au nevoie, dar dacă nu ar fi pernele acestea cumpărate de noi, și tu, și Flavia v-ați perpeli de durere.

Mihai vrea să schimbe păturica absorbantă de pe patul Flaviei. Transpirăm îngrozitor din cauza febrei și când ai noștri nu sunt cu noi, stăm în umezeală. O ajută să se ridice în șezut, apoi o îndeamnă să coboare pas cu pas pe scărița de plastic. Stă în mijlocul salonului goală, tremurând din toate încheieturile, ca o marionetă stricată. Îi picură sânge de sub pansamente.

-Iubito, dar nu ai nicio păturică sub tine. E doar cearșaful.
-Spuneau ceva de dimineață că nu mai au aleze…
-Cum să nu aibă? Am adus câteva baxuri! Alex, tu ai?
-Sincer, nu știu…

Cristina verifică.

-Nici ea nu are…Sărmanele, nu au cum să simtă pentru că au pansamente pe fese și pe coapse.

Mihai pleacă să ceară aleze. Câteva minute mai târziu, se aude ceartă pe hol.

-Păi dacă am da la toată lumea, am rămâne fără!
-Doamnă, am adus noi, din banii noștri, baxuri întregi! În plus, au cumpărat prietenii noștri, s-au făcut donații. Despre ce vorbiți! Vă rog, aduceți-mi două bucăți pentru Alexandra și Flavia.
-Nu vă aduc nimic! Să vorbiți cu asistenta șefă, sunt la ea în cameră, închise cu cheia.
-Cum adică închise cu cheia! Ce naiba, lăsați bolnavii să se chinuie ca să faceți stoc de aleze? Fetele au nevoie acum, nu după ce se vindecă!

Dar nu are cu cine. Se întoarce în salon, clocotind de furie. Pleacă împreună cu sora mea la farmacie și ne cumpără păturici. De acum, vor veni cu ele de acasă. Nu le lasă la spital ca să nu dispară. Nu este prima data când se întâmplă asta. Acum câteva zile, cremele cu silicon primite de la o companie care le-a donat pentru noi au fost puse sub lacăt tot la asistenta șefă în cabinet. Nouă nu ne-au dat niciun tub. Iulia a scos câteva din „seif” și ni le-a plasat fără să știe nimeni.

-Ăștia fac contrabandă cu donații, pufnește Cristina.

Se lasă noaptea și spectacolul de teatru începe. Atât eu cât și Flavi ne prefacem că dormim pentru ca ei să plece acasă, să se odihnească. Întotdeauna, înainte să se despartă de noi, ne privesc cu tristețe din holul luminat. Știm pentru că îi spionăm. N-am vrea să ne părăsească pentru că ne este frică de moarte și de durere, dar nu ne lasă sufletul să îi ținem mereu aici, chiar dacă uneori dorm pe scaun până dimineață. Când în sfârșit se duc, auzim cum salută asistentele cu glas tot mai îndepărtat. Ușa se închide scoțând un clinchet și le numărăm pașii pe scări. După ce îi înghite liniștea, deschidem amândouă ochii.

Vorbim ca să nu ne gândim la durere. Uneori ne amintim de cei care au murit și îi plângem. Alteori povestim despre viețile noastre de dinainte de incendiu. Tot ce avem este trecutul și acest prezent incert, de a cărui realitate ne convinge doar chinul fizic, altminteri nu am ști dacă este aievea ce se petrece. Nu îndrăznim să ne gândim la viitor. Nu știm dacă acesta va exista pentru noi. Noaptea înseamnă febră și sete. Mihai i-a adus din nou Flaviei suc de pepene roșu. E rece ca gheața. Când asistenta vine să închidă perfuziile și să ia pungile, ne toarnă câte un păhărel și ne ajută să bem. Este cel mai bun lucru pe care l-am gustat vreodată și îmi alină greața. Adormim târziu, când zorii se ivesc deja, colorând într-un roz pâclos întunericul din salon. În două ore, vom auzi pașii Alinei pe hol.

Astăzi mi-a cedat branula și, după ce mi-au căutat zadarnic vene la picioare înțepându-mă necontenit, asistentele concluzionează că am nevoie de cateter. Cheamă un medic tânăr care mă consultă sumar în salon și îmi spune că mai târziu mă vor duce în blocul operator ca să îmi monteze dispozitivul.

Spre seară, în timp ce Cristina îmi așterne castelul de perne, asistenta de pe tură vine să mă ia. Mama îmi leagă eșarfa la brâu și plec susținută de Miruna. Aceasta îmi spune că mă va aștepta pe hol ca să mă ducă înapoi îndată ce sunt gata. Mă preia o echipă formată din două asistente care mă întind pe pat. Îmi este frig în sala răcoroasă și am dureri foarte mari din cauza durității saltelei. Apare și medicul tânăr ai cărui ochi strălucesc bizar în lumina puternică din încăpere. Poartă lentile de contact care dau un aspect artificial privirii lui. Mă trece un fior de teamă.

-Domnule doctor, mă veți adormi?

Bărbatul mă privește scrutător și râde zgomotos.

-Domnișoară, am pus linii centrale pe viu chiar și femeilor gravide. Procedura aceasta este un fleac!

Înghit în sec și tac. Așa sunt toate pentru ei aici. Fleacuri. Fleacuri care pe noi ne chinuie dincolo de putința omenească de a îndura. Fleacuri, când nu este carnea ta cea pe care o frământă.

Una dintre asistente îmi întoarce capul în partea stângă, apoi îmi așază un câmp steril peste față. Nu înțeleg motivul, dar îmi este prea teamă să întreb. „Xilină”, aud glasul doctorului tunând. Mâinile lui grele mă palpează în zona claviculei și înțeapă cu putere pielea delicată din zona de deasupra ei. Țip și lacrimile îmi șiroiesc pe obraji, nechemate. Acul, sau ceva asemănător unui ac, caută zadarnic în carnea mea. Nu găsește. Se zvârcolește fără rost prin mine, provocându-mi durere.

-Mă doare, vă rog…

Medicul pufnește și îmi smulge dispozitivul din trup. În sală se aud doar șoaptele lui de nemulțumire. Asistentele nu spun nimic. Nu trece mult timp și simt din nou mâinile doctorului pe piept. Apoi, aceeași înțepătură bruscă și violentă, de data aceasta un pic mai sus decât înainte. Durerea este ca un scurtcircuit brusc care îmi amorțește partea dreaptă a toracelui și icnesc. Acul își reia plimbarea prin mine. Senzația este una de sfâșiere. Îndur cât pot, dar nu mai rezist.

-Vă rog, vă rog din inimă, sedați-mă. Vă rog, vă implor.
-Nu e vina mea că ai vene așa de subțiri! Pur și simplu nu găsesc ce caut. Nu am nimerit, dar mai încercăm.
-Dar nu mai pot așa, vă rog, vă rog mult. Dați-mi ceva.

Parcă nu m-ar auzi nimeni. Am din nou senzația că sunt într-un coșmar. Trei oameni mai puternici decât mine stau deasupra mea și îmi muncesc corpul bolnav cu mâinile lor nemiloase, iar eu îi rog să mă ajute să îmi pierd cunoștința. Vocea mea slabă se zbate să se desprindă de pe buze, dar deși eu o aud, ei sunt surzi și continuă să meșterească în mine ca și cum aș fi o bucată neînsuflețită de lut prost. Este vina mea, și acum, că sunt o ruină. De când am ajuns aici, mereu mă fac vinovată de ceva rău.

Acul gros umblă prin pieptul meu iar și iar. De fiecare dată, aud cuvântul „Xilină”, dar durerea este tot mai mare. Transpir și mă sufoc sub pătura sterilă, cerșind mereu un sedativ sau un analgezic care nu sosește. Durerea din arsuri este agonizantă. Spatele proaspăt grefat, cu rănile deschise, mi se freacă de salteaua rigidă a patului operator și deja plâng în hohote. Ceva continuă să se zvârcolească în toracele meu, dar dintr-o dată îmi amorțește brațul stâng.  Mă doare tare în dreptul inimii. Nu știu câte încercări a mai făcut medicul înainte să mă opresc din numărat. Ajunsesem la a noua. Într-un final, una dintre asistente înlătură o parte a păturii și mă privește cu milă.

-Gata. Îl sun pe doctorul Petrescu.

Medicul tânăr este asudat și indispus. Clocotește de furie, dar nu îndrăznește să refuze.

Nu trece mult timp și anestezistul-șef intră pe ușă, vizibil nervos. Este deranjat de faptul că a fost sunat și își admonestează subalternii, vociferând. Smulge câmpul steril, mă apucă de cap și mi-l întoarce în partea cealaltă, apăsându-mă cu degetul pe gât.

-Băgați aici!
-Este arsă acolo, domnule doctor…Nu se poate, spune aceeași asistentă.
-Vă rog, am fost operată și mă doare…
-E, te doare! Nu te doare nimic!

Îmi așază capul în poziția anterioară și are loc un schimb șoptit de cuvinte. Vor chema pe altcineva să se ocupe de mine. Medicul tânăr stă tăcut într-un colț, cu capul plecat. Nimeni nu vorbește cu el, nici măcar nu îl privesc. Am frisoane și asistenta îmi acoperă iarăși fața. Sunt oarbă.

Aud un glas nou, de femeie. Doamna doctor al cărei nume nu îl cunosc se apropie de masa de operație și îi simt degetele ușoare palpându-mă discret în zona claviculei. Apoi pufnește.

-Voi tot dispozitivul acesta l-ați folosit până acum? Nu l-ați schimbat deloc?! Păi nu vedeți că acul este complet bont? Ați fi putut să sfâșiați, să rupeți ceva în copilul ăsta! Vă rog, dați-mi un ac nou…

Înmărmuresc și închid strâns ochii. Simt înțepătura. Patul este ud de lacrimi sub obrajii mei arși. Sunt epuizată. Corpul meu este un nerv viu despicat în mii de nuanțe ale durerii. Doamna doctor lucrează cu încredere, cu atingeri lejere. Nu se plânge de venele mele subțiri și nici nu mă chinuie, scobind în mine cu ace stricate. Se oprește. Vlăguită dar plină de speranță, întreb dacă sunt gata.

Anestezista îmi scoate câmpul de pe chip, privește în jur la colegii dumneaei și întreabă uimită dacă am fost trează cât au lucrat. Nu primește niciun răspuns. În sală este o liniște de mormânt. „Am pus catetere pe viu chiar și femeilor gravide”.

-Sunteți gata, domnișoară…

Medicii ies din încăpere și una dintre asistente o sună pe Miruna. Cealaltă mă ajută să mă ridic și îmi usucă lacrimile tamponându-mă cu o compresă sterilă. Nu se uită la mine. Miruna intră pe ușă și poartă un dialog cu asistenta care a chemat-o. Dă dezaprobator din cap. Se apropie, îmi petrece șoldurile cu mâna și mă susține. Mai mult târâș, ieșim din sală. Din gât îmi atârnă cateterul proaspăt montat. Simt o umflătură acolo și o durere surdă, pulsatilă.

-Ce Dumnezeu te-au ținut atât…A trecut mai bine de o oră. Ai tăi sunt îngrijorați rău! Ce ți-au făcut?
-M-au chinuit, Miruna. Doctorul acela tânăr nu s-a descurcat deloc și nici nu a vrut să mă sedeze.

Îndată ce intrăm în salon, mă preiau mama și Cristina. Îmi pun întrebări și mă culcă în pat. Îmi vorbesc amândouă, dar nu le aud. Mă simt tot mai rău. Nu reușesc să rămân trează. Mă lupt să nu îmi pierd cunoștința și respir greu. Nu vreau să las să se observe ca să nu le îngrijorez. Nu înțeleg ce e cu mine. Mi se face teamă. Pieptul mi se comprimă ca atunci în container când au căzut băieții peste mine. Mă sufoc.

-Mi-e rău. Ajutați-mă, vă rog, spun cu glas întrerupt, chinuindu-mă să trag aer.

Cristina aleargă după asistentă și vine repede Adina. Îmi pune ceva în perfuzie și măsoară niște parametri.

-E mică tensiunea și saturația e foarte proastă. I-au dat cu prea multă Xilină…Îi mai aduc ceva să se liniștească. Are și atac de panică.
-Ce ți-au făcut, nenorociții?
-Cristina, vino cu mine afară, spune Adina.

Când se întoarce, este lividă. Asistenta i-a povestit în mare despre supliciul din blocul operator.

-E adevărat?
-Da…
-Revin imediat. Mă duc să caut acel „medic”. Are niște explicații de dat.

Nu trece mult și aud glasuri. Sora mea îi cere socoteală doctorului tânăr. Alertat de cineva, apare și anestezistul-șef. Ridică vocea la Cristina și nu o lasă să vorbească.

-Ce? E vina lui că sora dumitale are vase de sânge slabe?
-Totul în acest spital e vina pacientului? Și atunci cum de doamna doctor a reușit să îi pună cateterul în câteva minute? Cum puteți să explicați una ca asta?
-Eu n-am de ce să îți dau dumitale explicații, domnișoară!

Pași greoi se îndepărtează pe hol și rămâne în urma lor liniște. Sora mea stă singură în fața ușii închise a salonului. Știu pentru că îi aud respirația întretăiată de suspine. Târziu, Cristina se întoarce. Se prăbușește pe scaun și își ascunde chipul în pumni ca să nu o văd cum plânge. Durerea de la gât, acolo unde am noul cateter, se întețește. Mi-e milă de mama și de sora mea, de zbaterea lor în van pentru mine. Mi-e ciudă că nu pot să lupt mai mult, să fiu mai puternică, să nu îi las să îmi facă tot ce le trece prin cap. Între încrederea pe care am fost învățată să o am în ei și realitatea cumplită a incompetenței lor se dă un război al cărui teatru sunt eu. Am ieșit din iad ca să cad în altul. Cristina își înăbușă hohotele în mânecile bluzei, prefăcându-se că își masează tâmplele, în timp ce eu mă prefac că dorm. Pentru cine oare dăm acest spectacol fără public dacă nu pentru noi însene, ca să ascundem în această falsitate oroarea adevărului? Că nu sunt în siguranță aici. Că nu sunt bine îngrijită. Că probabil am infecții. Că poate am să mor. Că toată viața lor, sora mea și mama se vor învinovăți că nu m-au scos din Spitalul de Arși. Că se vor chinui să își amintească de mine așa cum eram înainte de accident: copila lor hazlie cu părul lung și trupul întreg. Că vor îngropa undeva adânc imaginea cu mine aici, tumefiată, arsă, plină de răni, cerșind îndurare. Că se vor strădui să uite mirosul de carne putredă care moare încet sub pansamente. Că nu vor izbuti și vor avea coșmaruri cu mine așa distrusă, desfigurată.

Cristina plânge învinsă, prăbușită pe scaun, iar mama o mângâie consolator pe umăr privindu-mă în acel mod disperat pe care îl cunosc deja atât de bine, de parcă dintr-un moment în altul voi dispărea. Mihai lasă capul în pământ iar Flavia se uită pe geam, ștergându-și cu stângăcie lacrimile de pansamentele de pe umăr. În seara asta am pierdut cu toții lupta.

Deschid ochii și zâmbesc, mințind că mă simt mai bine. Mi-a folosit puiul de somn. Ah, e deja târziu. Aș vrea să mă culc și e cazul să meargă și ele acasă, să se odihnească. Mama ține în mâini o pernă pe care vrea să mi-o așeze sub cap. Cristina își reintră în rol și surâde ștrengărește, promițându-mi că va avea ac de cojocul tuturor. O rog să lase lucrurile așa, să nu se mai zbată atât, că a trecut. O fac pentru ea, pentru că o iubesc prea mult ca să o las să se zbuciume când știu că nu va putea să schimbe nimic. În sufletul acestor oameni, ceva a murit. Ochii lor goi, mâinile dure, sunt semne că nu mai sunt de mult timp compleți. Cineva sau ceva a stins lumina în ei și e așa de mult întuneric încât durerea unei surori nu va face altceva decât să îi enerveze. Apoi îmi vor spune că insistă, că este băgăreață, că nu crede ce i se zice. Îmi vor zice toate acestea la băiță sau în sala de pansamente, când durerea îmi răpește și puținul glas pe care îl mai am. Și nu voi putea să o apăr. Să mă apăr.

-Lasă, Cristina. Lasă că trecem noi și peste asta.

Dar nu cred o vorbă. În seara asta, nu mai cred în mâine. Mama îmi aranjează „fortul” și pentru o clipă scurtă, vrea să mă mângâie pe obraz, dar își retrage repede mâna. Și-a amintit că nu are voie să mă atingă. Mai schimbăm câteva cuvinte și după ce Adina îmi pune ultimele perfuzii ale zilei în noul meu cateter, Cristina, mama și Mihai se ridică în picioare. Flavia pare că a ațipit, iar eu o imit închizând ochii. Aud frământarea trupurilor lor în salon și pașii mărunți, întrerupți de opriri. Se apropie lent de ușă, lăsându-și timp să ne privească pe îndelete. Mijesc ochii și o văd pe Cristina în prag. Se uită la mine îndelung. Îi tremură buzele și înainte să înceapă din nou să plângă, dispare în hol. Afară, ai noștri mai schimbă câteva cuvinte în șoaptă, convinși că dormim. Sora mea plânge stins, înghițindu-și hohotele. Mama tace, bocind în interiorul sufletului ei. Mihai le consolează. Pleacă târziu, fără să salute pe nimeni.

Deschid ochii larg. În salon este întuneric și zgomotele nopții s-au instalat deja în spital. Undeva în partea cealaltă, unde au Sandra și Iris camera lor, piuie un aparat. Cineva dă mai încet televizorul din încăperea asistentelor. Totul se liniștește, mai puțin bătaia inimii mele. Mi-este greață din cauza fricii. Număr până la zece, încet: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 încercând să controlez teama. Într-un târziu, îi ia locul o mare și adâncă tristețe. Mă uit la Flavia care continuă să doarmă. Nu știu dacă se mai preface acum. O aud deseori noaptea suspinând în tăcere, ca să nu mă deranjeze. Nu știe că sunt trează. În timpul zilei, optimismul ei contagios ne face să prindem speranță, dar după ce se lasă întunericul și ai noștri se duc acasă, durerea o amuțește și îi răpește zâmbetul. Îi fură măștile și o lasă așa, complet goală, lipsită de apărare în fața ororii. Atunci Flavi, fata blondă cu ochi verzi, se destramă.

„De ce nu ești și tu veselă, ca celelalte fete! Tot timpul plângi”, îmi răsună în urechi cuvintele Silviei. Le așez peste chipul chinuit de durere, chiar și în somn, al Flaviei. Nu, ceva nu se potrivește aici. Astăzi i-au spus că rănile ei nu se vindecă pentru că are pielea foarte albă și subțire. Că tot de aceea nu i se prind grefele. Iar Flavi îi crede, așa cum i-am crezut și eu cândva, când îmi spuneau că sunt prea slabă, prea tristă, că dorm greșit. „Râzi și tu mereu, ca Flavia”. Încă aud țipătul ei visceral din dimineața aceea în care am crezut că a murit și au luat-o de lângă mine.

Închid ochii și continui să număr. Serul din perfuzii curge prin noul meu cateter. Mă doare maxilarul și simt un gust sărat ciudat, ca și cum substanțele mi-ar ajunge și în gură, nu doar în vene. Îmi amorțește gâtul tot mai tare deasupra aparatului, dar nu am putere să strig asistenta. Mă dau bătută. Îmi este indiferent ce se va întâmpla dacă dispozitivul e pus prost. Partea dreaptă a pieptului se alătură maxilarului și gâtului. Amorțeala se extinde. Tavanul se învârte ușor și undeva în colț arde ceva, dar nu cu roșu ca o flacără, ci cu negru și gri, asemenea unor umbre fierbinți care se zvârcolesc. Afara, vacarmul nocturn al Bucureștiului făurește nepăsător stafii gălăgioase. Câțiva tineri vociferează și râd undeva în depărtare. Mașinile trec grăbite pe șosea, îndreptându-se spre destinații necunoscute. Oare dacă oamenii aceștia ar ști ce se întâmplă aici, între zidurile pe care le ocolesc zilnic, ar veni să ne salveze? Le-ar păsa? Umbrele continuă să agonizeze și se amestecă cu sunetul motoarelor. 61, 62, 63, 64, 65, 66…numerele se succedă până își pierd limpezimea și se alătură și ele jocului de pe tavan și coloanei sonore făcute din roți și glasuri răzlețe. Oare adorm, sau îmi pierd cunoștința? Poate că, de fapt, mor.

Trei zile mai târziu, tremur goală în cada verde. Alina îmi împinge cateterul înapoi în incizie și îl fixează cu un plasture. Firele care îl ancorau în piele s-au subțiat și au cedat. Mă doare, dar față de ceea ce mă așteaptă, este nimic.

-E cam umflat gâtuțul, Alex…am să le spun să se uite un pic la tine.

Ce rece este apa astăzi, Doamne, și totuși cum poate să ardă. Cum poate să doară.

La final, plasturele cade din cauza umezelii. Dispozitivul îmi atârnă inert în piept, trăgând de ațele albastre încă prinse de mine. Alina mă predă Iuliei și îi face semn spre gâtul meu. Ea dă dezaprobator din cap. Nu observ când intră doctorii. Astăzi nu vreau să le pun nicio întrebare. Oricum, mi-ar răspunde în doi peri, ca de fiecare dată. Se uită la cateter și vorbesc între ei, ca și cum nu aș fi chiar aici, în fața lor.

-Să vină careva să i-l scoată și să-l ducă la laborator, să facă un test. Să recolteze.
-Am să vorbesc cu una dintre asistente.

Înainte să plece, îmi fac poze, apoi ies fără să își ia rămas-bun.

