0%

Posted By: Alexandra On:


IV: Veșnic pacienți, câteodată oameni

Când deschid ochii, e deja dimineață și în depărtare se întrezăresc coroanele bogate ale copacilor primăvăratici. Pădurea frumoasă din imaginea de pe site-ul clinicii nu mai este o închipuire, ci prinde contur, reală.

-Aproape că am ajuns, somnoroaso, îmi spune Adi.

Încerc să mă întind, dar suspin din cauza durerii din cicatricile întărite. Dacă nu mă mișc câteva ore, platoșele de carne bolnavă care mi-au înlocuit pielea devin rigide și mă strâng.

-Uite, acolo e.

Îmi arată clădirea care se ițește pe un delușor, printre vegetația luxuriantă. Este mai mare decât mi-am imaginat. În fața ei, se desfășoară un parc uriaș înțesat de flori îngrijite, aranjate în tipare decorative.

-Wooooow, Alex! Ce fain e aici!

Oprim în parcare și Adi îmi scoate bagajele din mașină. Mă conduce la recepție, unde mă întâmpină două doamne zâmbitoare. Mă întreabă dacă vorbesc germană și le răspund că da, un pic. Îmi înmânează o cheie voluminoasă cu numărul 1020 scris pe o plăcuță metalică ce servește drept breloc. Apoi îmi dau două bonuri, unul pentru prânz și unul pentru o cafea. Mă încurajează să servesc totuși ceva, pentru că sigur sunt obosită după un drum așa de lung. La masă, după ce terminăm, îmi iau rămas bun de la Adi care îmi urează emoționat însănătoșire grabnică. Una dintre recepționere mă conduce în salon. Sosesc și asistentele de pe secție care îmi prezintă etajul I, dedicat arșilor. Râd și glumesc cu mine. Se numesc G. și E. și îmi stau la dispoziție, dacă am nevoie de ceva.

-Suntem surorile tale!

Le amuză jocul de cuvinte. În germană, „schwester” înseamnă și soră, și asistentă. Mă străduiesc să nu las să se vadă cât sunt de uimită de acest loc. Nu mă simt ca la spital aici. „Salonul” meu seamănă cu o cameră obișnuită, de acasă. Mobila simplă, domestică, emană căldură. Totul este nespus de curat și de organizat. Pe birou tronează o veioză mare cu abajur galben, care îmi atrage imediat atenția. Ador veiozele!

-E frumos la noi. Nu e ca la sanatoriu, unde totul e alb și înfricoșător.

După ce pleacă, mă așez pe pat și privesc pe fereastră. Încăperea are vedere la pădure și un balconaș dotat cu masă și cu scaune. Aici mă găsește doctorul, când vine să mă cunoască. Bate politicos la ușă înainte să intre și îmi întinde mâna prietenește.

-Bună ziua, domnișoară Furnea. Bine ați venit la M. Klinik. Eu sunt Z. și sunt medicul dumneavoastră curant.

Se exprimă într-o manieră atât de modestă. Sunt obișnuită cu stilul scorțos al „profesorilor” români.  Deși doctorul Z. este „șeful mare”, nu s-a prezentat cu întregul titlu, ci și-a zis, simplu, „medicul curant”. Este un bărbat între două vârste, cu un chip frumos și o ținută îngrijită. Ochii albaștri blânzi dau un aspect patern figurii sale calme, de om bun. Mă roagă să îi arăt cicatricile și, când îmi scot compresiva, face un gest abia perceptibil din buze, ca și cum l-ar încerca o durere undeva în adâncul ființei. Mă studiază și îmi cere permisiunea să atingă rănile. Nu se simte stăpânul trupului meu. Mă palpează discret și scoate un reportofon.

-Îmi dați voie să înregistrez observațiile?
-Da, desigur.
-Mulțumesc. Cu ajutorul acestora, vă voi redacta scrisorile medicale.

Îmi cercetează pielea îndelung, fără grabă. Nu înțeleg toate observațiile pe care le face în germană, dar îmi dau seama că vorbește despre hipertrofierea severă a țesutului. „Aspect de placă cicatricială”. Se referă la scutul dur de carne care mă acoperă. Grefele, în loc să fie elastice și subțiri, s-au transformat într-o masă compactă de fibre lipite defectuos unele de celelalte. Notează și problemele de mobilitate pe care le am și adaugă sugestii cu privire la procedurile care m-ar putea ajuta. Într-un târziu, încheie consultația. Se sprijină de birou în timp ce își scoate, obosit, ochelarii. Își masează pleoapele cu degetele și rămâne tăcut. Apoi îmi vorbește în engleză.