-Alex, te spăl cu un dezinfectant nou pe care l-am primit din Germania, bine? Sunt foarte încântată de el. Va ustura un pic, dar te va ajuta.

Închid ochii si număr. Cifrele iau uneori locul rugăciunilor atunci când sufletul meu, devenit mut de durere, nu știe cum să vorbească cu Dumnezeu. Iulia mă spală, mă tamponează, mă spală din nou. Uneori lucrează cu penseta. Pune ser în fiolele cu praf de Colistin și stoarce compresele sterile îmbibate în antibiotic peste arsuri. Urmează crema și apoi mă înfășoară în fâșii peste fâșii de pansament. Când ajung înapoi în salon tremur și mi-e greață. Febra urcă vertiginos. Mama îmi aranjează pernele curate și mă ajută să găsesc o poziție în care să stau fără să mă doară așa de rău. Mă mângâie pe picior iar mie îmi clănțăne dinții în gură. Schițez un surâs ca să o liniștesc. Apare Felicia cu perfuziile dimineții.

-Fată frumoasă, îți scot cateterul și îți găsim noi un loc unde să pun branulă nouă, da?
-Dar Feli, au chinuit-o așa de mult pentru ca după nici trei zile să i-l scoată?
-Știu. Dar e umflată aici, doamnă. E umflată rău la gât, în jurul lui. Nu e semn bun.

Asistenta taie firele care țin dispozitivul, îl scoate și, cu grijă, îl așază într-o pungă pe care o sigilează.

-Ăsta merge direct la laborator, spune Feli.
-Dar de ce?
-Să vadă dacă e vreo problema cu el.

Eu și mama gândim același lucru. Infecție. Se tem să nu fie infectat. Feli curăță rana, iese cu probele și revine cu o trusă cu branule noi. Mă palpează la gât, la glezne, la picioare și depistează o venă sănătoasă undeva în spatele genunchiului. Îmi va fi greu să mă deplasez cu branula montată acolo, dar nu există altă cale. Înțeapă și, din fericire, găsește vasul de sânge din prima încercare. Fixează aparatul și îmi pune perfuziile.

-Mai mult de două zile nu va ține, dar măcar ai scăpat de mizeria aia de la gât.

Iese înainte ca mama să apuce să pună vreo întrebare. Suntem prizoniere ale unei conspirații a tăcerii, întreruptă sporadic de izbucniri de sinceritate care nu sunt niciodată duse până la capăt. Știm și nu știm ce se petrece de fapt cu noi în Spitalul de Arși din București.

Sora mea nu a renunțat la ideea transferului în străinătate. Mă anunță că a vorbit din nou cu V. pentru mine și pentru Flavia. Va veni astăzi la Spitalul de Arși cu doi medici din Germania. De data aceasta, și eu, și Flavi suntem decise să spunem „da”. Ne-am învățat lecțiile în aceste săptămâni de chin. Ne-am dat seama că nu are cum să fie mai rău afară. Aici este adevăratul iad de care trebuie să ne temem. Auzim glasuri pe hol. Doctorii stau de vorbă în limba engleză cu trei bărbați.

Intră toți cinci în salon, în echipament de protecție. V. ne face cu mâna din spatele medicilor. Este un bărbat tânăr, cu un chip simpatic. Ne privește cu ochi mari și îngrijorați.

-Fetelor, eu sunt V. Poate reușim cumva să vă ajutăm.

Are glasul cald. E afectat de ceea ce vede, de starea noastră și de decorul umil. Îi mulțumim că vrea să ne fie alături. În aceste momente tulburi, contează mai mult decât orice altceva.

Medicii germani se prezintă și se uită la noi uimiți, măsurând, încruntați, încăperea sărăcăcioasă. Sunt agitați. Ne întreabă cum ne simțim. Spunem că nu prea bine. Ne întreabă dacă suntem mulțumite de tratament. Răspundem că nu. Ne informează că au două locuri libere pe secția de arși a unui spital mare din vestul țării lor. Mai stau puțin de vorbă cu noi, după care ies din salon. Afară,  le cer doctorilor detalii despre protocolul de îngrijire. Ciulim urechile dar nu auzim răspunsurile.

-Parcă văd, spune Flavi, că le vor spune cât de minunat e aici. Trebuiau să vină să ne vadă la baie, nu în pat, bandajate.

Când se întorc, sunt liniștiți. Tulburarea de adineaori a dispărut. Vor să știe câteva lucruri referitoare la starea noastră generală de sănătate. Chirurgul mai tânăr ridică din umeri, resemnat. V. a căzut pe gânduri și se mută de pe un picior pe altul.

-Am stat de vorbă cu medicii voștri. Protocolul e asemănător și în spitalul nostru. Păreți a fi bine îngrijite, din câte ne-au descris, spune chirurgul. Nu prea are rost să veniți la noi.

Eu și Flavia rămânem tăcute. Nu știm cum să reacționăm. Ne aruncăm priviri complice. Flavia vrea să spună ceva, dar se răzgândește. Conchidem că ținem legătura, apoi ne luăm rămas-bun. Auzim glasuri turuind în engleză pe hol, tot mai stinse pe măsură ce se apropie de ieșirea spre care sunt conduși chirurgii străini, alături de V., care tace. El nu e la fel de convins de ceea ce aude.

-Ce spui de asta, întreabă Flavia.
-Habar n-am…
-Eu nu știu ce să mai cred, dar dacă așa e cum spun, de ce să mai plecăm? Să ne spele ca la abator, dar în altă țară? Oare nu ar fi fost totuși normal să ne vadă fără bandaje? De unde să știe ei în ce stare suntem, dacă ăștia lucrează bine, când noi suntem legate fedeleș?
-Nu știu…pur și simplu nu mai înțeleg nimic. Nu cred că medicii se îndoiesc de adevărul celor auzite. Ei au încredere în doctori, doar sunt colegi, au depus un jurământ. Nu sunt obișnuiți să fie mințiți. Nu își închipuie că cineva i-ar înșela. Flavi, sunt complet pierdută.
-Și eu la fel. Efectiv nu am idee care e adevărul. Dacă nu pot să ne ajute cu mai mult, de ce să batem atâta drum? Ce se fac ai noștri? De unde bani? Noi trăim de pe o zi pe alta…Mâncare, aleze, mai o șpagă, drumurile.
-Așa e…

Târziu în noaptea aceea, după ore în șir de dezbateri, fără niciun fel de sfat medical, fără ca medicilor germani să li se fi permis să ne vadă rănile, fără informații corecte cu privire la o decizie atât de importantă, exact ca data trecută, hotărâm că nu are sens să plecăm, dacă mergem tot la băi pe viu.

-Măcar aici, vorbim limba și putem să cerșim îndurare.
-La ce bun, Flavi, dacă nu ne-o arată nimeni?

Cristina, mama și Mihai stau fiecare într-un colț al salonului. Sunt îngândurați si măcinați de remușcări. Sunt supărați pe noi, dar nu ne-o spun. În Spitalul de Arși din București, pentru fiecare încercare de salvare există o minciună pregătită să pună stavilă speranței. Sau poate suntem noi nebune, tulburate de toate cele petrecute. Poate nu avem discernământ. Poate chiar așa e și doar atât se poate face pentru noi, oriunde am fi. Ne petrecem restul nopții prefăcându-ne că dormim, convinse undeva adânc în suflet că iarăși am greșit. Iarăși am avut încredere.

Astăzi aflăm că trebuie să ne mutăm. Au nevoie de camera noastră pentru niște pacienți noi care suferă de boli infecțioase. Ne duc mai aproape de Sandra și de Iris. De data aceasta, suntem trei într-un salon mic care are baia comună cu cel de alături, în care stau patru oameni. Suntem șapte mari arși la o singură toaletă. Nu o cunoaștem pe doamna cu care împărțim noul nostru spațiu. A fost rănită într-un accident domestic în Miercurea-Ciuc și nu are familia alături. Mama și sora mea o ajută să mănânce. I-au devenit și ei îngrijitoare cu jumătate de normă.

După ultima băiță, am aflat că urmează o altă operație – a patra – și că îmi vor lua iarăși piele de pe coapse. Părțile interioare sunt întregi și pot să îmi preleveze o suprafață mare ca să acopere rănile de pe spate, umeri, antebraț, ceafă și cap. Grefele de pe mâini nu s-au mai lizat de data aceasta. Acolo nu mai este necesar să intervină. Ce a rămas deschis, se va vindeca „de la sine”, spun ei. Pe măsură ce data intervenției se apropie, groaza din mine crește. Cât poate să mai îndure acest trup peste măsură de chinuit, mereu pradă febrei și durerii, mereu nevindecat? În seara de dinainte de operație, mama mă scoate pe hol la plimbarea obișnuită. A devenit o rutină, încurajată de personalul medical care ne tot amenință că vom face tromboză dacă nu ne mișcăm. Rănile de pe picioare nu s-au închis și abia pășesc. Mă lupt să mă mișc în ciuda rezistențelor corpului meu în agonie. Transpir și calc șui, cocoșată de pansamente, cu genunchii îndoiți de usturime. De sub comprese curge crema dezinfectantă, devenită lichidă peste zi. Din nou las în urma mea dâre murdare de ființă. Mama le șterge cu un șervețel umed.

-Aveți grijă să nu treceți pe lângă salonul din capătul holului. Avem un pacient izolat cu Clostridium acolo, spune una dintre asistente.

Încăperea are însă ușa întredeschisă.

-Îi este cald,  i-am dat voie să o țină așa, răspunde ea când mama o întreabă ce anume înseamnă, mai exact, „izolat”.

Asistenta dispare în cealaltă parte a spitalului si, după câteva minute, pacientul cu Clostridium iese tiptil și se așază pe fotoliul din hol. Este cel pe care obișnuiește să stea Iris după plimbarea ei de seară. Bărbatul nu a fost în Colectiv. Are mâinile și picioarele bandajate. Se mișcă greu. Eu și mama ne-am oprit, speriate. Nu îndrăznim să ne apropiem așa că decidem să ne întoarcem. Omul îmi aruncă o privire deznădăjduită și dă dezaprobator din cap.

-Tu ești de acolo din club, nu? Păcat de tine c-ai ajuns așa. Ai fost frumoasă cândva.

În loc să mă întristeze, cuvintele lui îmi stârnesc amuzamentul. Într-o clipă, toată absurditatea acestui moment îmi devine clară și râd cu glas tare. Pacientul „izolat”, care stă liniștit în fotoliul de pe hol, cu infecția care îi consumă încet-încet trupul ars, îmi plânge mie rănile, iar eu mă tem de el, când propriul meu corp se chinuie să învingă cine știe ce microbi oribili. „Îți dăm antibiotice profilactic”, „Probabil aveai pneumonie fără să știi”, „Ai răcit în club”. Mă întreb lui ce îi spun. Oare cum se face vinovat pentru Clostridium? Măcar boala lui are un nume.

Dimineața devreme, asistentele care trec pe lângă ușa întredeschisă a salonului nostru vorbesc în șoaptă între ele. Uneori discută despre soții lor, despre copii, despre familie și despre necazuri sau bucurii. Lucruri de toată ziua, normale, sănătoase care ajung la mine ca dintr-o altă viață, pe care am pierdut-o. Trebuie să fie plăcut să te trezești întreg, în patul tău, gata să înfrunți o nouă zi. Trebuie să fie liniștitor să mergi la culcare fără să îți fie teamă că închizi ochii pentru totdeauna. Oare cum este să nu te doară nimic? Trag cu urechea la poveștile lor care, altădată, mi s-ar fi părut banale. Acum mă agăț de ele ca să continui să cred că există altceva dincolo de hăul întunecat al suferinței. Mă bucur pentru fericirea lor și sufăr pentru supărări. Trăiesc prin ele experiențele pe care nu le pot avea și mă lupt să rămân om ascultând cum își duc alții viața, care mie îmi scapă printre degete. Alteori, rar, vorbesc despre pacienți. Atunci, vocea lor de obicei vie și ușoară se preschimbă în șoaptă și urzește mereu, aproape de pragul tăcerii, vorbe precum „piocianic”, „pseudomonas”, „stafilococ”, „klebsiella”.
„Ai auzit că i-au găsit piocianic lui Călin?”

Liniște. Persoana cealaltă nu spune nimic. Lasă să se stingă ecoul cuvintelor. Apoi, buzele lor susură lucruri neștiute, pe care nu le pot distinge. Trupurile freamătă o clipă pe hol și își văd de drum, pășind apăsat în tandem. Piocianic. Poate îl are doar el, iar eu sunt bine. Poate că eu nu am nimic, așa cum spun doctorii. Poate că probele mele sunt într-adevăr sterile. Dar atunci de ce nu mă vindec? De ce continui să am febră? Îmi clănțăne dinții de la frisoane și de frică. Mă întreb dacă ceea ce am auzit ar avea mai mult sens dacă în loc de „Călin”, ar fi spus „Alexandra”. La ora aceea, când nopții îi cresc colții zorilor care ne vor sfâșia în cada verde, când ar trebui să dormim sau să zacem inconștienți din cauza durerii, adevărul, la fel de bolnav ca noi, bântuie holurile spitalului, deghizat în șoapte și în întrebări fără răspuns.

În ziua operației, Alina mă ia devreme la băiță. În sală este mai frig decât de obicei.

-Iarăși au lăsat geamul deschis peste noapte…Tot dau cu formol seara și au uitat să închidă fereastra după ce au aerisit. Îmi pare rău, Alex.

Face referire la obiceiul personalului auxiliar de a dezinfecta holurile spitalului cu „broscuța”, un dispozitiv care împrăștie vapori de formaldehidă. Câteodată, în jurul orei 21:00, asistentele închid ușile saloanelor, pun pături de lână în prag și ne roagă să nu ieșim afară. Mirosul puternic pătrunde în salon și tușim cu toții, atât noi pacienții, cât și aparținătorii rămași la căpătâiul nostru până în orele târzii ale nopții. Mamei i-a fost atât de rău o dată de la formol, încât Sorana, asistenta care era pe tură, i-a pus perfuzii în încercarea de a-i opri tusea, care nu mai contenea. În drum spre casă, a vomitat în taxi. De atunci, n-am mai lăsat-o să stea cu mine în serile în care se făcea dezinfecția.

Apa curge peste mine la fel de înghețată ca aerul și îmi frige rănile deschise de sub pansamente. Când ajunge direct pe ele, plâng și nu mă opresc decât când asistentele din sala de operație îmi așază masca de oxigen pe față. Cu obrajii încă umezi, cad într-un întuneric deplin. Apuc doar să mă rog scurt lui Dumnezeu să mă ajute să mă trezesc.

Durerea mă face să deschid ochii câteva ore mai târziu. Lumina albă a începutului de iarnă intră prin fereastra salonului și așterne peste fața mamei o paloare fantomatică. Din când în când, ca data trecută, sora mea îmi șterge buzele cu un șervețel îmbibat în apă.

-Arde toată. Hai că ai trecut și peste asta, Ale.

Îmi este greață și durerea vie mă macină. Mi se pare că cineva, un monstru, îmi căznește carnea cu ghearele, rupând bucăți din mine. Sunt întinsă pe spate pe salteaua la fel de dură ca toate celelalte de până acum și îmi lipsește castelul de perne. Le spun că am nevoie de ceva mai moale, dar oftează amândouă. Nu au voie să mă miște. Până mâine, trebuie să rămân în această poziție. Doamne, cât de îngrozitor mă doare. Când trebuie să urinez, sosește infirmiera care așază plosca sub mine. Trupul greu după anestezie îmi aluneca în jos și, fără să vreau, mă frec cu bandajele de pe spatele proaspăt grefat, de patul tare. Plâng de rușine, de neputință și din cauza usturimii. Sper să nu se fi rupt pielea. Vărs toată seara și, de fiecare dată, mă străduiesc să nu mă forțez prea mult, să nu mă ridic. Cristina îmi tamponează gura cu apă curată și mă mângâie pe picior, acolo unde nu am răni. Mi-au luat din nou piele de pe coapse și nu pot să îndoi genunchii din cauza durerii. Oare se va termina acest chin vreodată, și dacă da, cum? Nu vreau să mor. Doamne, nu vreau să mor.

Frisoanele se întețesc și asistentele se plimbă prin salon punându-mi noi și noi perfuzii. Îngheț și cineva aduce o pătură de lână care arată exact ca acelea așternute în pragurile ușilor când dau cu formol. Și pe arșii din salonul de triaj i-au acoperit-o cu unele identice. Înainte să îmi pierd cunoștința, mă întreb dacă nu cumva sunt aceleași. Le tăvălesc pe podele, apoi le întind peste trupurile noastre.

-De ce e julită pe mână și la obraz?

Aud ca prin vis discuția surorii mele cu mama.

-Uite, vezi? Are o zgârietură mare pe antebrațul stâng și acolo la obraz, unde i se vindecase arsura, e pleznită pielea. A curs și sânge. E îmbibată perna.

Deschid ochii și vreau să îmi ridic mâna să mă uit la ea, dar nu pot. Durerea fulgerătoare mă oprește cu totul și gem.

-Ce s-a întâmplat?
-Nu știm. Ai răni noi pe antebraț și la obraz.

Cristina iese iar mama îmi întoarce pe partea cealaltă perna murdară de sub cap. Îmi dă să beau un pic de suc. Îmi lipsește mult castelul moale pe care mi-l ridică ele în fiecare zi. Sora mea revine, furioasă.

-Am întrebat ce e cu rănile astea ale tale. Una dintre asistente mi-a spus că fie te-au scăpat în timp ce te întorceau pe burtă în sală, fie brancardierii care te-au adus în salon, te-au lovit din greșeală când te puneau în pat. Și cică mai au curajul să numească locul acesta spital! Bine că nu te-au rănit la cap, că nu ți-au rupt ceva. Aștept să vorbesc cu domnișoara doctor, să văd ce spune și ea.

Organismul meu cedează și leșin. Mă trezesc noaptea, îndurerată. Sora mea a rămas cu mine. A adormit pe scaun și și-a culcat capul pe mâini, pe patul meu. E epuizată din cauza drumurilor, a gătitului și a luptei cu medicii pentru aflarea adevărului. De pe holul luminat, se aud știrile. Reporterii fac socoteala celor care au murit astăzi. Flavia deschide ochii și mă privește cu tristețe. Plângem în liniște ca să nu o deranjăm pe Cristina. Sărmana, merită un pic de odihnă, smulsă lungilor ore de veghe. Multă vreme nu îi cer ajutorul surorii mele, de milă. Când nu mai pot să îndur, o rog să mă aline cumva. Am nevoie de perne. Nu pot să mai stau cu spatele proapăt operat pe salteaua aceasta groaznică. Cristina ezită, dar într-un final, se pune pe treabă. Scoate pernele din sacul lăsat de mama. Minute în șir, îmi aranjează culcușul cu mâini tremurânde de oboseală. Face același lucru și pentru Flavia. De când ne-au mutat aici, aproape în fiecare noapte cineva stă cu noi, fie mama, Mihai, Cristina sau Olivia, prietena noastră. Dorm pe scaun și când avem nevoie de ceva, se trezesc, ne duc la toaletă, ne spală și ne culcă la loc în pat.

Ne dau să bem apă sau ne oferă o gustare, dacă ne doare stomacul din cauza medicamentelor. Ne sunt alături cu astfel de lucruri care țin de trupul nostru șubred, muribund, dar ne sprijină și sufletește. Când deschidem ochii și îi vedem aici, prezența lor familiară ne liniștește. Undeva în noi, dincolo de pragul somnului pe care îl trecem atât de anevoie, ne așteaptă flăcările nimicitoare și clipele de groază din club și din container. Atunci când revenim de acolo, ne agățăm de cei dragi ca să ne poarte la liman, departe de largul înfricoșător al oceanului morții care tălăzuiește în noi, zbuciumat. Mâinile lor sfârșite din cauza efortului fizic, cu pielea crăpată de spălatul frecvent cu săpun dezinfectant, ne șterg lacrimile de teroare când frica amenință să ne înghită și când credem că, de fapt, nu am ieșit niciodată din iad. Ei sunt aici să ne spună că nu mai ardem, deși continuăm să simțim un altfel de foc, la fel de pustiitor, în carnea noastră care nu se mai vindecă.

-Te-au operat cu un doctor român din Franța, îmi spune de dimineață Cristina. Am tras cu urechea la ușă și am auzit ce au discutat. Ți-au pus ceva piele artificială pe spate, pe umeri și pe cap. Ceva ce a adus medicul de afară.
-Ai întrebat de rănile de pe obraz și de pe mână?
-Da. Am luat-o prin surprindere pe Silvia, dar a s-a recompus repede și a negat că s-ar fi întâmplat ceva. A spus că probabil te-ai zgâriat singură. Am întrebat-o cum, când tu nu îți poți mișca mâinile. M-a lăsat efectiv în mijlocul holului și a plecat…S-a răsucit pe călcâie și dusă a fost. E de o nesimțire abisală ființa asta. Se crede un soi de stăpână pe aici.

Sora mea ridică deconcertată din umeri. Nu mă mai surprinde nimic. Cum să mă rănesc singură când, de câteva săptămâni, mobilitatea mi-a dispărut cu totul? Mi s-au blocat articulațiile din cauza poziției din pat. Stau cu antebrațele așezate peste pernele care au înlocuit buretele de susținere uzat, care a tot trecut de la un bolnav la altul. De deteriorat ce era, membrele mi se scufundau în el și aveam dureri îngrozitoare. Era atât de murdar și de deșirat că mama l-a dat înapoi asistentelor. A întrebat dacă a fost spălat vreodată. Nu a primit niciun răspuns. Fără sprijin, dacă întind mâinile pe lângă corp, sângele se strânge în extremități și risc să fac cheaguri, așa că nu am încotro. Nu pot să stau altfel decât cu coatele îndoite și am împietrit așa. Mă resemnez și mai adaug o vină la almanahul groazei.