– Vă puteți îmbrăca, domnișoară Furnea. Trebuie să mărturisesc că sechelele dumneavoastră sunt neobișnuite. De obicei, cu îngrijirile moderne din spital și cu profilaxia corespunzătoare, nu se ajunge la o fază atât de avansată de hipertrofie. V-am citit scrisoarea medicală. Ați avut infecții și dumneavoastră, ca și ceilalți pacienți din grup, care au mai fost la noi. Din păcate, bacteriile sabotează procesul de vindecare și cicatricile care rezultă sunt mai greu de tratat. Veți avea nevoie de multă îngrijire, dar nu vă întristați. Sunteți tânără și puternică, iar noi punem suflet. Ne place foarte mult ceea ce facem.

Îmi cere voie să îmi facă poze și îi permit. Am încredere că acestea se vor regăsi la dosar, nu ca cele realizate de Silvia. Îmi explică în ce va consta tratamentul și îl ascult fascinată.

-Vă voi prescrie ședințe zilnice de băi terapeutice pentru cicatrici, masaj și kinetoterapie. Veți face și exerciții fizice în sala noastră de forță. Bineînțeles că vă recomand și orele de gimnastică medicală. Neapărat veți merge la psiholog pentru a învăța să gestionați trauma. Voi aranja să vă vadă un chirurg care se va ocupa de reconstrucția zonelor grav afectate. Mai avem și niște grupe de mișcare coordonată unde veți reînvăța să vă utilizați membrele. Tratamentul va fi intensiv. Veți începe dimineața devreme, la ora 7:30 și veți termina în jurul orei 15:00, cu pauză pentru mese, desigur. Practic, aveți o nouă slujbă full-time: aceea de a vă face bine. Cu compresivele cum stați?
-Am o pereche, dar este deja uzată…
-Voi vorbi cu specialiștii să vină să vă măsoare. Vă vor face o nouă pereche personalizată.
-Domnule doctor… pot să vă întreb ceva?
-Bineînțeles.
-Băile… dor?
-Nicidecum! Pur și simplu stați relaxată într-o cadă cu apă călduță în care terapeutele toarnă uleiuri și substanțe hidratante. Acestea înmoaie cicatricile tocmai pentru ca restul procedurilor să nu fie neplăcute.
-Știți, pe noi ne spălau, în spital… Ne spălau când aveam răni, într-o cadă de cauciuc și nu ne dădeau niciun medicament pentru durere.

Doctorul mă privește confuz și, când înțelege ce vreau să spun, înghite în sec.

-În mod normal, în faza critică, băile marilor arși se fac sub analgezie serioasă, sedare, anestezie, nu când aceștia sunt complet treji. Șocul durerii uriașe nu este ceva ce pacientul ar trebui să experimenteze din cauza actului medical. Suferă și așa cumplit. Nu e permis să contribuim și noi la supliciu.

Nu insist. Pricep totul. Se înclină respectuos și își ia rămas-bun. La scurtă vreme, intră schwester G. care îmi aduce fișa cu programul acestei săptămâni. La fiecare procedură, am un alt terapeut. Nu se ocupă o singură persoană de nevoile mele, ci un grup de specialiști, fiecare expert în domeniul său. Ședințele sunt multe și lungi, ceea ce mă bucură nespus. Se țin în săli diferite, așa că asistenta mă sfătuiește să fac o plimbare prin clinică pentru a mă familiariza cu locațiile. Mă cheamă în cabinet și îmi recoltează probe de sânge, de pe piele și niște exsudate. Vor să se asigure că nu mai am bacterii. Mai târziu, sosește un medic generalist care mă consultă de rutină și mă informează că dacă voi avea probleme acute, pot să iau legătura cu el ca să mă examineze. Înainte să plece, îmi spune că am terminat cu investigațiile, așa că sunt liberă să inspectez clădirea și împrejurimile.

Cu orarul în mâini, caut sălile în care voi avea terapiile. Clădirea este uriașă și fiecare departament are o suită întreagă de spații proprii. În mijlocul construcției, este amenajat un loc verde cu un lac mic, artificial, în care sunt pești și broaște țestoase. La parter, descopăr piscina terapeutică pentru pacienții cu boli neurologice. Pe holul circular, gândit cu intrare dublă așa încât pacienții în scaun cu rotile să poată să circule liber, sunt expuse picturi și lucrări grafice realizate de artiști locali. Îmi ia o oră bună să descopăr locațiile tuturor cabinetelor de tratament, dar la final sunt fericită. Încă vreo câteva astfel de expediții și voi învăța clinica pe de rost.

Spre seară, ies în parcul mare din față. Nu prea îmi place să folosesc cuvinte desuete, dar nu pot să îl descriu altfel decât ca „feeric”. Vegetația este de un verde limpede, proaspăt, mărturie a aerului curat din localitatea mică din estul Germaniei. Pretutindeni sunt flori în culori vii, variate. Freamătă sub vântul dulce de aprilie. Mă așez pe o bancă și închid ochii. O adiere blândă îmi mângâie obrajii înroșiți de cicatricile lăsate de arsură. Sunt în siguranță aici. În sfârșit, sunt în siguranță…

Mă întorc în cameră târziu, după lăsarea întunericului. Aprind veioza cu abajur galben și lumina ei plăcută inundă salonul. Prin ferestrele largi, văd bolta neagră, complet senină. O puzderie de stele mari o străpung, dându-i un aer de poveste. Simt întâi bucurie, apoi mă copleșește o tristețe de sfârșit de lume. Deci aceasta este, de fapt, normalitatea de care ne-au privat, salvarea pe care ne-au refuzat-o. Plâng și mă îngrozesc când realizez prin ce lucruri atroce am trecut, de fapt, până acum. Contrastul dintre cruzimea întâlnită la Spitalul de Arși și omenia de aici mă destramă și sufăr. Mi-este milă de mine, de noi și de toți cei care ne vor urma în cada blestemată și în spitalele nevindecării, acele cuiburi ale groazei. Adorm spre dimineață epuizată, strângând perna la piept. În câteva ore, începe prima mea zi de tratament la clinica M.

Este liniște. Flăcările ard în colțul tavanului și se răspândesc rapid, fără zgomot și fără fum. Noi stăm locului și privim hipnotizați spre ele, asemenea unor spectatori care așteaptă resemnați finalul deja cunoscut. Mă uit în jur și întâlnesc ochii negri ai lui Alex. Are chipul palid și este trist și obosit. Este a nu știu câta oară când mintea mea chinuită îl aduce aici, în același loc, părtaș la reconstituirea piezișă a tragediei. Dintr-o dată, focul se stinge și clubul se întunecă. S-a terminat. Suntem liberi să ne mișcăm acum, așa că unii dintre noi se plimbă uimiți de la un grup la altul, îmbrățișând prieteni vechi pe care îi credeam pierduți. Alex însă nu s-a urnit și continuă să mă privească. Mă întreabă ce mai fac și îi răspund grăbit, cuprinsă de emoție: „bine, tu?”. Glasurile noastre sunt ciudate, șoptite, parcă amortizate de o mare distanță, ca și cum ar fi călătorit de departe pentru a se întâlni. Surâde și înainte să rostească vreun cuvânt, imaginea se risipește.

Veioza pe care o las mereu aprinsă, asemenea unui far care să mă călăuzească în afara pericolului, iluminează salonul confortabil din clinica de recuperare. Simt o mâhnire profundă, sfâșietoare și plâng încet, ca să nu mă audă asistentele din tura de noapte. Nu îndrăznesc să numesc „coșmaruri” aceste vise bizare, singurele teatre în care se mai joacă uneori crâmpeie din viața lor, sfârșită atât de cumplit. Câteodată izbutim să vorbim îndelung, suntem veseli și recunosc multe fețe. Alteori suntem mai puțini și mai supărați. Des, este beznă și nu se aprinde nimic, dar uneori ceva arde. Din când în când, ardem noi. Atunci mă lupt să mă trezesc cât mai repede, disperată să mă întorc la realitate – cea de acum.