E ora 5 dimineața și deschid – obosită – ochii. Am reușit să dorm, însumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave, îmbibate cu sângele care a curs din răni peste noapte, se lipesc de mine și întețesc durerea. Fiecare mișcare pe care o fac este un chin. Castelul de perne înălțat de mama s-a năruit peste noapte, iar colțul uneia dintre ele se freacă prin pansamente de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde probabil nu s-a prins pielea. Salteaua mi se pare mai dură decât înainte. Mă jupoaie de vie. Îmi ajustez cumva poziția ca să nu mai simt cum ard sub bandaje – am adus cu mine, în carnea mea, flăcările din club. Îmi vine să vomit din cauza senzației, dar închid ochii și, pentru că astăzi nu pot să mă rog, număr în gând până la 10, lent, asurzită de bătăile inimii mele chinuite:1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10.

Se face zarvă pe coridor. Sosesc rând pe rând asistentele și aud, ca în fiecare dimineață, discuțiile lor simple, de oameni sănătoși.Trag și astăzi cu urechea la glumițele pe care le rostesc, în timp ce mă cuprind frisoanele. Este foarte frig în salon. Geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric din sala de baie, pe care ni-l „împrumută” de milă Alina, nu face față temperaturii scăzute de afară. Vreau să mai dorm câteva minute, dar  îmi amintesc că este luni, a treia zi după operație și începe o nouă săptămână de suplicii. Încremenesc când înțeleg că urmează băița – prima după intervenția chirurgicală, când doare cel mai tare. Ca într-un coșmar care se adeverește, văd silueta lui Ali în cadrul ușii.

-Vino, Alexandra…

Se uită la mine cu ochi miloși. Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile și înainte să intre, preț de o clipă, ezită. Când face primul pas, îmi dau lacrimile. Se preling peste cojile rănii proaspete de pe obraz. Nu mai am niciun control asupra corpului meu. Sunt un animal înspăimântat care știe că nu poate să facă nimic pentru a opri suferința care îl așteaptă. Bocesc icnit, cu disperare, termurând de frig și de frică. Astăzi îmi este mai teamă decât de obicei că am să mor de durere în cada verde, când infirmiera încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. Alina vrea să mă consoleze. Îmi cântă doinele ei deja cunoscute, de la ieșirea din salon și până în sala de baie.

Acolo, mă lovește răcoarea. Cineva a lăsat din nou fereastra deschisă peste noapte iar aerul crud s-a amestecat cu mirosul stătut de dezinfectanți de spital.

-Iar este frig aici, Alexuțule. Îmi pare rău…Apa nu se încălzește nicicum, nicicum…

„Nu mă vindec nicicum, nicicum”.

Ca într-un vis urât, aud distorsionat vorbele Alinei. Ea prinde în mâini capul banal al dușului și dă drumul robinetului. Aici, în acest lăcaș al caznelor, instrumentele de rând au devenit unelte de tortură. Infirmiera clătește îngrozitoarea cadă verde și, când termină, mă suie în ea. Contactul cu guma înghețată îmi face rău. Un fior de durere trece prin mine, scurtcircuitându-mi simțurile. Rănile oropsite zvâcnesc sub bandajele lipite de ele. Cerșesc, ca la fiecare intervenție, un analgezic mai puternic. Sosește asistenta de pe tură și îmi administrează veșnicul Ketonal prin branula improvizată, de data aceasta la gleznă.

-Ceva mai tare, măcar astăzi, vă rog din suflet…
-Știi bine că nu se poate.

Acum vine primul jet de apă peste pansamente. E complet rece. Așa cum mi-a fost teamă, flacără pustiitoare trece peste carnea mea vulnerabilă. În fața unei asemenea dureri, Ketonalul este o bătaie de joc. Simt totul pe viu, perfect lucidă. Până la nebunie însă e doar un pas.

Plâng fără întrerupere când Alina îmi desprinde bandajele de pe răni. Tifonul se desface luând cu el țesut necrozat sau fragmente lizate de grefă. Rămâne în urmă doar rană din care curge sânge în șiroaie, scăldându-mi trupul și înroșind cada. În unele locuri, compresele nu se lasă îndepărtate doar cu apă. Când pansamentul este așa de aderent pe plagă, el este pur și simplu smuls jos. Doamne, îmi umblă cineva prin măruntaiele ființei. Jetul aspru pătrunde în mușchiul dezgolit de arsură și spală tendoanele expuse. Durerea este atât de mare încât sunt sigură că mi se va opri inima. Cada se umple cu comprese murdare. Bucăți din mine înfundă scurgerea. Medicii spun că nu infecțiile sunt cauza destrămării mele, dar eu știu acum. Nu pot să mă mai mintă. „I-au găsit piocianic lui Călin”. Nu se poate ca doar unul dintre noi să aibă. Nu când ne îmbăiază pe rând în cada aceasta îngrozitoare, cu apă rece.

Cândva, peticele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă. Acum sunt gunoi.

Alina scoate temutul burete cu dinți de silicon și îl îmbibă cu Dexin. La fiecare baie, citesc de sute de ori eticheta, până când o învăț pe de rost. Fac același lucru cu restul dezinfectanților din salon. Pe toți scrie mare, cu litere de-o șchioapă, „Hexipharma”. Apoi trec la mobilier și, într-un final, îmi fixez privirea pe ușă. Sufletul meu știe ceea ce mintea, înrobită de durere, nu poate să pătrundă. Vreau să ies de aici. Vreau să plec departe. Dar nu pot. Trupul îmi rămâne prizonier, trudit de mâini străine care îl plămădesc ca pe o cocă stricată din care nu iese decât puroi. Plâng fără să îmi dau seama că o fac. Din când în când, infirmiera șoptește „șșșș” cu blândețe, ca și cum ar vrea să aline un copil speriat. Lacrimile îmi curg în neștire pe obraji, amestecându-se cu sânge.

E rândul spatelui. Buretele ferfenițește pielea moartă și se agață de răni, rupându-le. Suspinele mele devin vaiere și mă sufoc de durere. O implor să se oprească, altfel voi înnebuni. Îmi vine să vomit de undeva din adâncul ființei mele toată fierea disperării. Să vărs negru, ca Iris, să mă lepăd de calvar. Pentru o clipă, Alina încetează. Apoi dinții de silicon mușcă din mine și sângerez. „O să îmi pierd cunoștința”, îmi spun, dar mintea refuză să cedeze, să îmi ofere măcar o fărâmă de întuneric. Ceva din mine știe că dacă las garda jos, fie și pentru o clipă, am să mor. Simțurile se străduiesc să mă mențină trează, cu prețul sfâșietor al suferinței. „Cântă-mi, te rog”, iar Alina fredonează și fredonează. Tremur și mi-e greață. Plâng și mi-e teamă. O ascult cântând. E singura muzică din acest iad și am nevoie de ea, de lumina ei. E un analgezic pentru suflet, într-o lume în care durerile trupului sunt întotdeauna pe viu.

Infirmiera vrea să reducă presiunea apei ca jetul să nu lovească rănile atât de direct. Astfel poate m-ar durea mai puțin. Nu reușește. Când înghețată, când fierbinte, apa se izbește de mine, năucindu-mă. Am frisoane. Îmi clănțăne dinții în gură. Nu mai pot. Nu mai pot. Alina renunță la burete și mă spală cu mâinile înmănușate. Degetele ei altminteri gingașe mă muncesc și mă frâng. Rămân în urmă goluri pe care nu le voi putea umple niciodată. Mă uit la trupul meu și nu înțeleg ce văd. Nu mai am piele pe picioare, iar mâinile și umerii sunt grămezi chinuite de carne bolnavă. Degetul arătător mi s-a încovoiat în palmă. O coajă mare verde s-a înstăpânit peste articulație.

Nu era așa la ultima baie. Pe grefele de pe mâna stângă au apărut hematoame pline cu sânge violet, de parcă m-aș fi lovit de o suprafață tare. Zgârieturile noi de pe antebraț ustură și se umflă din cauza Dexinului. Din grefa de pe încheietura dreaptă nu au rămas decât ațele. Pielea este ruptă pe marginile franjurate ale plăgii. „Au scăpat-o în sala de operație, sau când au pus-o în pat după. Sigur s-a întâmplat ceva acolo” i-a spus asistenta Cristinei. „Nu s-a întâmplat nimic”, a contrazis-o domnișoara doctor. Și totuși, am răni noi cărora nu le pot găsi nicio altă explicație. Închid ochii ca să nu mai văd, dar simt, simt în continuare apa caldă-rece curgând peste mine și mă gândesc că incendiul din data de 30 nu s-a încheiat. Iată-i flăcările. Se ridică din apă.

„Gata ești!” aud glasul ușurat al infirmierei. Mă învelește în eternele giulgiuri și mă duce la Iulia care lucrează la un alt pacient. După ce termină, trece la mine, mă așază pe pat și îmi desprinde cearșafurile de răni. S-au lipit de mine, așa cum se întâmplă de fiecare dată. Materialul se murdărește cu fragmente de trup. Băița se repetă la nesfârșit, mereu identică, zi de zi, ca un coșmar recurent. Sau ca un blestem.

Tremur de durere când Iulia folosește penseta pentru a îndepărta pielea moartă de pe lângă grefele incomplet prinse.

-Ai locuri unde nu mai arată chiar așa de rău ca înainte. Te vindeci încet-încet.

Îmi amintesc ce a spus sora mea despre medicul străin care m-a operat pe ascuns cu materialele aduse din Franța. Nu am putut să îi aflăm numele. Iulia ajunge la umărul stâng. Nu mai suport. Inima îmi bate cu putere și îmi țiuie urechile. Durerea este îngrozitoare.

-Hai că am terminat. O așteptăm pe doamna doctor, Alex.

Stau complet goală în mijlocul încăperii, cu jumătate de trup jupuită de piele. Carnea mea, mușchii în agonie, tendoanele fragile, toate expuse acestui aer cu miros greu de clor și de boală. Medicii nu mai vin și trec minute în șir în care mă străduiesc să opresc frisoanele ca să nu îmi mușc limba. „Vreau în pat, vă rog, haideți odată”. Sosesc cu întârziere, ca de obicei. Ea ține în mână telefonul setat pe „cameră” și mă fotografiază. Veșnicele poze. Tremur tot mai tare. Pentru prima dată în multe săptămâni, hotărăsc să nu mă las. Astăzi am să mă opun. Astăzi am să fiu puternică. Am să întreb.

-Cum au ieșit probele luate de pe cateter?

Domnișoara doctor îmi aruncă o privire la fel de rece ca apa din cadă.

-Sterile, ca de obicei, spune, fără să mă privească în ochi.
-Iar probele din răni?
-Și acelea sunt tot sterile. De ce ești așa de agitată? Hai, liniștește-te. Ți-am spus, nu e bine că dormi pe spate. Nici nu mănânci destul. Și, pe deasupra, mai ești și veșnic deprimată. Ți-am tot zis.
-De ce îmi arată degetul așa de rău? Sunt zgâriată pe mâini, lovită la față. De unde au apărut rănile? S-a întâmplat ceva în sala de operație?

Fără să răspundă, îmi apucă mâna dreaptă și îmi studiază articulația aratătătorului. Din colțul încăperii, trage cu piciorul o găleată banală, de șters pe jos.

-Va trebui să deschid aici. Pare infectat. Iulia, dă-mi o lamă de bisturiu.

Teama mă lovește în moalele capului și amețesc.

-Vă rog să îmi faceți anestezie locală.
-Nu e nevoie. Ai încredere în mine.

Până să apuc să spun că nu am, că mi-am pierdut-o demult, îmi taie coaja de pe articulația gheboșată de inflamație a degetului și desface carnea tot mai adânc, până rămâne în urmă o rană urâtă, revărsată ca un șanț cu margini întoarse pe dos. Aud cum pârâie pielea bolnavă în mâna ei dură. Cineva a anulat lumea. Văd doar negru în fața ochilor. Mintea mea a șters întreaga scenă pe care am privit-o neputincioasă. Strigătul de durere mi se oprește în piept. Picioarele îmi devin cârpe și o mare amorțeală îmi coboară în vârfurile degetelor. Lacrimile din ochi se preling pe rănile de pe coapse, dar nu îmi dau seama că plâng. Găletușa se umple încet cu sânge. Sunetul picurilor care cad pe plasticul ordinar se întețește când Silvia strânge degetul ca să scoată din el puroiul care nu există. Aud ca într-un coșmar glasul doctorului Moldovan.

-Ce-ai făcut acolo?! Nu cred că era nevoie să îi deschizi articulația!
-Am vrut să văd dacă e infecție, îi răspunde domnișoara doctor impasibilă. Iulia, să o dai cu Flamazin.

Toată forța pe care o strânsesem ca de data aceasta să nu mai fiu o victimă s-a scurs din mine în găleata murdară în care încă picură stropi mari de sânge din încheietura mutilată a arătătorului. Nu mai am putere să le spun ceva. Doctorii discută cu spatele la noi și ne cercetează indiferenți înainte să iasă din încăpere. Mi-e rușine de mine însămi, de slăbiciunea îngrozitoare de care dau dovadă, de faptul că sunt atât de neputincioasă. În același timp realizez că nimic din ceea ce se petrece, din această cruzime fără nume, nu este realmente vina mea. Plâng de ciudă și de durere, goală și înfrântă.

Iulia intervine și se pune pe treabă.

-Alex, te dau cu dezinfectantul acela nemțesc care ți-a făcut bine data trecută. Hai, nu mai plânge. S-a terminat. Nu ascult eu toate prostiile pe care mi le spune. Flamazin, Flamazin, toată ziua Flamazin. În ritmul ăsta, mai pleci acasă la sfântu’ așteaptă. Te curăț cu Prontosan, e altceva.

Asistenta termină și mă trimite în salon. Pe hol iarăși nu mă așteaptă nimeni așa că pornesc singură. Simt cum, pas-cu-pas îmi urcă temperatura și tremur din toate încheieturile. Mama e în prag, într-un halat „steril” rupt la colțuri. Îl ține până pleacă medicii veniți să facă vizita, apoi îl atârnă la loc în cuier și îl pune pe cel adus de acasă, curat și nou. „De unică folosință” înseamnă aici „purtat de mai multe ori la rând, de diverși aparținători”. Ai noștri sunt rugați să le îmbrace doar de formă, ca să nu fie „probleme”. Totul este o formalitate goală la Spitalul de Arși: halatele, Ketonalul, chiar și operațiile.

Mă prăbușesc în pat și încep să plâng. Plâng până nu mai pot să respir. Plâng până mi se face rău. Încerc să stăvilesc lacrimile, dar durerea iese din mine ca o furtună devastatoare, ținută prea mult timp captivă. S-a petrecut într-un final. Am clacat. După băița de azi dimineață, după ce mi-am văzut degetul batjocorit astfel, după ce am sângerat ca un animal de sacrificiu într-o găleată murdară folosită pentru spălatul pe jos, după toate minciunile, s-a frânt în mine un resort care a luptat să rămână întreg în tot acest timp. Mi s-a dus toată forța din suflet cu bucățile de carne pe care le-am văzut dispărând prin scurgerea mizerabilă a cadei verzi. Tot ce am fost ca om a plecat cu ele iar ce a rămas a fost frământat până la nimicire de mâinile lor nemiloase, în timp ce gurile lor mințeau: „ești tu slabă”, „dormi pe spate”, „nu ai infecții”, „ești prea sensibilă”, „facem tot ce putem”, „dacă ar fi copilul meu, l-aș ține aici”, „trebuie să înduri”, „totul este steril”, „ai încredere în mine”, „nu te va durea”, „nu ai nevoie de analgezice”, „nu te doare”, „îți dăm antibiotice profilactic”, „ai adus pneumonia de acasă”, „taci”, „te piși pe tine ca nesimțita”, „ai vase de sânge subțiri”, „sora ta e cam băgăreață”, „nu mai plânge atât!”, „de ce nu ești mai veselă?”, „este vina ta”, „este vina ta”, „este vina ta”. Ceea ce a cruțat focul, au ucis ei în acest spital-lagăr în care tratamentul înseamnă tortură, unde stafia adevărului agonizează pe holuri îmbrăcată în halate uzate, mânjite cu sânge și puroi, șoptind atunci când crede că nu o aude nimeni că suntem toți pe moarte, cotropiți de bacterii, consumați de ele.

-Aduceți, vă rog, pe cineva!

Mama vorbește cu asistentele. Mă mângâie duios pe picior și mă privește cu ochi mari și umezi, străbătuți de vinișoare roșii. Cine știe când a dormit ultima dată.

-Mă spală pe viu, mama…mă spală pe viu…

Nu după mult timp, primesc vizita psihologului voluntar al spitalului.

-Ce s-a întâmplat?
-Nu mai pot să duc. Pur și simplu nu mai pot.

Femeia mă întreabă dacă vorbesc despre trauma incendiului. Îi povestesc în amănunt ce înseamnă protocolul de igienă la Spitalul de Arși. Înghite în sec și abandonează subiectul clubului. După câteva momente de liniște, îi vine o idee.

-Și dacă aș recomanda eu? Dacă aș vorbi eu cu medicii tăi? Trebuie să existe ceva, un medicament pe care să ți-l dea.

Îi mulțumesc fără entuziasm. Mă îndoiesc că va reuși să obțină ceva. O asistentă intră în salon și îmi mai aduce un Perfalgan. Am din nou febră. Lumea se învârte de parcă m-aș afla pe buza unei prăpăstii vertiginoase. Îmi iau rămas-bun de la psiholog și găsesc o poziție în care să nu mă mai doară așa de tare. Rănile îmi ard necontenit sub pansamente. Mă voi aprinde dintr-o clipă în alta. Voi lua iarăși foc. Mama îmi tamponează obrajii juliți cu o compresă sterilă și adorm, epuizată.

Mă trezesc glasuri care se ceartă.

-Nu se poate să o chinuiți așa, v-a zis și psihologul…Nu mai vrem să îi mai faceți „băițe” fără analgezie.
-Doamnă, i se dă de fiecare dată ceva la baie.
-Ce anume?
-Ketonal.
-Și e suficient la ce probleme are ea?
-Toată lumea primește același lucru. Niciunuia dintre ei nu i se administrează altceva.
-Foarte rău! Dacă e vorba că nu aveți medicamente, spuneți-ne! Aducem noi, cumpărăm, facem orice.
-Nu e asta, doamnă. Avem tot ce ne trebuie, v-am mai spus.
-Atunci? Despre ce este vorba?
-Îi vom da de la următoarea baie Tramadol în combinație cu un alt opioid. Sunteți mulțumită? Psihologul e mulțumit?
-De ce îmi vorbiți cu aroganță? Este meseria dumneavoastră. Psihologul doar și-a făcut-o pe a lui.

Silvia intră cu zgomot și mă privește rece.

-Am venit să îți spun că am vorbit cu psihologul și mi-a zis despre căderea ta de astăzi. Nu cred că era necesar să se ajungă așa de departe, dar fie cum vrei tu. Cu tot riscul, îți vom da de la următoarea baie un medicament mai puternic.
-Îmi asum orice risc ca să nu mă mai doară așa.
-Bine. E alegerea ta. Așa facem, atunci.
-Mulțumesc.

Pleacă teatral, ignorând-o pe mama.

-Cum își permite să pună și asta în cârca ta…cum își permite.
-E ok, mama, îi spun. E ok. Ca să nu mă mai doară, accept orice, absolut orice.

Primesc în dar de la Răzvan un MP3 player. Sora mea i-a spus că îmi lipsește foarte mult muzica, așa că mi-a cumpărat un aparat și mi l-a trimis la spital, încărcat cu piese pe care le-a ales pe sprânceană împreună cu Samo, un alt prieten. Cristina îmi spune că mă așteaptă o surpriză printre cântece și îmi pune căștile. Zâmbesc. Mi-au compus o melodie de încurajare. Zilele trecute, a fost și Raluca pe la mine. M-a salutat din pragul salonului și mi-a adus cadouri: o scrisoare pe care mi-a citit-o Cristina și niște DVD-uri pe care le voi viziona când mă fac bine. Oamenii dragi se străduiesc să mă mențină printre ei sufletește. O rog pe sora mea să pună deoparte MP3 player-ul pentru că am dureri prea mari. Nu pot să fac altceva decât să zac și să număr în gând cât de departe pot. Seara, înainte să plece acasă, mi-l lasă pe perna pe care mi se odihnesc mâinile, ca să am acces la el. Îmi bagă una dintre căști într-o ureche, în caz ca vreau totuși să îl folosesc. Târziu în noapte, decid că voi asculta măcar o piesă.

Casca mi-a căzut din cauza pansamentelor care îmi acoperă capul. Îmi mișc mâna dreaptă înspre aparat dar durerea este groaznică. Articulația proaspăt deschisă a arătătorului și rana de la încheietură pulsează. Renunț. Îmi mobilizez stânga care este într-o stare mai bună. Reușesc cu greu să o apuc, cu ajutorul degetului mare și al mijlociului. Durează o veșnicie până o duc la ureche. Cade. Încerc din nou. Iarăși cade. Nu am forța necesară să o așez cum trebuie. Încerc de cel puțin câteva zeci de ori, fără niciun rezultat. Plâng de ciudă, dar nu mă dau bătută. Într-un târziu, izbutesc să proptesc casca în urechea stângă. Nu mai cade. Acum trebuie să pornesc dispozitivul. Cu degetul mijlociu, apăs „Start” de câteva ori până când ecranul se luminează. Apoi, continui să butonez până ajung la melodia pe care o vreau. Sunt transpirată și îndurerată, dar mândră că, pentru prima dată după câteva săptămâni, am făcut ceva cât de cât singură. Dau play piesei „Ocean of Night” a celor de la Editors și notele sună ciudat. Vin spre mine dintr-o altă viață, pierdută pentru totdeauna.

Obișnuiam să ascult melodia în nopțile calde de vară, în mica mea garsonieră din București, în timp ce pregăteam pandișpan. Țin minte cum umpleam bucătăria cu mirosul dulce de prăjitură care ajungea probabil și jos în stradă. Nu puteai să gătești altfel în Capitală, în inima lui iulie, decât cu geamurile larg deschise, mai ales dacă foloseai cuptorul. Dansam cu mixerul proptit în bolul de plastic în care băteam albușurile și cântam suflet-la-suflet – fie prea sus, fie mult prea jos – cu Tom, solistul formației: „I am your hope down the wire, so you can hold back the fire”. Mi se stricase de câteva zile neonul din sanctuarul pentru creat deserturi, așa că foloseam pe post de „far” veioza pe care mi-o dăruise Nico, prietena mea cea mai bună. Adoram atmosfera romantică și savoarea vaniliei. Din acest motiv, nici nu m-am grăbit să repar defecțiunea. Am făcut multe pozne în sistemul acesta, alături de trupele mele preferate. Muzica mi-a alungat mereu singurătatea în marele oraș, chiar și atunci când simțeam că aceasta mă va înghiți. Oare voi mai face vreodată pandișpan? Voi mai regăsi ușurătatea cu care mă bucuram de lucrurile mici – de un neon stricat care îmi permitea să-mi transform mașina de spălat într-un caleidoscop, sau de liniștea stranie a orașului după ora 00:00? Oare voi mai pleca de aici?

Realizez dintr-o dată unde sunt cu adevărat și las în urmă himerele vieții mele trecute, precum și pe fata aceea naivă, cu păr lung și ochi curați, orbi la răul mare din lume. Plâng în liniște pe versurile melodiei și rostesc în șoaptă: „Sunt speranța ta la capăt de drum, cu mine poți să pui stavilă focului”. Asta cântă cu blândețe vocalistul, ca și cum mi-ar citi în suflet și ar ști ce mare nevoie am să fiu salvată. Folosesc melodia drept rugăciune și mă agăț de versuri cu tot ce a mai rămas puternic în mine, ca să mai trec de o noapte în iad.

„Privește linia orizontului/ Sub oceanul vast de stele/ Acesta este dansul nostru lent și șansa ta să te transformi/ Pierdută într-un moment/ Momentul în care ai luat în piept furtuna”.

Afară, ninsoarea devine ploaie și bate în geamuri într-un ritm monoton. Flavia suspină în somn, visând la operația ei de mâine. Închid ochii și număr ca să alung durerea: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10…

Câteva ore mai târziu, o aduc din sală. Niște infirmieri se chinuie să o așeze în pat, pe burtă. O apucă de pe targă cu cearșaful de sub ea. La câțiva centimetri de saltea, acesta se sfâșie și bărbații urlă, speriați. Trupul proaspăt grefat al prietenei mele se dezechilibrează și membrele operate zboară în toate părțile. „Ai grijă să nu te miști prea mult” ne spun ei, dar iată ce ni se întâmplă când nu știm de noi. Dacă așternutul uzat se rupea mai mult, Flavia ar fi căzut pe jos. Reușesc într-un final să o întindă. Ea suspină de durere în somn, încă sub influența anestezicului. După ce pleacă infirmierii, aiurează o vreme.  Respiră cu dificultate. Cum stă pe burtă cu pansamentele grele peste rănile proaspăt operate, nu poate să tragă aer.

-Alex…nu pot să respir, șoptește ea.

Strig după o asistentă care vine repede și îi aruncă Flaviei o privire compătimitoare. Ajustează cât poate patul, care nu se lasă urnit. Este stricat, bineînțeles, ca toate celelalte de pe secție.

Flavia pendulează între trezie și leșin toată ziua. Plânge în somn, strivită de propria greutate. Mihai se leagănă pe scaun, acoperindu-și chipul cu mâinile. I-am povestit despre greșeala infirmierilor și este revoltat. În noaptea aceasta, va dormi din nou cu noi aici, cu capul căzut în piept și brațele încrucișate, visând coșmarurile noastre, tresărind când o facem și noi, de teamă că arde, iarăși arde ceva.

Mă trezesc cu senzația că îmi umblă cineva la branula de la picior. Deschid ochii și o văd pe Miruna care deșurubează capacul și îmi arată zâmbind o seringă mare cu lichid gălbui înauntru.

-Astăzi ai baie. Ți-am adus cocktailul cu Tramadol. În sfârșit îți dau medicamente pentru durere.
-Da, am cedat zilele trecute, Miruna. N-am mai rezistat.
-Te cred, draga mea…Nu înțeleg de ce a durat atât să îți scrie ceva. Noi ți-am fi dat, dar nu putem așa, de capul nostru.

Mă simt amețită. Parcă pășesc pe nori. Inima îmi bate tare în piept de teamă, dar sunt mai liniștită. Chiar și așa, nu am încredere că într-adevăr am primit un analgezic puternic. Singurul lucru care mă calmează este amintirea zâmbetului Mirunei. Ea nu m-ar minți așa de cumplit. Când sunt întinsă în cadă, încep durerile provocate de mișcarea pansamentelor peste rănile deschise. Apa curge, când caldă, când rece peste fluierele picioarelor, apoi urcă la coapse, pe zonele donatoare nevindecate. Senzația este mai suportabilă decât dățile trecute. Să fie oare posibil? Alina îmi udă compresele de pe arsuri și le dezlipește de pe mine. Unele locuri sunt acoperite de grefe vii. Deși durerea este mai mare decât orice am simțit înainte de accident, pot să port o conversație cu infirmiera.  Vorbesc, dar îmi este foarte somn. Pentru prima dată în aproape două luni, nu mai plâng până la sufocare. Iulia intră în sală și îi fac semn spre arătătorul de la mâna dreaptă, apoi glumesc. Îi spun că pare un cârnăcior atomic. Ea cască ochii mari și o privește pe Alina, uimită.

-Nu am auzit-o niciodată glumind pe fata noastră!
-I-au făcut analgezie astăzi.
-Ah…

Observația se scufundă în tăcere, dar înțeleg perfect liniștea de dincolo de cuvinte. În toată ușurarea, mă copleșește o tristețe întunecată. Iată că se putea și altfel în tot acest timp. În sala de pansamente, Iulia se uită la mine cu încântare. Nu am mai văzut-o niciodată atât de bucuroasă.

-Alex, să știi că arăți mai bine!

Silvia intră pe ușă, singură. Îmi face poze și mă consultă sumar.

-Și? Cum a fost astăzi?
-A fost prima dată când nu am plâns la baie.
-Deci e bun medicamentul.
-Da…mulțumesc. Sper că îmi veți da în continuare.
-L-am trecut în hârtie. Dacă vrei să primești, va trebui să ceri.

Realizez cât de simplu ar fi fost, dacă se voia. Îmi apucă mâna dreaptă și îmi studiază degetul care este într-o stare tot mai proastă. Îmi spune că îmi vor face o atelă pe care va trebui să o port cel puțin câteva săptămâni. Articulația este „în butonieră”, adică tendoanele nu mai sunt capabile să o țină în poziția normală. Până când se vindecă leziunea, degetul va fi imobilizat. Nu înțeleg dacă prin „leziune” se referă la rana creată cu bisturiul sau la accidentul din sala de operație. Nu insist. Sunt fericită că astăzi am făcut față băii. Domnișoara doctor pleacă și Iulia își continuă treaba cu pansamentele.

Vorbesc cu Cristina și cu mama despre noul medicament. După aproape opt săptămâni de deznădejde, astăzi ne dăm voie să sperăm. Mai târziu, sunt chemată în cabinetul asistentelor. O rezidentă îmi face un mulaj de ghips după mâna dreaptă. Rezultatul este o atelă improvizată grea, pe care mi-o fixează cu feșe elastice. Degetul arătător, forțat să stea drept, mă chinuie îngrozitor. Este prețul pe care trebuie să îl plătesc ca să nu îl pierd.

-Îmi pare rău…Îți spun sincer că, în mod normal, ar fi trebuit să folosesc un plastic ușor, maleabil, dar nu avem nimic în spital. Străduiește-te să o ții cât de mult poți. Știu că te doare…

Îi mulțumesc pentru onestitatea cu care mi-a spus că, de fapt, nu au tot ce le trebuie.

Îmi fac plimbarea de seară cu ajutorul mamei care îmi cară mâna atelată. E așa de masivă că nu o pot duce singură. Obosesc repede și mă întorc în pat odată cu sosirea asistentei care aduce perfuziile de dinainte de culcare. Atașează pungile, dar serul refuză să curgă. Se pare că s-a spart și această venă, găsită cu greu la picior de Feli. Decide să monteze altă branulă. Mă palpează la gleznă de câteva ori și înțeapă. Mâinile ei se plimbă peste picioarele mele căutând disperate un vas de sânge viabil. Am devenit o pernă de ace. Nicio părticică a corpului nu mi-a fost menajată, iar acum, după eșecul cateterului, asistentele sunt din nou în impas. Mă înțeapă din nou și scobește cu acul sub piele. Mă doare, dar deși îmi dau lacrimile, nu scot niciun sunet. Procedura se repetă de câteva ori fără rezultat. Într-un final, după mai bine de opt încercări, asistenta descoperă o venă în spatele genunchiului și lipește ușurată leucoplastul. Însă când dă drumul serului, simt o durere fulgerătoare. Apare imediat o gâlmă violet.

-S-a spart și asta. Nu am încotro. Trebuie să îți pună iarăși cateter.

Deși sunt culcată în pat, mi se înmoaie genunchii.

-Vă rog, iau oral medicamentele, orice numai nu un nou cateter. Nu puteți să mai chemați o colegă? Poate că patru mâini sunt mai dibace decât două…

Enervată, femeia mă ceartă. Sugestia de a cere ajutor a jignit-o, deși nu aceasta mi-a fost intenția.

-După ce că mă chinui aici cu tine, nu vrei să faci nimic! Aia nu, aia nu! Păi să nu-ți fie un pic jenă?

Mama este șocată de reacția agresivă. Asistenta dispare pufnind. Câteva minute mai târziu, apare o doamnă doctor care intră furtunos în salon.

-Ce este măgăria asta că nu vrei să îți mai iei medicamentele! Cum îți permiți să ameninți cu așa ceva. Nu ți-e rușine?

Flavia, care ațipise epuizată după ziua de chin petrecută stând pe burtă, deschide ochii și mă privește confuză.

-Vă rog mult, vorbiți-mi frumos. Nu înțeleg despre ce este vorba. Nu am spus niciodată că nu vreau să îmi iau medicamentele. Am întrebat pur și simplu dacă nu se pot administra oral. În plus, cine sunteți dumneavoastră?

Încurcată de tonul meu rece, bate în retragere.

-Sunt medicul de gardă. Doamna asistentă mi-a spus că refuzi să mai iei medicamentele și că refuzi să ți se pună cateter.
-Nu am refuzat absolut nimic. Ultimul cateter pe care l-am avut nu a fost o experiență prea frumoasă și, în plus, mi l-au scos după doar trei zile pentru că mi se umflase gâtul.
-Ah, înțeleg. Îmi cer scuze că am strigat la tine, dar eu am primit alte informații. Așa mi s-a spus că refuzi tratamentul și m-am supărat foarte rău. Este foarte important să îți iei antibioticele.
-Oricum ar fi, nu cred că e potrivit să strigați la un bolnav.
-Dar doamna doctor, dacă are probele sterile, de ce nu poate lua totuși oral antibioticele?
-Nu se poate și gata, doamnă! Sunt prea multe ca să le poată lua pe gură. Trebuie intravenos.
-Toată ziua ne ceartă medicii în acest spital, nu înțeleg cu ce tot greșim. Stăm cuminți în paturi și suferim, intervine Flavia, mereu pregătită să îmi ia apărarea, sătulă la rândul ei de admonestări absurde.

După plecarea medicului de gardă, apare Adina, care tocmai intrase pe tură. Aduce un nou set de branule. O salut ușurată și îi povestesc ce s-a întâmplat. Clatină din cap.

-I-a spus Oana ceva. Probabil o minciună ca să se justifice. Era supărată că ai cerut să vină altcineva să îți pună branula.
-Nu am făcut decât să întreb dacă nu o poate ajuta o colegă…M-a înțepat de atâtea ori, Adina. Îmi căuta mereu venele cu acul pe sub piele. M-a durut și am crezut că acolo unde sunt două perechi de ochi, merge treaba mai bine.
-Tu nu ai greșit cu nimic. Ea nu a vrut să accepte că nu reușește. E foarte orgolioasă. Cine știe ce nebunie i-a zis doctoriței. În plus, e crucial să primești toate medicamentele acum, antibioticele mai ales. Nu e de joacă…

Înțeleg brusc disperarea medicului de gardă. Probabil că dacă opresc tratamentul, voi muri. Probabil se teme de ce ar face din mine infecțiile – pe care teoretic nu le am – dacă nu ar mai fi stavila perfuziilor. Adina mă palpează la gât și mă înțeapă o singură dată. Zâmbește mulțumită.

-Gata. Hai că am găsit-o! Vom avea grijă de ea și va ține cel puțin câteva zile, ai să vezi.

Simt răcoarea serului în vene, semn că totul este normal.

-Îți mulțumesc, Adina…
-Chiar nu ai de ce. Este meseria mea.

Asistenta verifică să vadă dacă Flavia are nevoie de ceva. Facem haz de necaz în legătură cu felul în care o obligă medicii să stea. Adina îi sugerează să ridice patul și să încerce să se culce pe lateralul corpului, cu ajutorul pernelor aduse de Mihai. Împreună cu acesta îi aranjează culcușul Flaviei în așa fel încât să nu fie nevoită să zacă mereu pe burtă. De ușurare, prietena mea plânge. Lucrurile mici precum o poziție comodă au devenit țeluri de neatins pentru noi. Am învățat să apreciem tot ceea ce luam de-a gata atunci când eram sănătoase. Flavia își îndeasă chipul în castelul ei de perne și adoarme. Mâhnit, Mihai se așază pe scaunul de la picioarele ei.

-De ce ești supărat? Bine, pe lângă tot ceea ce se petrece…îl întreb în șoaptă.

În săptămânile de când „locuim” împreună, am devenit prieteni întru suferință. Noaptea, când mama sau sora mea sunt prea obosite, sau pleacă acasă, Mihai îmi este și mie infirmier. Mă îngrijește ca pe o soră mai mică și suferă suflet-la-suflet cu mine și cu Flavia de câte ori ne doare. Se trezește în creierii nopții și ne duce paharul cu apă la buze cu mâini tremurânde. Ne agățăm de el și de glumele pe care ni le spune ca să ne aline suferința, iar el se agață de noi, de teamă să nu ne piardă. Astăzi, Mihai este trist și încărcat, cu gândul departe.

-Ana…nu este bine deloc.

Ana este prietena lui cea mai bună, fotografă ca și el. E internată pe secția de terapie intensivă și e intubată. Mihai ne povestește des despre ea, despre concertele la care au mers în gașcă, împreună cu ceilalți fotografi, printre care Claudiu și Teo. Amândoi s-au stins și continuăm să îi plângem, răvășiți de fiecare zi care ne mai răpește câte un om drag. Făceam parte din aceeași lume a „underground-ului”, spațiu de „exil” predilect al celor care nu împărtășesc viziunea radiourilor, a televiziunilor și în general a mediei convenționale asupra artei. Un univers cultural ca oricare altul, transformat în țap ispășitor de voci la care tragem cu urechea atunci când asistentele lasă televizorul pornit. „Sataniști”, „venerau Diavolul”, „făceau semne păgâne”.

Am auzit des aceste „teorii”, chiar și atunci când mă rugam la Dumnezeu în cada verde, printre lacrimi și dureri neomenești. Ajungeau la mine de la aparatul radio de pe hol. În mintea mea ostenită de suferința corpului chinuit, fără anestezie, într-o covată de cauciuc, rimau cu ceea declamau medicii: „a adus boala de acasă”, „doarme pe spate”, „este prea slabă”, „are vase de sânge subțiri”, „nu se vindecă pentru că e deprimată”. În România de vină este, întotdeauna, victima. „De ce au mers la concert?”, „Așa le trebuie!”. Simt o tristețe fără margini când ascult și înțeleg că, pentru ca oamenii să nu înfrunte realitatea – aceea că trăiesc într-o capcana așternută în calea lor de zeci de ani de corupție – iau adevărul și îl mutilează. Îi pun coarne și îi întinează obrajii curați și plânși până când seamănă cu demonii din ei. „Aici e problema, de fapt”, țipă ei peste trupuri făcute cenușă. Între timp, noi murim în aceste spitale de exterminare, pedepsiți pentru îndrăzneala de a ne crede în siguranță în țara noastră.

Diavolul…Mă tem că i-am văzut chipul de atâtea ori de când sunt internată aici. Nu seamănă cu un bau-bau, ci îmbracă straie omenești și rostește, cu buze frumos arcuite, cuvinte precum „nu are infecții”, „facem tot ce se poate”, „pur și simplu nu i-a rezistat organismul”. Uneori, se ascunde în ochii plecați ai unei asistente, sau în șoaptele de pe holuri, dis-de-dimineață, când urechile noastre par surde. „Are piocianic”, „E infectat în toate plăgile”. Diavolul sălășluiește în tot ceea ce nu ni se spune și în minciunile care ne învinuiesc. În întunericul pleoapelor închise pentru a nu vedea sângele, puroiul și durerea. În acest lăcaș, în care ar fi trebuit să găsim vindecare. Diavolul nu este în cluburi sau în sonoritățile mai dure ale unui stil de muzică, ci în spitale, în primării, în școli și, uneori, chiar și în biserici.

Zilele trecute, am primit vizita unei delegații de preoți. Veniseră la un îndemn „de sus”. Nu, nu de acolo, de la Dumnezeu, ci de la șefii instituției B.O.R. În niște sacoșe de plastic imprimate cu chipul zglobiu al lui Moș Crăciun, ne-au adus câteva portocale și colivă. Au intrat în fiecare salon, fără botoși sau echipament de protecție și au pus darurile pe scaunele pe care dorm de obicei părinții și prietenii noștri. Când au venit la mine și la Flavia, aveam amândouă dureri mari și febră. Nu s-au oferit să spună o rugăciune de alinare pentru noi. Nu ne-au întrebat cum ne simțim. Nu ne-au binecuvântat. Ne-au dat bună-ziua, au lăsat pungile și au plecat fără să își ia rămas-bun. S-au grăbit să își termine însărcinarea și duși au fost. Dumnezeu n-a fost cu ei atunci. El a stat tot timpul cuibărit în noi, rușinat de nerușinarea lor. Și dacă nu au fost cu Dumnezeu, atunci cine îi însoțea de fapt?

Tot mai des primim astfel de vizite, „de sus”. Într-o zi, vin câțiva oameni de la Ministerul Sănătății. Sunt niște bărbați cu chipuri rigide, îmbrăcați în costume croite perfect, menite să ascundă sufletele șui pe care le acoperă. Își pun halatele verzi de pe hol, devenite între timp cârpe ferfenițite la tivuri. Aștern peste cravatele lor scumpe aceste bucăți uzate de material, pătate cu sânge, puroi și urină. E o formalitate fără sens. Doar nu mai sunt demult sterile, iar ei știu asta. Însă cum să recunoască? Dacă nu m-ar durea așa de tare, aș râde de ei, de cât de jenanți sunt în falsitatea lor. Cu încălțămintea lor sobră, de ciocli, pășesc în saloane și ne privesc cu ochi goi care maimuțăresc mila. Ne întreabă cum ne simțim în timp ce nouă ne clănțăne dinții în gură din cauza frisoanelor. Nu așteaptă să răspundem. Se uită în jur, înțelegând mizeria, dar nu reacționează. Schimbă politețuri cu medicii pe hol, își dau mâna și dispar. E totul în regulă la Spitalul de Arși din București, unde nu există infecții și igiena e impecabilă. Unde arșii nu plâng de durere până vomită în căzi insalubre în care sunt scăldați fără analgezie, unii după alții, ca la un abator pentru oameni. Avem tot ce ne trebuie aici, își spun îndreptându-se spre ușă, cu Diavolul pe urmele lor, cuminte, slugarnic, copie fidelă a sufletului lor murdar.

Alteori sosesc vedete locale împreună cu așa-ziși medici din străinătate.

-Hai, pregătește-o mai repede, Iulia. Trebuie să vină A. cu turcul. Vreau să fie toate în saloane, gata pansate!

Asistenta se grăbește să îmi lipească ultimele comprese, dar nu reușește. Mă acoperă la repezeală, ca rănile deschise să nu fie vizibile și mă roagă să mă întorc după ce pleacă „vizita”.