Răsuflu ușurată când ochii mei larg deschiși percep înfometați siguranța încăperii și răcoarea primăverii germane, atât de diferită de dogoarea mistuitoare din vis. Mult timp după aceea nu mai pot să adorm la loc. Mă foiesc în pat, mă ridic, mă plimb prin cameră și într-un final îmi scot furioasă costumul compresiv care mă jenează. Cicatricea de pe umărul stâng mi s-a învinețit și o masez îndurerată, căzută pe gânduri. Mă macină că i-am lăsat acolo, pradă focului, că am evadat, dar poate ei ard undeva, într-o lume închisă în mintea mea. Mă agăț de lumina din salon. Licărul ei îmi amintește de garsoniera din București pe care am părăsit-o acum câteva luni și, cumva, nu m-am mai întors niciodată – nu eu, cea de dinainte. Când eram copil, mama lăsa mereu becul aprins pe holul mic din fața dormitorului pentru că poveștile pe care le citeam se întorceau noaptea, în obscuritatea camerei, în forme înfricoșătoare. Nu credeam că, după atâția ani, voi avea iarăși nevoie de o lampă de veghe care să alunge întunericul din mine.

Dimineața începe cu dureri. Corpul meu nu s-a obișnuit cu noua sa ramă, cu cicatricile în formă de aripi mutilate care îmi brăzdează spatele și umerii. Carnea tânără, proaspăt crescută peste arsurile adânci, suferă. Nu știe ce să facă cu greutatea și cu mișcările trupului, nu are ce îi trebuie ca să acopere bine mușchii și oasele fără să se lipească de ele, așa că mă chinuie. Nopțile sunt grele, deși acum nu mai am răni deschise. Chiar și așa, țesutul bolnav se inflamează și frige mocnit, asemenea unei julituri cu pojghiță subțire, sub care se ițește matricea vie a nervilor.

Mai am accesele de greață care mă încercau în spital în România când mă trezeam cu pansamentele jilave lipite de plăgile infectate și știam că urmează „băița”. Ne băgau într-o cadă verde de cauciuc și ne spălau, fără anestezie, cu bureți cu dinți de plastic, îmbibați în Dexin. Când rupeau țesutul necrozat de pe mine, scoteau un sunet specific, ca o râcâială grotescă. Mi-a rămas reflexul de a vomita înainte de fiecare astfel de procedură, dar reușesc să mă controlez. Sorb câteva guri de ceai dulce, liniștindu-mă la gândul că aici nimeni nu mă va chinui așa. Intru la duș și ajustez duritatea jetului la setarea cea mai blândă. Îl simt peste cicatrici și zâmbesc. Acum, apa nu mai doare. Mi se pare un miracol…

Cobor la micul-dejun în sala de mese, unde mă așteaptă fetele. Suntem patru în total. Sandra și Iris mi s-au alăturat de curând, iar pe Anda am cunoscut-o la M.. A ajuns aici înaintea noastră. Ea a fost prima care mi-a povestit despre coma indusă, despre cum au sedat-o în spitalul din Germania unde fusese transferată. Avea coșmaruri bizare din cauza medicamentelor, dar nu simțea toată durerea provocată de băi și de schimbarea bandajelor. Din cauza infecțiilor pe care le-a contractat în România, chirurgii i-au amputat arătătorul și mijlociul. Chiar dacă glumește pe seama handicapului ei, am văzut-o deseori ascunzându-și mâna în bluză și plecând capul. Poate că nu lipsa degetelor o doare, ci faptul că se simte cu totul mai puțin întreagă. Câteodată nu vrea ca alții să vadă golul din ea. E ca și cum cioturile acelea ar vorbi în locul ei, spunând oamenilor o poveste înspăimântătoare despre foc și moarte.

O ține de mână pe Iris. Nu s-au atins de hrana din farfurie. Mă așez și mi-e de-ajuns să le privesc ca să mi se umple ochii de lacrimi. Tac pentru că nu am curajul să întreb ce s-a întâmplat.

– L-am visat pe T. azi noapte, șoptește Iris.

Glasul îi tremură când rostește numele iubitului ei, care a murit în noaptea de 30. Iris s-a rătăcit de el și și-a pierdut cunoștința. Nu știe cine a scos-o din club. Minutele acelea în care trupul ei a cedat și s-a pierdut de al lui o bântuie ca un mister care, dacă ar fi fost elucidat la timp, ar mai fi însemnat ceva. Deși nu avea cum să își țină ochii deschiși când fumul o îneca iar focul îi ardea pielea, o chinuie gândul că poate deznodământul ar fi fost altul dacă nu leșina. După incendiu, în salonul pe care îl împărțea cu noi, Iris a vomitat multă vreme scrum. Plângea și vărsa într-o tăviță întunericul strâns în ea. Voia să scape cu orice preț de cenușă ca să se curețe de răul ce îi fusese făcut.