-Iulia, nu mă interesează să mă vadă nimeni…Termină liniștită munca.
-Hai, fugi Alex. Ai auzit ce-a spus doamna doctor. Nu vreau să am probleme cu ea. Revii după. Probabil vrea să dea bine la socoteală…

Mă târăsc scârbită până la pat și mă așez cu greu pe marginea lui. Nu mă pot întinde singură iar mama nu este aici. Au trimis-o undeva, ca să nu deranjeze „spectacolul”. Se aud suspine de încântare pe hol din partea personalului medical. Vedeta miroase puternic a parfum și este îmbrăcată ireproșabil. Este machiată și coafată cu iscusință, de mâini dibace. Intră în salon cu nonșalanță alături de un bărbat scund, într-un costum extravagant. Acesta poartă ochelari de soare și inele opulente. Nu și-a pus mănuși de unică folosință ca să nu trebuiască să își scoată podoabele. Nici diva și nici bărbatul nu au echipamente de protecție. Îi privesc și izbucnesc în râs. Aspectul lor spilcuit și ruina evidentă a trupurilor noastre contrastează izbitor iar efectul produs are ceva de comedie neagră. Mă întreb ce caută niște fantoșe așa de frumos cioplite în acest infern. Femeia îmi interpretează amuzamentul drept încântare și își prezintă însoțitorul. „Doctorul M. este cel mai bun chirurg reconstructiv din lume. După ce ieșiți de aici, vă va putea ajuta la clinica dumnealui”. Bărbatul îmi apucă mâna stângă superficial pansată și cercetează rănile incomplet vindecate. Nu l-am văzut să folosească vreun dezinfectant. Medicul nu spune nimic. Nu pare interesat. Trece la Flavia, după care dispar amândoi pe hol. „Consultația” s-a încheiat.

-Ce au mai vrut și ăștia?întreabă Flavi în stilul ei ironic. Nu ne-au zis nimic. Cum ajungem la clinică, cât costă operațiile, ce pot să ne facă. Ce fel de evaluare a fost asta?
-Bine că nu ne-au pozat. Lansam vreo modă…

Râdem amândouă clătinând din cap.

Nu știu cât umblă Diavolul prin cluburi sau ce muzică ascultă, dar îi plac mult spitalele și oamenii fără căpătâi, iar în România găsește din plin din amândouă.

Îmi petrec dimineața veghind-o pe Flavia care a adormit în poziția în care a pus-o Mihai în urmă cu o seară. El a plecat acasă. Voia să facă un duș și să gătească. Trupul ei stă periculos de aproape de marginea patului și am senzația că din clipă în clipă va cădea. Nu am mâini ca să o ajut, așa că întind piciorul stâng, în ciuda durerii. Mă gândesc că pot să îmi proptesc talpa în fruntea ei și să o împing dacă face o mișcare bruscă. O strig pe nume încet, ca să nu se sperie. Deschide ochii.

-Alex, așa vrei tu să mă prinzi, draga de tine?
-Nu pot să permit așa un accident. Ne bușesc ăștia de aici destul.

Ne amuzăm până când apare Alina în ușă. O ajută pe Flavia să coboare din pat. E prima băiță după operație și știm amândouă ce o așteaptă. Dispare pe hol târându-și pașii. Târziu, aud tâșnitura dușului care pornește cu presiune. Prietena mea plânge goală și neajutorată în cadă. Apoi țipă. „George, nu! George, sunt grefe noi!”, „Taci, măi fată!”, „George, mă doare!”, „Nu mă interesează dacă te doare! Eu trebuie să-mi fac treaba!”, „Las-o pe Alina, te rog!”. Flavia imploră ca un copil iar mie mi se rupe sufletul. Chem asistenta și o rog să îmi facă analgezicul puternic. Aceasta se întoarce cu seringa cu lichid galben și îmi administrează Tramadolul. Întreb ce se întâmplă la baie. Îmi spune că Iulia lipsește câteva zile și a rămas în locul ei infirmierul. Ajută și la băi. De obicei, când e în concediu, medicii sunt cei care se ocupă de bandajare, dar s-a mai întâmplat să nu vină și să rămână totul pe George. Flavia plânge în continuare. Când se întoarce, lacrimi mari îi brăzdează obrajii și i se scurg pe pansamentele lipite cu stângăcie.

-Alex, m-a nenorocit…Dacă nu mi se prind grefele, este vina lui. A rupt bandajele de pe mine. Noroc cu Alina. E nebun, Alex!

Sunt suficient de sedată încât să nu mă mai tem. Mă pregătesc pentru ce este mai rău. George îmi iese în întâmpinare și mă saltă în cadă. Ar trebui să mă rușinez de goliciunea mea, dar nu îmi mai pasă de ceva timp de asta. Așa de mulți străini m-au văzut dezbrăcată de piele și de tot ce e omenesc în mine, încât mi se pare că propria mea carne nu îmi mai aparține. Este un bun al celor care o trudesc și o plămădesc după chipul și asemănarea sistemului care le-a mutilat lor sufletele, și nouă rănile. Chipul Alinei este tensionat. George vrea să-mi scoată pansamentele, dar îl oprește. Trece grijulie dușul peste mine până când compresele sunt îmbibate cu apă și se desprind de la sine. Tremur de durere, dar nu plâng. Mă ajută foarte mult medicamentul.

-Astăzi la baie doar îmi vei da ce îmi trebuie. Din acest moment, de spălatul lor mă ocup doar eu.

El nu ripostează, dar e clar că au avut un conflict. George bate din picior de nerăbdare și îi atrage atenția Alinei că durează cam mult. Ea nu reacționează. Își face treaba fără să îl asculte.

-Arăți tot mai bine, fetița mea. Ești încă deschisă în anumite locuri, dar s-au prins multe dintre grefe.

O întreb cum e rana de pe scalp și oftează.

-Va mai crește păr acolo?

În loc de răspuns, îmi cântă. Înțeleg adevărul din versurile triste ale doinei pe care a compus-o pe loc, special pentru mine. Ultimele jeturi de apă mă dor ca înainte. Alina oprește dușul și mă trimite cu George în sala de pansamente. Așteptăm să apară medicii curanți, dar vine doar Silvia care mă consultă la repezeală. Își pune mănuși și îl ajută pe infirmier cu bandajarea rănilor câteva minute, dar la un moment dat, îi spune că trebuie să plece. Acesta continuă treaba singur. Nu are mâna ușoară a Iuliei și nici nu este atent. Strânge prea tare feșele și nu separă degetele.

-George, poți te rog să nu strângi așa de tare? Mă doare.

Mă privește cu ochi obosiți. Ține cont de ceea ce îi spun, dar după o vreme uită și trebuie să îi amintesc. Îmi povestește despre soția lui, despre decepțiile din familie și despre cum se simte abandonat de oamenii pe care îi iubește. Îmi mărturisește că este nefericit și se uită în gol chinuindu-se să lipească bandajele între ele. Îmi este milă de el, dar nu pot să uit lacrimile Flaviei. Omul acesta nu are ce să caute aici. Lucrează la pansamentul de pe scalp și pufnește minute în șir. Nu știe cum să îl potrivească pe cap. Îi spun că Iulia de obicei îl prinde după urechi, dar îmi face semn să tac.

Îmi înfășoară rola de tifon în jurul bărbiei pentru a fixa compresele. Nu pot să deschid gura. Îi arat și se enervează. Nu mai insist. Nu are sens. La final, declamă sobru că sunt gata. Arat ca o mumie pe cale să se destrame. Îl rog să îmi înnoade cearșaful la brâu ca să nu ies goală pe hol.

-Am o idee mai bună.

Aduce din dulapuri foarte multe feșe de tifon. Mă ridică în picioare și petrece rolele peste șoldurile mele. Îl întreb ce face dar nu răspunde. Continuă să împacheteze. Îl privesc siderată. Realizez că îmi confecționează lenjerie intimă din bandaje.

-Dar nu am nevoie. Am în salon tot ce trebuie. Mă ajută mama cu partea asta.
-Lasă-mă să lucrez!

Lipește cu leucoplast din loc în loc și, la urmă, sunt acoperită cu totul. Mi-a creat o pereche de chiloți din pansamente.

-Dar cum voi merge la toaletă așa?

Se uită la mine epuizat și dintr-o dată, pricepe. Nu mi-a făcut un orificiu prin care să pot să folosesc baia. Mă învârte pe călcâie și sfâșie partea din spate a invenției. Materialul pârâie sonor. Mă uit jos și observ că a deschis o fantă prin care, gândește el, voi reuși să mă descurc cu nevoile trupului. Nu știu ce reacție să am.

-Hai, gata ești! Poți să pleci.

În salon, Flavia și Mihai izbucnesc în râs.

-Doamne, Alex. Ți-a făcut nonolăi?!

Le povestesc ce s-a întâmplat și găsim hazul în absurdul dureros al situației.

-Te mai doare? O întreb pe Flavia.
-Da, dar nu am să îl mai las să se ocupe de mine de acum încolo. Am să refuz.

Când sosește mama și vede cum m-a bandajat George, îmi scoate improvizația și aruncă tifoanele la gunoi. Îmi leagă la șolduri o eșarfă nouă, pe care a sterilizat-o acasă. Închipuie o fustiță cu ajutorul acesteia și mă simt în sfârșit bine. Îmbrăcămintea pe care o crease infirmierul mă rănea între coapse. Spre seară, pansamentele puse șui se deșiră cu totul și câteva cad în pat. Una dintre asistente ne retușează înainte de culcare.

Nu mult după aceea, pleacă Alina. Îi la locul la sala de baie Ștefania, pe care o supraveghează Iulia, proaspăt revenită la spital. De când iau analgezic înaintea fiecărei proceduri și s-au mai închis rănile, fac mai bine față chinului din cadă. Compresele se desprind ușor de carne acum și nu sângerez ca înainte. Încă pierd bucăți din mine, dar sunt tot mai puține de fiecare dată. Binecuvântez în gând chirurgul din Franța și pielea artificială pe care a adus-o cu el, dar și priceperea Iuliei. Abia după ultima intervenție au început să se prindă cu adevărat grefele.

Ștefania nu îmi cântă, dar este foarte blândă. Îmi vorbește cu glas dulce despre lucrurile pe care le voi face când voi pleca acasă. Tremur încă din cauza usturimii și a senzației că jetul de apă îmi pătrunde până în măduva ființei prin răni, dar o ascult răbdătoare. Se plimbă peste mine cu atingeri temătoare și mă acoperă cu spumă de la săpunul lichid dezinfectant. Nu îndrăznește să folosească buretele cu dinți de silicon. Îi aruncă o privire din când în când, dar nu întinde mâna spre el.

La final mă înfășoară în cearșaful verde și mă duce în sala de pansamente. Îi mulțumesc Iuliei că s-a întors la noi.

-Nici mie nu-mi place să vă las, dar eram terminată.

Oamenii buni sunt puțini aici și sunt obligați să joace după „regulile” murdare ale celor care conduc instituția. După un timp, pentru a supraviețui, ajung să creadă că fac bine. Au nevoie de locurile de muncă și le place meseria, le place să ajute. La un moment dat, nu mai disting clar granița dintre minciună și adevăr, dintre bine și rău. Cum să schimbe ei ceva? Sunt mici, foarte mici. Cei puternici i-ar strivi într-o clipită și atunci ar pierde totul. În plus, când vorbesc nu îi susține nimeni. Pleacă toți capetele în pământ și tac, deși până nu demult, aveau glasuri și păreri. Rămân singuri, față în față cu acești călăi care le spun că totul este în mintea lor și că lucrurile stau nespus de bine. E belșug. Au tot ce le trebuie. Din spital lipsesc medicamente, dar asta nu înseamnă nimic. Nu există paturi speciale pentru arși, dar sunt bune și cele ordinare, cu saltelele uzate, circuitul electric stricat și murdărie îmbibată în lemnul scorojit de atâția ani de uzură. Nu se plătește anestezist la sala de baie pentru că fondurile pentru așa ceva dispar în alte părți, dar ce are a face? Poți să speli bolnavul și pe viu amăgindu-l că așa este protocolul peste tot în lume. Infecții? Nici din acestea nu avem. Le-au adus pacienții din container, de pe asfaltul din fața clubului sau „de acasă”. Și prostia asta cu transferurile trebuie să înceteze. De ce să plece când aici au condiții ca în Germania? „Dacă băiatul meu ar fi în locul surorii dumneavoastră, nu l-aș trimite nicăieri, l-aș ține aici”.

Domnul ministru Bănicioiu a privit o țară întreagă în ochi când a zis aceste lucruri. A așternut pecetea tăcerii peste adevărurile care cerșeau să fie rostite. Minciuna lui a devenit cruzime în mâinile celor care ar fi trebuit să ne vindece și s-a perpetuat din ministru în ministru, din medic în medic. Cu ea în brațe, ne-au condamnat la acest chin îngrozitor care doar într-un coșmar, cu lumea lui în răspăr, poate trece drept „tratament” sau „vindecare”. Ne-au lăsat de izbeliște pentru a ascunde neputințele unui sistem sanitar în ruină, și-au acoperit urmele, apoi au dispărut și, cu ei, răspunderea faptelor lor. Prizonieri în aceste lagăre, ne petrecem zilele devorați de microbi, consumați de febra care nu mai scade. Suntem martorii neputuincioși ai propriei descompuneri și tot mereu ni se spune că noi suntem de vină pentru că nu suntem veseli în timp ce murim, pentru că dormim într-o anumită poziție sau pentru că nu mâncăm suficient. Doar ei au tot ce le trebuie. Noi suntem cei cărora le lipsește ceva. Și-au vândut sufletul corupției care îi menține în funcții importante și le oferă iluzia unei meserii nobile, toate himere pe care le plătim cu carnea noastră care le moare în mâini, devastată de ceea ce ei neagă că ar exista. Iar noi suntem norocoși că trăim. Ne țin în viață antibioticele. De aceea a țipat la mine medicul de gardă și m-a amenințat. Știa că dacă nu îmi mai primesc porția, bacteriile vor câștiga teren și mă vor ucide. Noi suntem norocoși, dar ei n-au fost. Prietenii noștri care au murit și continuă să moară. Pe ei minciuna i-a ucis. Pe noi doar ne-a mutilat. Până acum.

Trei siluete înveșmântate în negru plutesc straniu în fața ochilor mei obosiți. Ușa salonului este întredeschisă și nu pot să le văd chipurile limpede, dar le aud glasurile. Plâng. Mi se pare că recunosc vocea lui Mihai, dar nu sunt sigură. Oare visez urât? Mă forțez să mă trezesc, dar nu pot. Ceea ce se petrece este real. Este noapte în Spitalul de Arși și cineva numără morții luați de ceasurile de întuneric. Flavia privește prin crăpătura ușii. Îi dau lacrimile și, fără să îmi spună cineva ceva, înțeleg. Când intră Mihai la noi, este răvășit și se prăbușește pe scaun. Își duce mâinile tremurânde la frunte ca să șteargă un fir imaginar de praf de pe piele.

-A murit Ana…

Siluetele de pe hol erau părinții ei. Au venit la spital de cum au auzit. Au fost și ieri, și alaltăieri, dar altcumva. Sufletul ei era încă aici, alături de ei, luptând. Astăzi, au mai găsit doar trupul. Ana, cu miracolele ființei ei tinere, cu zâmbetul ei isteț și tot ceea ce o făcea să fie ea, a plecat și nimeni nu știe unde. A lăsat în urmă un crâmpei din ceea ce a fost. O carcasă pe care a locuit-o pentru o vreme și pe care a părăsit-o de timpuriu ca să scape de calvarul la care au supus-o cei care, în loc să o vindece, au condamnat-o la durere. Nu e de mirare că mi s-a părut că pluteau…Ce să îi mai ancoreze în realitatea din care copilul lor a dispărut într-un mod atât de cumplit? Treptat, treptat, urcau și ei după ea, ținuți aici doar de materialitatea cărnii lor omenești. Plângem toți patru, Mihai, Flavia, eu și Sandra, pe care au mutat-o cu noi în salon. Plângem degeaba. Ana e departe și regretele noastre grele o rețin din drumul pe care îl are de făcut până în raiul pe care l-a visat pentru ea, încărcat cu toate culorile vii din inima ei copilăroasă și cu peisajele pe care nu a apucat să le vadă aici, pe Pământ.

Încă priveghem așa cum putem sufletul ei drag când una dintre asistente intră în salon ca să ne ia temperatura. Ca de obicei, avem toate peste 38. Ne privește sec, fără emoție și ne întreabă de ce suntem supărate. Află despre Ana și ridică din umeri. Moartea este ceva trivial aici. Se petrece prea des ca să mai impresioneze pe cineva.

-Mai bine că a murit, măi fetelor, spune asistenta pe un ton rece. Dacă trăia, ar fi fost un monstru.

Apoi iese cu termometrele noastre, lăsând în urmă o dâră de parfum floral, înțepător. În salon se lasă tăcerea. În miezul ei, fiecare dintre noi ia aceste cuvinte îngrozitoare și le transformă în zestrea de întuneric a zilei. Cu mâini arse, deformate, le așezăm cu grijă în cufărul din suflet unde încuiem toate ororile pe care ni le servește viața în Spitalul de Arși, ca pe niște daruri confecționate în iad. Nu vrem să iasă vreodată de acolo. Nu vrem să ne cotropească gândurile cu urâțenia lor. Nu vrem să ne infecteze cu răul otrăvitor pe care îl supurează, asemenea unui venin.

Monstru…oare ce înseamnă acest cuvânt? După fiecare operație, din trupurile noastre mai lipsește ceva. Cu pielea distrusă, cu rănile deschise, nu ne mai gândim la frumusețe de ceva timp. Vrem doar să trăim, indiferent cum vom arăta. Nopți întregi vorbim despre asta și a devenit decizia noastră comună care ne dă putere atunci când plăgile sunt tot mai îngrozitoare. Poate că trupul nostru este „urât”, dar sufletul se zbate să rămână frumos și uman. Printre băi, pierderi, suplicii și groază, ne luptăm să nu uităm cine suntem. Ana nu a fost un monstru, ci un om adevărat și, chiar și fără chipul ei dulce de dinainte, sau mâinile întregi, am fi iubit-o la fel de mult. O iubim la fel de mult. Monștrii nu fața o au mutilată, ci sufletul. Dincolo de obrazul lor neted pe care îl poartă ca pe o mască, ceva putrezește și le umple toată ființa cu ură și cu prostie. Apoi, când vorbesc, spun lucruri care trebuie închise în cufere.

Sandra plânge și cântă, cântă și plânge în timp ce medicul îi face kinetoterapie la mâna stângă, pe care a fost la un pas să o piardă. Pansamentele se murdăresc de sânge și, la final, e dusă în sală pentru un nou bandaj. Se întoarce palidă și sfârșită. Se culcă și adoarme imediat. Suspină în somn din cauza durerii și lacrimile îi udă perna. Câteodată, și la mine vine o rezidentă. Îmi prinde coatele și trage de ele până când reușește să le îndrepte. Oasele și tendoanele pocnesc din cauza efortului și am senzația că îmi curge lavă prin trup. Apoi trece la degete. O rog de mai multe ori să se oprească. Doare îngrozitor.

-Nu am ce să fac, îmi spune. Așa este la arși. Pur și simplu împietriți și singura cale ca lucrurile să revină la normal este să tragem efectiv de voi.

Îmi lasă un răgaz de câteva secunde, apoi continuă. Frământă și trage. Sângerez. La final, mă șterge cu o compresă sterilă și pleacă. Multă vreme nu mă pot concentra la absolut nimic. Nici măcar nu reușesc să schimb câteva cuvinte cu mama. Mă uit pe pereți, epuizată. Băile și kinetoterapia dor cel mai tare.

Flaviei nu i s-au prins cum trebuie grefele de la ultima operație. Doarme în aceeași poziție chinuită, pe lateral, pe marginea patului, sprijinită în frunte. Vorbește în somn și o aud rostind nume dragi, pe care nu le vom mai putea chema vreodată. Zilele se scurg în suferință, una după cealaltă, într-un șir etern la care suntem condamnate.

Tremur de durere în cada verde. Spre finalul procedurii, analgezicului îi trece efectul. Rănile sunt mai mici acum, dar am în continuare zone nevindecate care mă dor și ustură. Ștefania se străduiește să termine repede. La sfârșit, oprește apa și merge să aducă cearșaful ca să mă acopere. În salon intră o doamnă doctor pe care nu o cunosc. Mă cercetează din cap până în picioare cu o curiozitate indiscretă. Îmi este rușine de goliciunea mea sub căutătura ei insistentă. Îmi dă ocol și mă studiază pufnind, de parcă ar vedea o grozăvie.

-Ce-o mai țineți pe copila asta în spital?! Dați-o acasă! Vreți să se reinfecteze?
-Doctora ei o ține. Mai are răni, săraca…spune Ștefania, umilă.
-Eu văd că are răni. De asta mi-e și teamă! Cine se ocupă? Moldovan și Silvia?
-Da.

Femeia clatină din cap apoi iese, urlând peste umăr.

-Trimiteți-o acasă, altfel iar va lua ceva. O să vedeți. Dacă nu pleacă acum, nu mai pleacă veci-pururi!

Cu două zile înainte de externare

Cu două zile înainte de externare

De când sunt internată aici, am învățat că pacientul este, de cele mai multe ori, un martor neputincios la observațiile schimbate între medici și personal. Nu există timp și interes pentru dialog. Întrebările sunt întâmpinate cu indiferență. Lucrurile se spun peste capul nostru, cu glasul îndreptat în gol, parcă spre nimeni și totuși spre toată lumea. Discursul este rareori personalizat, intim, între bolnav și doctor. Dacă plângi, nu găsești consolare, ci ești certat, acuzat că ești slab. Deciziile se iau fără să fii consultat. Pur și simplu trebuie să deduci care îți este soarta din replicile care nu îți sunt adresate. Dacă ceri lămuriri, primești o explicație sumară, formulată fie într-un jargon imposibil de descifrat, fie atât de simplist încât nu pricepi nimic. Deși sunt chiar aici, femeia nu a vorbit cu mine și nici cu Ștefania, ci, cumva, cu doctorii Moldovan și Preda. Tot ceea ce nu se spune deschis, asumat, ajunge la urechile destinatarului prin terți. Comunicarea medicală se face prin bârfă, din gură în gură, până când își atinge, în cine știe ce formă, ținta.

Și totuși, astăzi am auzit pentru prima dată fără ascunzișuri despre infecții. Într-o noapte, sora mea și una dintre asistente au încercat să mă întindă pe burtă, ca să nu mai stau pe spate. Chirurgii sugeraseră să îmi fie ajustată din când în când poziția. Mâinile îmi erau atât de imobile încât nu au putut să mi le îndrepte astfel încât să stea pe lângă corp. Mă puseseră în genunchi pe pat și sora mea mă ținea de șolduri. Asistenta trăgea de membrele mele ca să le așeze cumva, dar nu se urneau. Împietrisem. M-au pironit cu capul în pernă și au lucrat de zor la mine, dar nu a mers nimic. Într-un final, au renunțat. Frustrată, transpirată și plină de amărăciune, asistenta a cedat și mi-a mărturisit înciudată:

-Măi fată! Degeaba dormi pe burtă. Oricum, ascultă-mă pe mine, nu te ajută cu nimic poziția. În paturile astea poți să stai și în cap!

După mai bine de o oră de chin, am izbucnit în lacrimi și eu, și Cristina. Pansamentele de pe scalp se deplasaseră și mă durea arsura mare de sub ele. Femeia nu a spus limpede că nu mă vindec din cauza bacteriilor. Nu. Așa ceva nu se exprimă deschis. Dar a adăugat încă o cărămida la temelia îndoielii mele în sinceritatea oamenilor care mă îngrijeau. Și astfel, lespede cu lespede, certitudinea că sunt devorată de microbi s-a ridicat din cenușa încrederii pe care am avut-o în sistemul medical la cheremul căruia eram. Nimeni nu mi-a spus vreodată că sunt infectată. Dacă doctorii negau cu vehemență, auxiliarii nu își permiteau să treacă peste superiori. Era ca și cum cineva le ținea mâna la gură dar lăsa totuși să iasă câte o silabă, câte un fragment de cuvânt care, așa distorsionat cum era, spunea adevărul care nu se putea rosti cu glas tare.

Ștefania mă privește temătoare după plecarea în trombă a medicului „guraliv”. Îi este frică de întrebările pe care le voi pune, dar eu nu zic nimic. Sunt prea obosită și îndurerată. În plus, știu deja adevărul. Sau, mai degrabă, îl simt în fiecare rană care nu s-a închis. În sala de pansamente, doctorii se lasă așteptați, ca de obicei. Este ceva obișnuit să tremurăm de frig, cuprinși de frisoane, numărând minutele până la sosirea lor. Îndată ce apar, îmi fac poze.

-Nu o mai pansa, las-o deschisă, spune Silvia.
-Dar…
-Las-o la aer, să se vindece mai repede, insistă.

Ochii Iuliei au rămas plecați pe tot parcursul discuției, scrutând zări necunoscute mie, deloc prezenți în conversație. După ce vizita s-a încheiat, s-a uitat lung la mine și a căzut pe gânduri. A răscolit dulapul după ceva și a scos un flacon mare de Prontosan. Este dezinfectantul primit ca donație din Germania. Nu îl vedem prea des. Ea este singura care îl folosesște. De când a început să îmi curețe rănile cu el, sfidând sfatul medicilor de a-mi aplica mereu unguentul Flamazin care îmi provoacă dureri îngrozitoare, arsurile mele arată mai bine și nici grefele nu se mai lizează.

-Te las la aer, Alex. Dacă e ceva, îmi spui și te pansez.
-Dar…nu e periculos? Nu pot să iau microbi?
-Să stai mai mult în salon. Să nu prea ieși pe hol.

Mă scaldă în dezinfectant și aproape că îmi mușc limba din cauza usturimii. Îmi străpunge ființa și o simt atât de profund în mine încât mi-e teamă că va deveni o parte din ceea ce sunt. Mă întorc în salon tot singură, cu un cearșaf înfășurat în jurul trupului. Îl țin anevoie cu palma stângă. Sângerez pe el din rănile deschise. Arsura de la încheietura dreaptă, acolo unde s-a rupt grefa când m-au scăpat, șiroiește pe sub pelicula de Atrauman, un pansament subțire pe bază de argint. Las în urma mea picuri mari. Mă grăbesc. Nu vreau să mă certe cineva pentru că fac mizerie.  Aștept să vină mama. Nu mă pot întinde în pat. Stau pe marginea lui, pradă frisoanelor și amețelii. Sosește și mă vede așa fără pansamente, cu rănile căscându-se nevindecate pe trup.

Se oprește în prag pentru o clipă, apoi se apropie încet de scaun. Se lasă moale pe el și zâmbește forțat ca să ascundă șocul. Da, nu arăt prea grozav, știu. Săraca mama mă contrazice, dar îi tremură vocea. Pleacă și se întoarce cu niște maiouri curate, pe care le-a spălat la 90 de grade și le-a uscat la aragaz, în grabă. Mă îmbracă cu ele, dar materialul se lipește de plăgile deschise de pe spate. Încearcă să îl desprindă. Plâng de durere iar ea plânge cu mine. Murdăresc pernele în câteva minute. Noroc că mama este mereu pregătită pentru ce e mai rău și are la ea seturi întregi de așternuturi de schimb. Îmi petrec ziua lipindu-mă de toate textilele cu care intru în contact.

-Nu se poate așa ceva…Trebuie să te panseze la loc, spune mama și pleacă după un medic.

Se întoarce mâhnită. După căutătura ochilor ei, îmi dau seama că răspunsul primit de la doctori nu a fost cel așteptat.

-E chiar Silvia de gardă…A insistat că e mai bine să stai așa, pentru că te vei vindeca mai repede. I-am spus că te doare, că te tot lipești de lucruri, dar a ridicat din umeri.

Cu două zile înainte de externare

Cu două zile înainte de externare

Mă trezesc în toiul nopții îndurerată. Mama a plecat acasă pentru că este epuizată. A rămas cu noi Olivia, care mă ajută să ajung la toaletă. Stă cu mine și îmi face igiena. Apoi, se spală temeinic pe mâini și vrea să îmi desprindă maioul de pe răni. O rog să se oprească pentru că nu suport senzația.

-Lasă-le așa, Oli. Oricum mă pun la loc în pat și se vor lipi din nou.

Renunță. Îmi rearanjează pernele și mă culcă pe ele. Apoi o duce pe Flavia la toaletă și îi ajustează și ei „castelul”. Mai târziu, e rândul Sandrei. Prietena noastră a devenit infirmiera de noapte.

Chiar dacă stau pe perne moi, acestea mă apasă pe rănile deschise și se lipesc de ele. Mai rău este că, la un moment dat, alunec din cauza poziției patului și ajung cu arsurile nevindecate direct pe salteaua dură și pe cearșafurile aspre. Acum, de plăgi se freacă atât materialul maioului, cât și așternutul uzat. Nu pot să dorm și o privesc pe Oli. Cu părul ei roșcat și chipul blând, pare doar o copilă, chiar dacă este femeie în toată firea. Spre dimineață se trezește și închid ochii ca să mă prefac, a nu știu câta oară, că dorm. Trece pe lângă noi tiptil ca să se asigure că suntem bine, apoi pleacă. Mă ridic cu greu. Patul este murdar, așa cum odinioară erau pansamentele. Rănile mele au lăsat urme de netăgăduit. Nu sunt nici pe departe vindecată. Durerea este insuportabilă. Frigul din salon pișcă plăgile care agonizează sub material.

Mă mișc încet ca să îl desprind, dar se tot agață de mine. Din cauza frecării bumbacului de carne, cad de sub maiou stropi mari de sânge proaspăt. Cu degetele înțepenite de la mâna stângă, apuc marginea bluzei și trag de ea. Țip. Trag până când se desprinde de una dintre răni. Apoi continui. Plâng și trag. Plâng și trag. Suspin în liniște ca să nu le trezesc pe fete. Fac asta până izbutesc să separ maioul de mine. Tremur de durere. Când ajunge mama, sunt complet însângerată. Mă dezbracă și mă lasă goală. Astăzi nu este zi de baie, așa că sunt mai liniștită. Mi-e teamă să mă mai întind. Stau în șezut până când amețesc. Nu ies nici pe hol. Ar trebui să mă îmbrac și mi-este groază să îmi scot rănile la plimbare în mizerie. Când nu mai pot, mama mă culcă peste fețele de pernă proaspăt spălate, care miros frumos a „acasă”. Mi-este dor de normalitate, de zilele în care puteam să fac un duș fără să plâng. Am uitat cum este să trăiești fără dureri.

Astăzi i-au cedat branulele Flaviei. În salon sosește Oana care salută rece și îmi aruncă o privire scurtă, lipsită de emoție. O palpează pe Flavia la picioare. Dezinfectează sumar pielea cu spirt și aruncă vata în tăvița cu branule neîncepute. Înțeapă. Nu găsește vena. Îi caută Flaviei cu acul sub piele. Întoarce în stânga, întoarce în dreapta, introduce dispozitivul mai adânc. Nimic. Scoate acul afară. Înțeapă în altă parte. Nimic. Repetă procedura, dar fără succes. Scoate și înțeapă din nou, de câteva ori cu același ac, până când îl schimbă într-un târziu. Devenise bont. Face asta de șaptesprezece ori. Număr după fiecare încercare și nu îmi vine să cred că prietena mea nu spune nimic, că nu se opune.

-Te rog oprește-te. Gata, te rog, se vaită Flavia într-un târziu.

Asistenta îi smulge branula, o trântește așa însângerată în tăvița cu instrumente „sterile” și pleacă din salon furioasă. Respirația Flaviei e tot mai accelerată, apoi devine șuierat. Strig după cineva și apare Sonia. O liniștește pe Flavi care a făcut atac de panică. O mai înțeapă o dată lângă gleznă și îi găsește în sfârșit un vas de sânge. Lipește fluturașul de plastic al branulei de piele și îi pune perfuzia. Flavia plânge mocnit.

-Nu mai pot, pur și simplu nu mai rezist. Nu mai pot. Nu mai pot.

Repetă întruna aceleași cuvinte care devin pe buzele ei o de mantră a suferinței. Când sosește Mihai de acasă cu mâncare proaspătă, ea încă plânge. Îi povestesc ce s-a întâmplat și îi coboară o ceață peste priviri. Strânge pumnul și dă să iasă afară.

-Te rog stai cu mine, îi șoptește Flavia. Rămâni aici, cu mine. Am nevoie de tine.

Sfârșit, se așază lângă ea și o mângâie pe picior. Îi istorisește lucrurile pe care le vor face împreună atunci când va ieși ea din spital. Îi vorbește despre excursii, despre concerte, despre toate visurile frumoase pe care le au și care îi așteaptă dincolo de iad. Flavia îl ascultă suspinând. Apoi, încet-încet, zâmbetul ei se întoarce. Își ține palma bandajată peste mâna sănătoasă a lui Mihai. Nu își poate împleti degetele cu ale lui din cauza rănilor, dar se mulțumește cu apropierea aceasta incompletă. E mai mult decât nimic și îi umple golurile din suflet. După puțin timp adoarme. Mihai e îmbrăcat în negru. Are cearcăne adânci și este palid. Probabil că a plâns și el mult înainte să vină la spital. Îmi amintesc de Ana și amuțesc. Privesc cum picură serul prin perfuzii și număr în gând sperând să adorm, dar nu se întâmplă nimic. Rănile mi s-au lipit de așternuturi și încep durerile nopții. Perna pe care îmi odihnesc dreapta este udă de sânge. Îmi este atât de frig, de parcă nu îmi va mai fi niciodată cald și bine. Când Mihai stinge luminile în salon și pleacă, mi se face frică.

Mă tem de moarte și mă agăț de fâșia de lumină care pătrunde la noi de pe hol. Când sunt tulburată, îmi imaginez că acolo, dincolo de ușa întredeschisă, se află îngerul meu păzitor care mă privește pe furiș cu ochii lui albaștri senini. Pana zburlită a aripii drepte se ițește deasupra capului bălai, cu păr ondulat. Poartă un veșmânt alb, simplu. Se uită la mine cu îngrijorare, dar și cu încredere. Oftează când suspin de durere. Asistentele trec pe lângă el vorbind în șoaptă, fără să îl observe, așa că poate să tragă liniștit cu urechea la cuvintele pe care le rostesc atunci când cred că nu le aude nimeni. Uneori le urmărește. Se duce cu ele până în cabinetul lor, sau până la medicii de gardă. E inocent și nu pricepe tot ce se spune dar când își dă seama cum stau lucrurile, se înfioară și scutură din cap, îngrozit. Aleargă înapoi la mine. Inima îi bate în piept zbuciumată, dar când mă vede, se liniștește. Se roagă pentru mine. Pe el, Dumnezeu îl ascultă. Rar, când chiar dorm, intră în salon de-a binelea și se așază pe scaunul pe care stau de obicei mama și Cristina. Îmi place să cred că făurește vise frumoase pe care mi le trimite drept paveze. Acestea luptă cu întunericul și cu teama, cu flăcările și cu umbrele chinuite care agonizează pe pânza minții repetând mereu spectacolul macabru al ororii pe care am trăit-o. Îmi spune povești ca aceasta pe care mi-am închipuit-o acum. În liniștea apăsătoare a nopții din spital, îngerul meu pribeag mă veghează și, fie că există sau nu, este speranța de care am nevoie ca să supraviețuiesc până dimineață.

Silvia ne anunță că vom primi vizita unor fizioterapeuți de la Spitalul Elias. S-au oferit să ne sprijine cu tratamentele de care vom avea nevoie după externare și vor să ne cunoască. Este pentru prima dată când aud limpede cuvântul „externare” și mă emoționez. Știu că încă nu mă vor trimite acasă, dar simpla idee că voi ieși cândva de aici, îmi dă speranță.

După prânz, sosesc medicii și intră în salon îmbrăcați în echipament de protecție. Un bărbat înalt cu bucle grizonante ne zâmbește din prag. Are alături o femeie brunetă timidă, cu glas blând. Se prezintă. Nu ne ating, doar ne privesc de la distanță. Ne așteaptă la Elias în ambulatoriu. Nu stau mult. Mai schimbăm câteva cuvinte și își iau rămas bun.

-Par oameni de treabă, spune Flavia.
-Da…sper să poată într-adevăr să ne ajute.

Iris este prima pe care o externează. Vin să o ia surorile ei. Înainte să părăsească spitalul, ne face o vizită și se așază pe scaunul lui Mihai. Hainele stau șui pe ea din cauza pansamentelor și deja gulerul bluzei îi este pătat cu sânge de la rănile de pe urechi. Nu spune nimic, doar se uită la noi cu ochii ei verzi, mari și triști. Îi pare rău că ne lasă aici, singure, dar în același timp se bucură că a scăpat.

-Trebuie să ieșim să ne distrăm într-o zi. Acum că am devenit prietene, ne vom tot întâlni, spune într-un târziu.
-Măcar cu atât să rămânem după toate acestea…cu prieteni noi.

Înainte să se piardă pe hol, ne aruncă o ultimă privire înlăcrimată. Iris care a plecat în oraș în noaptea de 30 octombrie nu este cea care va ajunge acasă astăzi, în decembrie. Fata aceea nu se va mai întoarce niciodată. A rămas undeva, pe străzile Bucureștiului, chemând în van după cineva care nu poate să îi mai răspundă. Pentru Iris cea de acum, începe o viață nouă.

La scurt timp, îi vine rândul Sandrei. Medicii o externează doar pentru că se apropie sărbătorile. În ianuarie, după Anul Nou, va reveni la spital pentru o nouă operație.

-Nu pierdem legătura, da?
-Evident că nu. Nu mai scapi de noi! îi răspunde Flavia.

Când dispare pe coridor și se sting saluturile și mulțumirile adresate asistentelor, Flavi începe să plângă. De câteva zile, rănile de pe spatele ei nu au mai făcut progrese. Au rămas deschise în ciuda tuturor regrefărilor. Anumite zone chiar s-au agravat, s-au adâncit. Mereu i se spune același lucru: are pielea prea albă și prea subțire. Dar noi deja știm că trupul ei nu mai reacționează cum trebuie la antibiotic.

-Și dacă voi rămâne aici pentru totdeauna? Dacă nu voi mai pleca niciodată?

O liniștesc, chiar dacă și mie mi-au trecut prin cap aceleași gânduri. Ne consolăm una pe cealaltă ca să mai rezistăm în acest infern, pe măsură ce el se golește de sufletele pe care le-a chinuit. Rămânem noi să îl îndestulăm. Zilele se succed anonime, fără număr, repetând la nesfârșit întâmplări identice, ca și cum am fi blocate într-o buclă, condamnate să trăim veșnic același calvar. Băile dureroase, branulele care nu mai țin, perfuziile, castelul de perne construit și demolat, febra, plăgile lipite de așternuturi, coșmarurile și lacrimile vărsate în miez de noapte. Peste toate, sentimentul că suferința este eternă. Socotim orele ce trec în arsurile care se închid sau rămân nevindecate. Într-o lume în răspăr, timpul nu se măsoară în minute, ci în răni.

Într-o seară, apare domnișoara doctor în prag. Mama tocmai îmi așeza pernele când o observă.

-Mâine pleci acasă. Pe Flavia o mai ținem un pic și înainte de Crăciun o externăm și pe ea.

La început, nu înțeleg cuvintele pe care le aud. Nu pricep dacă ceea ce se petrece este aievea sau, de fapt, visez.

-Mă…externați?întreb în șoaptă, confuză.
-Da. Ai răni deschise, dar te va spăla mama ta cu dușul până se închid de la sine. Nu avem ce să îți mai facem în spital.
-Mulțumim, spune mama pripit.

După ce pleacă Silvia, rămân tăcută. Nu știu ce simt. Mă bucur, dar îmi este frică. Nu văd cum ne vom descurca singure, eu și mama. Nu îmi pot folosi deloc mâinile și sunt complet neajutorată din cauza arsurilor nevindecate și a membrelor lipsite de mobilitate. Sunt un nou-născut captiv în trupul unui adult de 27 de ani. Oare nu voi păți nimic acasă? „Dați-i drumul, altfel iarăși se va infecta”. Aud și acum cuvintele medicului aflat în trecere prin salonul de baie. Mă înfior. Nu mă externează pentru că sunt pregătită să ies din spital, ci pentru că se tem să nu mi se agraveze starea dacă mai rămân aici.

-Mă lași singură…oftează Flavia. Mă bucur că scapi, dar mi-e groază de singurătate. Ce mă fac noaptea cu coșmarurile, cu frica?

Plânge și îmi frânge inima. O alin stângaci, dar orice i-aș spune este în van. Eu mă duc și ea rămâne. Rămâne aici, să o doară. Dar oare nu plec și eu tot pentru asta? Ca să sufăr? Vom fi împreună în durere, chiar dacă nu suntem aproape fizic una de cealaltă. Îi promit toate lucrurile din lume doar ca să o liniștesc. Mihai îi vorbește despre pregătirile pentru venirea ei acasă. Îi descrie animăluțele de pluș care o așteaptă și patul nou pe care vrea să i-l cumpere. Flavia se resemnează pe măsură ce el îi conturează un viitor în care să creadă cu suficient de multă forță încât să nu se lase copleșită de teamă. Glumim și depănăm amintiri până târziu în noapte. Mihai adoarme pe scaun.

Deschid ochii la șase dimineața. Alina mă privește din prag, sprijinită de tocul ușii.

-Alex, astăzi ai ultima băiță.

Nu am crezut că voi auzi vreodată aceste cuvinte. Simt bucurie amestecată cu spaima obișnuită de durerea care urmează. Apoi se cuibărește în mine îndoiala. Cum să fie „ultima” băiță, dacă vor mai fi altele, acasă? Pot doar să sper că nu voi mai suferi atât de rău ca până acum pentru că rănile mele nu mai sunt așa de mari. Încă nu pășesc normal din cauza plăgilor de pe coapse care nu sunt închise, așa că îmi târăsc picioarele pe hol până în sala de baie, sprijinită de Alina. În dimineața aceasta nu îmi cântă. Este tăcută. Apoi, dintr-o dată, îmi vorbește.

-Să știi că nu mi-am dorit niciodată o fetiță…Femeile au viața grea. Dar când te-am cunoscut, mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut să am o copilă așa ca tine.

Mă așază în cada verde și așteptăm să vină asistenta să îmi administreze analgezicul. După aceea, mă spală. Nu mai am pansamente care trebuie dezlipite de răni. Mă doare, dar nu plâng. Tremur și îmi este greață, ca întotdeauna. O rog să îmi fredoneze una dintre doinele ei. Alege o piesă mai veselă și, în felul nostru, sărbătorim externarea. Mă uit la apa care se scurge de pe mine. Nu mai este așa de însângerată. Cad suturi uitate în piele de chirurgi și pică tot soiul de coji de pe arsurile încă nevindecate. Îmi privesc mâna dreaptă. Îmi este tot mai greu să îmi amintesc cum era înainte de foc. Nu știu dacă mintea a estompat imaginea trupului meu fără răni ca să mă protejeze, sau dacă timpul și-a început lucrarea și uit, treptat, cine am fost.

Umărul stâng este plin de plăgi adânci care dor acut, înțepător. De pe cap nu mi-au scos bandajele, așa că Alina udă compresele lipite de arsuri și de părul scurt care crește împrejurul lor. M-am împăcat cu gândul că voi avea cicatrici vizibile pe scalp. Usturimea este intensă și strâng pleoapele din reflex, ca și cum n-aș vrea să îmi intre durere în ochi. Îmi vin în minte fragmente din viața mea trecută. Mă piaptăn zâmbind în oglindă. Îmi dau unghiile cu lac. Mă scufund în valuri la mare. Lucruri mici, aparent fără importanță, pe care nu le voi mai putea face niciodată așa ca atunci. Mărturii ale ireversibilității celor petrecute. Alina cântă și mă spală. Clăbucii făcuți de Dexin sunt rozalii din cauza sângelui cu care se amestecă. Durerea este intensă, dar până să devină insuportabilă, infirmiera oprește apa.

-Am terminat, Alex.

Deschid ochii și o privesc lung. Ține în mâini cearșaful verde pe care îl folosește pe post de prosop. Este înlăcrimată, dar zâmbește stins, umil, fericită că în sfârșit scap de aici. Au fost zile când niciuna dintre noi nu a crezut că voi trăi. Îmi închipuiam că îmi vor lua trupul în liniște în timp ce fetele dorm, așa cum au dus-o atunci pe Delia. Nu înțeleg nici acum de ce eu am rămas și ea a plecat. Iar acum iată că ies de aici, din acest iad, care pe ea a curmat-o. Îmi astâmpăr durerea sufletească și îi răspund Alinei cu un surâs. Goală și tremurând, îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Strânge mai tare cearșaful la piept.

-Dacă aș putea, te-aș îmbrățișa. Poate încercăm mai încolo.

Mă acoperă și mă scoate din cadă, apoi mă duce la Iulia.

-Alex, vezi că ai reușit?
-Îți mulțumesc. Nu știu ce mă făceam fără tine și fără Alina.

Mă așază în pat și mă dezvelește. Sosesc doctorii. Mă studiază din toate părțile și schimbă câteva cuvinte între ei. Silvia îi întinde Iuliei un obiect metalic, care arată ca o plăcuță încovoiată la capăt.

-Ce este?
-Folosește asta ca atelă pentru arătătorul de la dreapta. E mai ușoară decât ghipsul.
-Dar…cum să fac asta? Nu este un dispozitiv special.
-Lasă, hai că ne descurcăm noi cumva. Trebuie pus degetul acela în ceva.
-Și rana adâncă de acolo?
-Se va vindeca ea.

Silvia îmi prinde mâna așa cum a făcut-o în ziua în care mi-a deschis articulația cu bisturiul, pe viu. Îmi bandajează sumar degetul și mi-l apasă cu putere pe obiectul de metal. Îndreptarea forțată mă doare înfiorător și icnesc.

-Ei, hai, doar n-ai să plângi în ultima ta zi aici!

În timp ce domnișoara doctor îmi strânge astfel arătătorul, Iulia înfășoară straturi de feșe elastice până când degetul stă perfect întins. Apoi lipește bandajul de câteva ori, ca acesta să rămână ferm. Pansamentul se umple cu sânge, dar Silvia îmi explică fără emoție că este firesc să fie așa.

-Te bucuri că pleci acasă?
-Da…răspund, amețită. Mi-a fost frică. M-am gândit că poate nu sunt încă pregătită.
-Vei veni oricum la control de câteva ori pe săptămână în ambulatoriu, să ne asigurăm că evoluezi bine.
-Cu ce anume să mă îngrijesc acasă?
-Mama ta îți va face baie din două în două zile.
-Trebuie să folosesc vreun produs special?
-Doar să te dai cu cremă hidratantă acolo unde nu ai răni deschise.
-Ce fel de cremă?
-Orice cremă hidratantă.

Încerc să aflu ceva mai clar.

-Dar nu există o cremă anume care să ajute vindecarea?
-Ce să zic. Dă-te cu cremă de gălbenele, Nivea, ceva.
-Și…peste răni?
-Cu nimic. Le lași la aer să se închidă.

Apoi, dialogul se mută brusc la Iulia, care primește instrucțiuni. Aș mai avea multe să întreb, dar știu că nu este cazul. Ce am primit acum, este tot ce mi se va oferi. Și totuși…Cum va reuși mama să mă spele singură? Ce săpun va folosi? Sandra a vorbit cu medicul ei care i-a recomandat o cremă specială pentru hidratare. Am să o folosesc și eu pe aceea. Tot el a spus că vestitul unguent de gălbenele nu ajută cu nimic o piele atât de grav rănită ca a noastră. Înainte să plece, Silvia îmi spune că îmi va aduce actele de externare în salon. Iulia se apropie de mine și oftează.

-Trebuie totuși să te pansez. Nu poți să pleci așa. Acasă îți scoate mama ta bandajele ca să rămâi la aer.

Aprob din cap. Asistenta scaldă niște comprese sterile în soluție de Colistin și mă curăță cu grijă. Mă usutră foarte tare. Mă spală îndelung astfel. La final, mă înfășoară în pansamente și lipește bine marginile acestora cu leucoplast. Cu dibăcie, confecționează casca de tifon cu care îmi acoperă plăgile de pe cap.

-Aici va trebui să ai grijă, Alex. Să menții locul mereu curat. Ai rămas cu multe zone care încă se pot reinfecta.

Acum că plec, cuvântul „infecții” se rostește cu mai multă libertate. Nu mai este ceva întru totul interzis. Îmi este teamă că mizeria din arsuri îmi va murdări locuința pe care o voi împărtăși cu mama. Mi-e frică să nu o îmbolnăvesc și pe ea. O întreb pe Iulia dacă este posibil.

-Ar trebui ca mama ta să aibă la rândul ei răni deschise ca să se molipsească.

Vorbele ei mă mai liniștesc. Am așteptat atât de mult această zi încât acum nu știu ce să fac cu ea. După ce termină treaba, mă privește îndelung, cu îngrijorare. Nu știu cum să interpretez felul în care se uită la mine. Parcă nu aș fi întru totul scăpată de aici, chiar dacă plec. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, așa și este. Duc cu mine tot ceea ce e mai rău în acest spital. Infecții „inexistente” fără nume.

În salon, mama ține la piept plasa cu hainele mele de drum: un hanorac larg și pantaloni la fel de lălâi, ca să nu jeneze rănile de pe coapse și de pe fese. Este și Cristina aici. A venit de la Târgu-Mureș împreună cu Daniel, cumnatul ei. A condus toată noaptea pentru ca sora mea să îmi fie alături în acest moment. Îmi arată mândră o pereche de bocanci nou-nouți.

-Hai să te încalț! Sunt cadoul tău de externare. Să ieși în stil mare de aici. Știam că o să îți placă. Florin te îmbrățișează și el. Îi pare rău că nu a putut să vină, dar te așteaptă acasă. L-a rugat pe Daniel să ne ajute.

Flavia se forțează să zâmbească și să fie hazlie. După două luni pe care le-am petrecut în pielea goală, materialele grele mă apasă peste arsurile de sub pansamente. Până la urmă, după câteva zeci de minute de trudă, sunt înveșmântată corespunzător. Abia acum realizez cât de mult am slăbit. Cu un pic de ambiție, mama ar fi reușit să înfășoare șnururile pantalonilor de jur împrejurul taliei mele.

-Lasă că te îngrași tu, îmi spune Cristina, văzându-mă tulburată. Ai slăbit mai mult de zece kilograme, dar pui la loc. Îți facem fripturi și îți revii.

Mama strânge pernele de pe pat și le bagă într-un sac negru. Apoi golește sertarele de puținele lucruri pe care le aveam în ele. Mă așez pe saltea. Am obosit. E un efort uriaș să stau în picioare. Flavia este foarte agitată. Vorbim și ne facem planuri pentru când va ieși din spital. O invit la mine, împreună cu Mihai și promitem că ne vom suna des. Când sosește Silvia, suntem mâhnite amândouă.

-Ce e? Nu te bucuri că pleci acasă?
-Mi-ar fi plăcut să vină și Flavi cu mine.
-Ei, lasă. Nu mai rămâne nici ea mult pe aici. Ți-am adus actele de externare. Am scris acolo că trebuie să vii la control de două, trei ori pe săptămână. În rest, ne-am lămurit, da? Știi ce ai de făcut. Acum intri în faza de recuperare.
-Da…Mulțumesc…pentru tot. Ne vedem la control.
-Desigur. Să vii în ambulatoriu la parterul spitalului din două în două zile și apoi mai vedem. După data de 20, să mergi să te vadă la Elias, ca să te programeze la fizioterapie. În mod normal, ei nu fac asta cu arșii, nu e clinică de așa ceva, dar încearcă și ei să ajute cum pot.
-Nu au mai lucrat cu arși până acum?întreb, încurcată.
-Păi cine crezi că a mai lucrat în afară de noi? Avem o singură kinetoterapeută. Nu poate să se ocupe de voi toți. În plus, cabinetul e mic.

Îi întinde mamei documentele și dispare înainte să apuc să mai întreb ceva. Cristina clatină din cap și închide ochii.

-Dumnezeu să mă ierte, dar mă bucur că scăpăm de ea.

Trecem pe la Iulia și pe la Alina, care au ieșit să mă salute. Mama face schimb de numere de telefon cu ele și le mulțumim pentru blândețe și pentru grijă. Apoi ne luăm rămas bun și de la asistente. Pe tură sunt Miruna, Adina și Feli, care mă îmbrățișează stângaci, fără să mă atingă. Arunc o privire de jur împrejurul holului și cântăresc cu grijă ceea ce văd. Ușile albe ale saloanelor, linoleul verzui și pereții sobri îmi șoptesc lucruri fără noimă, crâmpeie din povestea supliciului meu între aceste ziduri ale suferinței. Mă scutur ca după ceva amar și îmi îndrept pașii osteniți spre ieșire. Când aud ușa grea închizându-se în urma mea, mă sprijin de balustradă. Cristina mă susține și mă întreabă dacă îmi este rău. Izbucnesc în lacrimi.

-Ajută-mă să cobor.

Pas cu pas, scară după scară, las în urmă primul etaj al Spitalului de Arși. În curte, mă opresc și trag aer adânc în piept. E înghețat și miroase puternic a iarnă. Acum două luni, în octombrie, șoferul ambulanței mi-a pus targa pe jos, fix unde stau acum. Mă înfior când îmi amintesc.

-Mașina este aici, îmi spune Cristina.

Mă ajută să urc și mă așez cu greu pe scaunul de lângă șofer. Daniel salută cu ochii plecați. Nu vrea să mă jignească cercetându-mi rănile, așa că studiază harta GPS-ului. Cristina închide ușa și ni se alătură pe bancheta din spate. Motorul toarce și demarează.

-Fă cu mâna iadului ăstuia. Sper să nu ne mai întoarcem vreodată aici.

Clădirea mohorâtă se îndepărtează. Am devenit unul dintre automobilele grăbite care făceau zgomot când treceau pe sub geamurile spitalului. Una dintre mașinile al căror murmur distant îmi popula mintea chinuită cu închipuiri despre locuințe calde și familii iubitoare, în nopțile de durere și de singurătate, de febră și de teamă. Ascultam cu atenție sunetele pe care le scotea șoseaua și mă agățam de ele ca de o promisiune că există și altceva pe lume, nu numai calvarul din spitalul nevindecării. Am ieșit. Am supraviețuit. Surâd și mă întreb dacă este real. Poate că, de fapt, am murit și acesta este drumul meu spre cealaltă viață.

Într-un fel, chiar așa e. Nu mai sunt aceeași fată care a ajuns aici în noaptea de 30 octombrie 2015. Iar asta nu mai este vechea mea existență, ci una nouă. Un om nou, într-o viață nouă. Sunt conștientă că nu s-a terminat și că acasă mă așteaptă alte cazne și alte dureri, alte temeri legate de trupul meu năruit. Dar, pentru moment, îmi dau voie să mă bucur și să fiu tristă în același timp. Eu am scăpat. Dar Delia nu. Și nici Ana. Nici Alex și nici atâția alții ca ei. Ca mine. Mi se învălmășesc gândurile și ochii mei înlăcrimați rătăcesc înspre cerul rece și mut. Daniel pornește muzica și Cristina mă mângâie pe obraz.

-Într-o zi, va fi totul bine, vei vedea.

La radio, printr-o potrivire stranie, glasul solistului trupei Soul Asylum spune o poveste despre zâmbete pierdute.

„Can you help me remember how to smile/Make it somehow all seem worthwhile”.

Da, într-o zi va fi bine, îmi repet. Într-o zi, voi zâmbi întreg, fără fragmente de foc în inimă, fără cenușă în suflet. Într-o zi, cândva, poate chiar am să înțeleg sensul celor petrecute. Dar oricât m-aș zbate eu să pricep, știu că acesta nu există decât pentru cei care mai pot să și-l creeze singuri. Pentru restul, a pierit odată cu ei.

Citește capitolul III, „Arșii nimănui”

Textul și imaginile din această postare îmi aparțin în totalitate. Preluarea integrală sau parțială în presă, pe internet, pe blog sau video a materialului se va face doar menționând autorul și sursa, după cum urmează: Alexandra Furnea și linkul către această pagină: https://genunderground.ro/category/jurnalul-lui-66/

Orice monetizare a acestui text, orice comercializare, orice preluare fără acord, orice tipărire, în orice formă, orice uz neautorizat de mine personal vor fi sancționate prin lege.

Copyright exclusiv: Alexandra Furnea

Toate drepturile rezervate.


Comments


  1. Lore
    September 21, 2020 at 7:55 pm

    Draga copil frumos la trup si suflet, din cap pana n picioare, esti O MINUNE. Oricat as citi si oricat as incerca sa simt toata durerea fizica a fiecaruia dintre voi, ma simt coplesita, rusinata, infuriata 😡 pentru durerea psihica pe care a trebuit sa o indurati. Nu ma pricep la cuvinte asa bine ca tine 😊, dar va doresc din suflet, tuturor celor care inca mai sunteti printre noi, sa aveti in continuare puterea si puterea si puterea de care ati dat dovada ATUNCI! Dumnezeu sa va binecuvanteze! ❤️🙏🤗

  2. M
    September 21, 2020 at 9:16 pm

    Doamne om puternic cate ai putut îndura! Cred că aș fi cedat din prima zi! Am plâns citind tot ce ai scris! Aștept cu nerăbdare să citesc continuarea!

  3. Ana Lorenn Oancea
    September 22, 2020 at 6:37 am

    Plang. Citesc si plang. Am ajuns si eu la Spitalul de Arsi, la un an dupa incidentul Colectiv. Doar o explozie de soba, rani la nivelul fetei si a mainii drepte. Doar la cei din Colectiv ma gandeam… Atunci cand nu mao suportam durerea. Am încercat sa fiu tare, gandindu ma la voi, toti cei care chiar ati avut probleme grave. Am. Avut parte de acelasi tratament. Excluzand cateva persoane pe care le adoram, cu toata durerea ce o aveam, atunci cand erau de garda. Ma rog din suflet sa te faci bine, sa poți trece peste tot raul ce l ai trait acolo😘

    • Alexandra
      September 24, 2020 at 7:51 am

      Sper că acum sunteți bine! Într-adevăr. Sunt acolo câteva suflete deosebite. Însă nu le fac față tuturor celorlalți, din păcate.

  4. Bianca Bodri
    September 22, 2020 at 6:55 am

    Am mai citit experientele tale dar și acuma am plâns că un copil. Îmi pare atât atât de rău și îmi e rușine de neamul nostru prost. Care de crede mai presus de orice când de fapt suntem văi de noi.
    Ești foarte puternica ..toți cei care ați scăpat din ” spital” sunteți magnifici. Eu nu știu dacă aș fi reușit.Sincer. Psihic … fizic…e …nu am cuvinte.
    Te îmbrățișez și aștept celelalte postări. Sper sa mai scri de Flavia și Mihai.

  5. Iulian Seica
    September 22, 2020 at 7:36 am

    Vă mulțumesc pentru trezirea la realitate pe care mi-ați provocat-o. Am o vârstă și am trecut prin viață, și nu mă mai emoționează orice. Sau cel puțin așa am crezut. Asta până am citit “Spitalul nevindecării”. V-am urmărit de mult și aveam formată o oarecare idee despre ceea ce s-a întâmplat. Însă povestirea întâmplărilor făcute având o experiență jurnalistică excepțională și o atenție maximă la detalii mi-a pătruns în suflet și a rămas înțepenită acolo. Indiferent de ce ar crede unii, nimeni, niciodată, nu ar merita să pățească și să simtă ceea ce ați pățit și ați simțit dumneavoastră. Ceea ce s-a întâmplat în Colectiv se pare că a fost infim față de ceea ce s-a întâmplat în acel spital. Față de povestirile dumneavoastră îmi este rușine. Îmi este rușine de problemele și de întâmplările “rele” pe care le mai întâmpin în viața de zi cu zi și pe care le consider acum o binecuvântare. Aștept cu nerăbdare celelalte capitole și sper din tot sufletul meu ca la sfârșit să existe un “happy-ending”, atât cât este posibil, având în vedere întâmplările prin care ați trecut.

    Vă doresc multă, multă sănătate și liniște sufletească!!!

  6. Simona
    September 22, 2020 at 7:38 am

    Incredibil…si totusi adevarat.Plang si in acelasi timp ma invadeaza gandul si furia ca asa ceva s-a intamplat intr-un spital din Bucuresti…ca ati fost nevoiti sa treceti prin asemenea chinuri.Ma alina gandul ca ai scapat cu viata din tot acest calvar si ca eu si sotul meu acum 15 ani am luat decizia de a ne creste copilul intr-o alta tara care nu edte Romania….trist….foarte trist…cuvintele sunt de prisos…totusi traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima,fii fericita draga mea!

    • Alexandra
      September 24, 2020 at 7:53 am

      Vă îmbrățișez și vă urez multă sănătate și iubire, că restul se rezolvă. Și să vă trăiască familia, să vă bucurați de toate lucrurile mici și mari. Contează că sunteți împreună, indiferent în ce punct pe hartă.

  7. Larisa
    September 22, 2020 at 1:49 pm

    Imi doresc ca viata voastra a tuturor care ati supravietuit sa fie plina doar de bucurii si impliniri meritati pe deplin . Va doresc multa sanatate ! Am citit cu sufletul la gura si cu ochii plini de lacrimi tot ce ai scris.! Cineva acolo sus te iubeste sigur ! Si a stiut ca vei putea trece peste !

  8. Mihaela
    September 22, 2020 at 5:19 pm

    Doamne ! Am citit si am plans si iar am citit si iar am plans. De revolta, de durere, fiindca nu ma pot obisnui niciodata cu raul pe care il face omul omului si nu numai. Copil frumos, inima mea a plans pentru tine de fiecare data cand ti-am citit destainuirile suferintelor tale. Cuvintele mele sunt insuficiente si de altfel inutile. ❤️

  9. Raluca Dragoescu
    September 22, 2020 at 7:40 pm

    Esti o eroina, îmi pare rău ca a trebuit sa treci prin acest coșmar , care dacă am fi trăit intr-o țara fără corupție arfi fost poate mai ușor de îndurat, dar sunt sigura ca Dumnezeu te-a ajutat și ti-a dat putere sa treci peste toate. Am citit cu ochii in lacrimi și cred ca doar cine trece prin aceste chinuri groaznice își poate da seama cat ai suferit. Îți doresc multă sănătate și bucurii atât ți-e cât și celor care au supraviețuit.

  10. Petcu Monica
    September 22, 2020 at 8:49 pm

    Până la Colectiv alesesem sa le acord copiilor mei libertatea de a decide dacă vor să rămână în România sau sa plece. A doua zi am avut o discuție cu ei și le-am spus că îi voi renega daca, odată ce-și vor fi terminat liceul, vor mai rămâne în țară. Fiica mea locuiește deja de trei ani in Olanda iar fratele ei o sa plece anul acesta. La Luxemburg. Deși am făcut o grămadă de școli înalte am ales sa fiu, tot după Colectiv, șofer de tir. Așa îmi pot vedea copiii macar de doua trei ori pe luna câte puțin și nu trebuie să trăiesc prea mult in țară. Pentru mine și familia noastra, sacrificiul și chinurile voastre au reprezentat imboldul de a o lua de la zero. Dacă există, sa va ajute Dumnezeu și să vă dea putere să continuați lupta și pentru noi, cei care din lașitate, am abandonat.

  11. Paula
    September 22, 2020 at 8:52 pm

    Este clar. Esti puternica…esti minunata…esti un inger pe pamant!!!Ai reusit sa scapi din acel iad(spitalul de arsi)!!!Tatal tau a devenit ingerul care a vegheat asupra ta din ceruri in toata aceasta perioada!!!Mama,sora au fost motivatia ta de a lupta si de a nu te da batuta!!!Ma inclin in fata ta!!!

  12. Adriana
    September 22, 2020 at 10:11 pm

    Esti intruchiparra curajului, a rabdarii si a sperantei… am stat si am citit cum citeam cartile SF… nu acredeam ca poate existq asa ceva…si mama mea a trecut printr-o explozie cu urmari grave, dar au avut curajul medicii din Romania sa recunoasca ca daca ar fi venit cu astfel de arsuri la ei, murea sigur… Imi oovestea si ea cat de grele erau baile, dar parca nu asa cum le descrii tu, pentru ca ei ii dadeau anestezice… am vazut-o printr-un geam o luna de zile, si vorbeam la telefonul de langa pat… a fost greu, dar a fost pentru binele ei… a fost operata o singura data, implantul avand succes… imi pare rau sa aud prin tine ce se petrece in spitalele din Romania… ma bucur ca am putut citi o ilustrare atat de realista si scrisa cu atata intelepciune. Te felicit pentru aceste randuri, ai un dar, acela de a face dreptate! Sa te ajute Dumnezeu!

  13. Marius
    September 23, 2020 at 8:13 am

    Am urmarit povestea ta de cateva zile. Mi-e greu sa iti transmit in cuvinte ceea ce m-a facut sa simt. M-am identificat cu multe parti din viata ta, muzica pe care o asculti, filmele la care te uiti, durerea de a-ti pierde tatal. Imi cer scuze eu, in numele umanitatii, pentru toti cei care te-au tratat cu indiferenta sau te-au facut sa suferi in spital. Sunt alaturi de tine cu sufletul, iti trimit toata dragostea si sprijinul meu pe cai nevazute si sper ca ajung la tine prin acel canal de comunicare prin care cred ca suntem toti interconectati.

  14. Dem
    September 24, 2020 at 12:00 am

    As vrea sa cred ca nu exista astfel de medici… astfel de oameni, dar stiu foarte bine ca e adevarat. si nu numai la arsi. Mi se rupe sufletul. Sper ca fiecare sa primeasca ce merita. Poate intr-o zi o sa traim intr-o lume mai buna.

  15. Alexandra
    September 24, 2020 at 2:41 am

    Am citit cu sete fiecare rând și am încercat sa caut in mine un dram de empatie pentru tine și cei care au trecut prin același lucru. Îmi pare rau dar tot ce am găsit a fost furie și dezgust fata de sistemul asta bolnav pe care nu reușim să îl schimbam indiferent de ce se întâmplă. Sistemul asta pe care continuam sa îl hrănim, unii cu bani, unii cu suflete.

  16. Alexandra
    September 24, 2020 at 6:32 pm

    Felicitări ca ai avut puterea sa scrii asa ceva.
    Esti o Eroină..cat timp am citit nu mi am putut stăpânii lacrimile.
    Iti doresc tot binele din lume .

  17. Monica Ana Kocsis
    September 24, 2020 at 6:44 pm

    Imi plange sufletul pentru tine Alexandra,pentru toti cei care a ti trecut prin acest iad!
    Am ramas dezgustata fata de acest sistem bolnav,fata de cei care v au tratat in aceasta maniera josnica!
    Ce pot adauga?
    Multa sanatate si putere iti doresc Alexandra draga,esti o invingatoare in ochii mei!

  18. Mari
    September 24, 2020 at 7:44 pm

    Citesc si parca creierul meu refuza sa creada ca pot exista acesti monstrii numiti doctori. Sunt si exceptii, inteleg,dar prin ce ai putut tu trece este greu de imaginat. Nu pot decat sa iti multumesc, esti un exemplu si un om minunat. Multa putere si multa sanatate

  19. Emi
    September 24, 2020 at 9:33 pm

    Am trait cu tine tot ce ai scris, bineinteles nu fizic, dar e atat de intens ce ai scris, si eu am petrecut cateva luni in spitalele noatre,, minunate,.. , 3 operatii am avut, la inima, la fel tot eu eram vinovata, si eu am avut o interventie de 3 ore pe viu, eu am fost de vina ca nu se asteptau la ce au gasit, de orgoliu nu au chemat ajutoare si am rabdat durere insuportabila, la fel in liniste, tacuta, nu miscam, doar ziceam ca nu mai pot ca o sa mor. Bineinteles ca nu mau facut bine, au vrut sa repete operatia dar de data asta adormita, nu am acceptat, am venit in germania, aici mau facut bine, fara dureri cu respect si multa grija fata de mine, deja ambientul de aici mia facut mult bine. Nu se poate compara grija fata de pacient si respectul fata de pacient, si curatenia, si mancarea, parca e alta lume. Foarte des visez paturile din spitalele din Romania. Iti doresc sanatate multa, si liniste sufleteasca

  20. Rodica Ioan
    September 25, 2020 at 6:47 am

    Cuvintele sunt de prisos… câta suferința, durere, neputința! Am plans deși eram in public citind. Nu sunt critic literar dar scrierile tale sunt de departe extraordinare! Sănătate si multă putere pe mai departe!

  21. Daniela
    September 25, 2020 at 9:04 am

    Suntem plecati din tara din 2014, pe 31 octombrie 2015 am plans de mila, apoi de furie si de neputinta de a ma intoarce cu copiii mei in tara mea! Totusi, invinsa de dor si nostalgii, ne-am intors in 2017. A durat 1 an sa realizez definitiv ca Romania este tara mea la care ma voi intoarce cu drag mereu, dar copiii mei nu au nici o sansa acolo. Acum suntem in Olanda, citesc si plang si realizez ca bine nu ne mai facem, ca situatia din spitale e la fel si acum dupa 5 ani si la fel si in urmatorii 10. In fiecare an electoral am sperat la schimbare, acum sunt iar dezamagita. Sunt multe de spus dar suntem mici in bula noastra, a romanilor frumosi. Iti doresc mult bine, sanatate mamei tale si iti doresc o cariera stralucita pentru ca esti talentata.

  22. Gina
    September 25, 2020 at 6:24 pm

    Nu am cuvinte… As vrea sa iti spun ceva sa te aline, dar nu mai pot spune nimic. O sa spun doar ca te admir pentru cat de puternica ai fost si esti in continuare, si ii admir pe toti cei care au trecut prin aceleași chinuri ca tine. Sistemul medical din România este o gluma. Eu am nascut de curand la un spital de stat si am luat si eu si bebe stafilococ si eu m-am mai pricopsit si cu un enterococ. Bineînțeles ca “am venit cu ele de acasa”. Maternitatea la care am nascut e vestita pentru infecțiile cu stafilococ si in plina pandemie, la internare mi-au luat analize pentru stafilococ, dar pentru Covid nu. Deci sa aiba ei scuza.. Uite, ca ti-am făcut analizele inainte si ai venit cu el de acasa.. E foarte trist tot ce am citit in acest capitol, mai trist decat primul. Pentru ca focul care a ucis in colectiv nu a avut suflet sau conștiința, a făcut-o si gata, insa ceea ce s-a intamplat in spitale… Acolo nu a mai fost vina focului, a fost vina oamenilor si a corupției. Eu nu stiam de trupa Goodbye to Gravity, desi ascult rock. Cand i-am ascultat, insa, am realizat ca erau o trupa cu un potențial imens, pur si simplu cantau divin. Imi pare rau, rau de tot pentru ce s-a intamplat in acea seara. Si nu doar pentru ca era vorba de un concert rock, la care probabil ca as fi mers daca eram in București, si m-am pus in pielea victimelor, ci pentru ca acolo au murit oameni si au fost mutilati pe viata tot niste oameni, indiferent de genul de muzica pe care il ascultau. Sincer, nu stiu cum pot fi unii oameni atat de rai. Stii, eu am stat 7 zile in spital cand am nascut, si nefiind obișnuita cu spitalele (am mai fost internata doar cand eram foarte mica), luand si stafilococ si vazand comportamentul ingrozitor al medicilor/asistentelor (doar o parte din ei), am iesit de acolo buimaca si cu depresie postnatala. Pentru mine a fost o experienta îngrozitoare, nimeni nu imi explica nimic, intrebam ceva, primeam 3 raspunsuri diferite.. In fine, a fost naspa, lipsa de somn, ma intrebam cat o sa reziste corpul meu.. Acum insa, dupa ce am citit prin ce ai trecut TU, mi se pare asa, o glumița experienta mea din maternitate. Daca stau si ma gandesc mai bine, cred ca a fost chiar ok.. Deci, stiind cat de terminata psihic am fost eu, nu vreau sa imi închipui cum ai fost tu dupa toata experienta asta, mi se pare imposibil ca un om sa aiba atata putere… Sper doar ca acum esti ceva mai bine psihic, ca fizicul nici macar nu mai conteaza.. Conteaza doar ca persoanele de langa tine iti sunt alaturi și te iubesc asa cum esti. Si oricum esti foarte frumoasa si acum, si te respect enorm pentru ceea ce esti.

  23. Cristina
    September 25, 2020 at 11:09 pm

    Draga mea, Alexandra, am citit si eu pe nerasuflate experienta ta de viata si ma rog la bunul Dumnezeu sa i poti ierta pe cei ce ti au facut rau dar sa ceri dreptate si sa publici cartea. Stiu ca este un proces, au trecut 5 ani…. Sa nu lasam sa se uite! Te imbratisez si iti doresc multa sanatate! P. S. Mi ar placea sa mai aflu si de Flavia si Mihai…. Ne mai povestesti…. Astept cu nerabdare

  24. Ania Alexandra
    September 26, 2020 at 11:21 am

    Am citit cu lacrimi în ochi tot ce ai scris, toate detaliile înfiorătoare 😟. Deși au trecut aproape 5 ani de atunci, sunt sigura ca rănile sufletului tău au rămas deschise. Îmi pare nespus de rău pt chinurile pe care ai fost nevoita sa le înduri din cauza sistemului medical josnic din aceasta tara. Flavia este bine acum? Fi puternica fata frumoasa ♥️

  25. Pop Camelia
    September 26, 2020 at 4:40 pm

    Sunt alaturi de voi, ingerii Romaniei pierdute de atatia politruci, dar binele mereu invinge, si intunericul se lumineaza la fata cand va vede chipul vostru trecut prin flacarile lui.🙏❤

  26. Lacramioara
    September 30, 2020 at 11:07 pm

    Doamne omule minunat, fata minunata si puternica! Prin cate ati putut trece tu si toti ceilalti!
    Am plans tot articolul, am reluat de multe ori paragrafe intregi pentru ca nu imi venea sa cred ce citesc, m-am cutremurat de fiecare data la cuvantul cel mai sinistru din tot articolul: “baita”, mi s-a rascolit sufletul si trupul cand am citit dialogurile (mai degraba monologurile lor) oribile pe care le-ai avut cu medicii, asistentele sau infirmierele, am fost socata de tot ce ai povestit, infuriata, dezamagita dar pana la final am inteles ca Dumnezeu ti-a dat puterea sa treci peste asta tocmai pentru a ne deschide noua ochii, celor nepasatori si ignoranti, pentru ca tu sa poti schimba ceva alaturi de noi, pentru ca noi sa citim o poveste extrem de tulburatoare scrisa impecabil!
    Si da, trebuie sa faci din asta o carte! Esti extrem de talentata!
    Imi pare sincer rau si din toata inima ca a trebuit sa traiesti asa ceva ( si tu si toate celelalte victime de la Colectiv )!
    Iti urez sa ai multa putere, multa sanatate, multa inspiratie si mult succes in viitor!

  27. Catalina
    October 5, 2020 at 8:22 pm

    Groaza si multa multa furie m-au cuprins citind calvarul vostru in acel loc… cum e posibila lipsa asta crasa de orice omenie, empatie, respect pentru pacient…
    Fii binecuvantata, Alex! Si ingerul tau sa fie cu tine in fiecare clipa!

  28. Alina Blaga
    October 6, 2020 at 2:35 pm

    Eu sunt cadru medical in alta specialitate si imi amintesc cand am facut practica la Sp. de Arsi…in Timisoara, nu in Bucuresti. Aici conditiile erau cu mult mai bune, dar mi-a ramas intiparita in memorie aroganta cadrelor. Cred ca devin imuni la orice cu timpul, nu pot sa ma pronunt. As fi putut opta pt. un post aici, si l-am refuzat tocmai din cauza senzatiei negative continue pe care o simteam acolo. In orice caz, ce vreau sa spun eu este faptul ca nu m-a futut emotional (iertati-mi exprimarea dar nu gasesc vreun sinonim mai bun) nimic de muuuult timp ca ceea ce am citit aici. Sunteti o fata extrem de frumoasa si inainte, si dupa incendiu. M-a intors pe dos cu totul povestea si nu am reusit sa ma detasez vreme de 2 zile. Vreau sa va multumesc ca ati facut public acest jurnal.

  29. Andreea
    October 26, 2020 at 1:10 am

    Citesc in fiecare ce ai scris aici. Plang de fiecare dată când citesc și ma doare neputința. Cum pot medicii sa fie atât de rai? De cruzi? De oribili? Cum poate o femeie să îți vorbească in așa hal? Cum poate să nu se pună in locul tau măcar o secundă. Ești un om foarte puternic Alexandra, ești un om extraordinar și îmi doresc din suflet ca viața ta să fie minunată! Știu că n-ai să uiți niciodată ce s-a întâmplat pe 30 octombrie 2015 să știi că nici eu nu uit și vă port în gand mereu pe toți care ați rămas și pe toți care s-au dus. Te îmbrățișez tare!

  30. Panduru Mariana
    October 30, 2020 at 11:46 pm

    Citesc si plâng…am sufletul rupt in mii de bucati…durerea voastra noi nici macar nu ne-o putem imagina.. Cred ca trebuie sa pui toate acestea intr- o carte ! Trebuie trezita cumva conștiința colectiva !(tot colectiv…)Ati fost sacrificati cu buna stiinta in mizeriile astea pe care le numim spitale!…unde se fac mici lucrari de fatada iar banii sunt mutati in buzunare hulpave, unde doctorii se cred dumnezei(cu d mic), unde empatia este rara avis…Te imbratisez cu sufletul copil minunat!

  31. Cristina
    October 30, 2020 at 11:58 pm

    Doamne, o radiografie a sistemului bolnav romanesc, de pe toate planurile.

    Ce bine ca sunteti bine, ca v-ati facut bine. Domnul sa va tina puternica!

  32. Denisa
    October 31, 2020 at 1:37 am

    Este ora 2:24 noaptea, am inceput să citesc jurnalul și nu m-am putut opri până nu l-am terminat suflet frumos, îmi pare atât de râu de suferința pe care ai trăito datorită corupției și a nepăsări,am plâns odată cu trăirile tale pe de altă parte îmi este ciuda că trăim într-o lumea așa bolnava și nu avem puterea să schimba ceva sper că în ani ce vin oameni vor deschide ochii, și vom putea toți împreună să schimbăm ceva te îmbrățișez suflet bun.Dumnezeu să te binecuvinteze, îți doresc multă sănătate și putere să accepți și să uiți tot ce sa întâmplat

  33. Galea Claudia
    October 31, 2020 at 6:25 am

    Doamne, parcă am urmărit un film de groază, nu am citit o poveste adevărată! Alexandra, ești o minune pentru mine, un om frumos cu o putere care mă uimește și ma bucura în același timp! Te admir cu toată ființa mea! Sper din tot sufletul ca ești mult mai bine și că ai reușit sa treci cumva peste momentele cumplite prin care ai trecut. Sper că și mama și sora ta sunt bine. Sper din tot sufletul ca toți cei care ați supraviețuit sa va fi vindecat fizic și emoțional. Asa cum spuneau alți cititori în comentariile anterioare, sunt rușinat și revoltata de lipsa de omenie și profesionalism a unora dintre cadrele medicale care “v-au tratat”. Sper ca acestea sa își primească într-un fel sau altul pedeapsa, iar cele care au fost alături de voi cu trupul și sufletu, încercând sa va aline durerea, sa fie răsplătiți de divinitate.
    Alexandra, am observat ca nu ai răspuns la ultimele comentarii. Îmi doresc din suflet sa fii bine.
    Transmite-le tuturor celor cu care mai ți legătura toată stima și considerația pe care v-o port.
    Să vă ajute D-zeu sa vi se facă dreptate într-un fel sau altul! Fie ca povestea ta să miște ceva în tara asta atât de frumoasă, dar bolnava pe multe planuri!
    Te îmbrățișez și îți doresc tot binele din lume!

  34. Ioana
    October 31, 2020 at 1:20 pm

    Am reusit aseara sa citesc tot, nu am putut dormi de greata si raul provocat, mi se pare incredibil cum v-au tratat. Sper sa citeasca o lume intreaga, fa ceva si transmite-l si in engleza, este mai rau decat o durere a voastra, este o durere a umanitatii. Nu am cuvinte sa te aline, pot sa spun doar ca suntem cu totii intuneric si lumina, iar tu esti lumina pura. Ia doar partea asta din foc, ramai cu lumina si bucura-te ca vei reusi sa schimbi ceva in lumea asta, suntem, cred, mii de oameni care te iubim si suferim pentru tine. Imbratisari tie, mamei, surorii, sunteti toate supravietuitoare si putem invata de la voi.

  35. Rux
    November 4, 2020 at 5:00 pm

    De trei zile tot citesc pe aici, revin, vreau sa scriu ceva intr-un mesaj si nu stiu de unde sa incep. Lucrurile prin care ai trecut sunt ingrozitoare. Ce bine ar fi daca am putea sa spunem ca au fost un accident, o intamplare nefericita sau doar ai avut ghinion sa nimeresti pe mainile unor calai sau poate e Spitalul de Arsi un portal al raului. Dar nu e asa, lucruri similare se intampla in multe, prea multe spitale din Romania. Inteleg ca un medic, in timp, pierde empatia, inteleg ca nu poate sa ii pese de durerea unuia atat de mult, pentru ca atata durere vede, incat ar innebuni, inteleg ca trebuie sa aiba sange rece. Dar este un drum lung, tare lung de la a avea sange rece in fata durerii si a o provoca cu buna stiinta, a nu incerca sa o alini cat poti ba, mai mult, sa adaugi la trauma prin butalitate si lipsa de omenie! Acum doi ani am aterizat si eu intr-o sectie de ortopedie (de bine ce a curatat primaria orasului strazile de zapada) cu un picior facut zob. Citind ceea ce ai scris mi-am amintit ce am trait eu acolo, de la pusul bucatelelor ramase din oasele mele la loc pe viu in timp ce eu urlam ca un animal si asistenta urla la mine “ce tipi draga, asa!”, la “calmantul” pe care l-am primit, un algocalmin, la senzatia de dezumanizare cand a trebuit sa hotarasc sa ma pis pe mine in pat pentru ca nu venea nimeni cu o plosca oricat tipai, oricat aruncai in usa cu ce obiecte gaseai (am incercat si cu perna si cu telefonul), la medicul de garda care s-a rastit la mine cand abia intrasem in urgenta in soc din cauza durerii, tremurand si clantanindu-mi dintii, adusa cu salvarea ca de ce il trezesc din somn, la faptul ca nu s-a comunicat niciodata cu mine, nu mi s-a explicat niciodata ce problema am si ce mi se va intampla, la medicul care m-a operat de doua ori si care, cand ma scoteau din sala de operatie, a facut o “gluma” buna “sper ca esti casatorita ca, la cum iti arata piciorul, nu te mai ia nimeni hahaha” si eu am izbucnit intr-un plans din care nu ma puteam opri in timp ce piciorul meu, pus de sus pana jos intr-un ghips cumplit ma durea atat de tare incat incepusem sa delirez si ei urlau la mine “de ce plangi, nu mai plange ca te faci de ras!”, la asistenta de care m-am milogit sa imi dea un calmant si un somnifer pentru ca nu mai dormisem de 5 zile din cauza durerii…la medicul care mi-a zis ca de ce nu alerg in timp ce din tot piciorul meu mai ramasese un os cu piele pe el, la multe! Cred ca poate fi scris un roman fluviu despre traumele generate de spitalele romanesti si acesti psihopati care numai dintr-o eroare a universului au ajuns in pozitia de a fi cei de care depinde viata oamenilor. Doi ani de zile nu m-am mai gandit la asta. Inca ma trezesc, in fiecare noapte, fara gres, la doua sau trei, asa cum ma trezea durerea aia. Ah si da, evident e mereu vina ta, nu ai facut ce trebuie, nu stai cum trebuie, de aia te doare, ce iti trebuie analgezice, ca nu e asa rau, nu mai sunt analgezice, nu mai au, pe o sectie unde gem oamenii de durere la in pivnitele Inchizitiei spaniole!

  36. Daria
    November 6, 2020 at 8:38 pm

    Printre lacrimi, furie și neputință am citit ceea ce înainte, pentru mine, părea de neînchipuit. Ești un suflet extraordinar, iar talentul tău a transformat iadul într-un wake-up call pentru toți românii (de parcă ar mai avea nevoie de vreun wake-up call). Îți mulțumesc enorm că ai avut puterea să împărtășești ceea ce ai trăit cu noi și mi-aș dori atât de tare să te cunosc… Îți transmit toată iubirea!

  37. Alexandra
    March 21, 2022 at 10:36 pm

    Abia acum am terminat de citit toată povestea. Doamne prin câte ai trecut copil frumos. Nu am mai plâns, nu mai am putere să mai plâng, ma macină sufletul când mă gândesc la tot prin ce ati trecut și tu și toți ceilalți. Ești o războinică din toate punctele de vedere, o super eroină. Mi-ar placea sa te cunosc și să te îmbrățișez, cred că aș plânge instant daca te-as vedea. Îți doresc tot binele din lume suflet curat. Chiar daca nu te cunosc, te iubesc din tot sufletul. Sper sa fii bine

  38. Raluca
    October 6, 2022 at 12:55 am

    Fata minunata, nu stiu daca si cat mai verifici blogul asta, insa tot ce pot sa spun este ca nu exista suficiente cuvinte sa descrie cat de puternica si incredibila esti, atat tu cat si toti cei care ati trecut atat prin foc cat si prin iadul sistemului romanesc corupt. Iti doresc totul. Tot binele, toata sanatatea, toate rasariturile care mai de care mai spectaculoase, toate zambetele si toata puterea din lume! I send all my love to you.

  39. Diana Ardelean
    August 31, 2023 at 12:08 pm

    Cu sufletul strâns am reușit să citesc cartea în două zile. Știm cu toții de ororile care se întâmpla în România. Cu 8 ani în urmă am ales să plec, aveam doar 19 ani, dar știam că nu vreau sa trăiesc acolo. Mă bucur enorm, că țara care mi-a devenit acasă, ți-a vindecat din răni. Mă bucur că ai avut parte și de oameni empatici și de medici profesioniști, nu doar de hiene. Sper din suflet să nu mai treacă nimeni prin acest infern, să nu se mai repete (cu toate că, în adâncul minții și a sufletului nu cred asta). Tare mă tem că acest film de groază o să ruleze la nesfârșit, că România nu o să se schimbe, ca oamenii mei, ai noștri o să-și ducă crucea în același sistem bolnav și corupt. Am impresia că orice aș scrie e prea puțin și nesemnificativ pentru suferința ta, dar îți doresc multa sănătate! Dumnezeu sa te aibă în pază! ALLES LIEBE! ❤️

Leave a Reply to Denisa // Cancel Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Play Cover Track Title
Track Authors