– Râdea. Era așa de frumos…Îmi este atât de dor de el.

Înșfacă un șervețel de pe masă și își șterge lacrimile mari cu stângăcie din cauza mâinilor rănite, care încă nu s-au vindecat. Degetul mic de la stânga i s-a încovoiat în palmă și cicatricea groasă și dură, care s-a lipit de tendoane, îi ține oasele ca într-o menghină. Operația făcută atunci de doctorii Moldovan și Preda nu i-a folosit la nimic, dimpotrivă. I-a agravat handicapul. Când terapeuții îi îndreaptă falangele, Alice urlă și se eliberează, dar acum durerea nu vine de la trup. Pentru suflet nu există exerciții de mișcare sau unelte de reparat, iar atunci când doare, doare fără alinare.

Niciuna dintre noi nu poate să îi spună ceva cu însemnătate. Vorbele sunt de prisos. O mângâiem pe spate în timp ce ea își astâmpără suspinele. Restul pacienților se uită la noi mișcați. Cei mai mulți ne cunosc deja povestea. Unii dintre ei ne-au spus-o pe a lor și au rămas fără cuvinte atunci când au auzit mărturisiri despre dușuri făcute arșilor treji pe răni vii, despre saloane comune fără paturi speciale și despre infecții tăinuite care au ucis oameni. Ne ridicăm pe rând de la masă ca să ne umplem farfuriile, dar nu prea putem să mâncăm. Ne petrecem restul jumătății de oră consolând-o pe Iris, cu grijă să nu aducem în discuție propriile noastre fantome, pășind pe lângă ele ca niște prizonieri proaspăt evadați care nu vor să trezească paznicul crud.

Încet, lacrimile seacă și stăm în liniște ținându-ne de mâinile rănite. Cu degete incomplete sau lipsă, ne atingem totuși sufletele. Nici acelea nu sunt întregi. Personalul sălii de mese ne observă tulburarea. Ca să ne înveselească, K. ne aduce o tavă cu fructe proaspete, tăiate mărunt special pentru noi. Ne îmbărbătează cum poate, prin acest gest care ne arată câ îi pasă și că ne vede suferința. Chiar și un lucru atât de mic contează atunci când simți că ești pe marginea unei prăpăstii din care se uită la tine ochii înfometați ai coșmarurilor. Și cei triști ai dorului.

Sandra pleacă prima spre tratamentul de la ora 8:00 dimineața. Pe gât i se mai ițește vânătaia provocată de aparatul UVM pe care Frau H. îl folosește ca să-i dezlipească grefa de pe mușchiul de dedesubt. După ședințele de masaj mecanic, trupul îi este acoperit cu pete violet și cu puncte mici și roșii. Vasele superficiale de sânge, încă fragile și tinere, se sparg când capul mașinăriei smulge pielea bolnavă și aderentă. Nu există alt leac pentru aceste sechele și, deși i se oferă medicamente puternice înainte de terapie, Sandra le refuză. S-a obișnuit cu lucruri mult mai rele la Spitalul de Arși din București. Pe lângă acelea, procedura de aici este floare la ureche, oricât ar fi de dureroasă. De obicei o întâlnesc când iese din cabinet iar eu îmi aștept rândul. Este palidă și tremură, dar zâmbește. Mă anunță că se va culca un pic, măcar 15 minute. „Somnul este analgezicul meu cel mai bun, iar acum că pot totuși să dorm, profit”. La Arși nu ne-am odihnit. Ne petreceam nopțile treze, numărând morți, pradă destrămării trupești.

Nu le povestesc fetelor despre visele mele și continuăm să mâncăm și să vorbim despre nimicuri, până când se face ora să mergem fiecare la ședințele programate. Eu încep cu o baie terapeutică urmată de masaj cicatricial, iar Iris și Anda cu kinetoterapie și gimnastică medicală. Ce rost are să le întristez cu niște himere pe care mintea mea le născocește din plămada întunericului lăsată în noi de incendiu? Am trecut totul sub tăcere și am sporovăit mai departe despre năzbâtii vechi din perioada în care lucram la revista de muzică, jobul meu de dinainte de incendiu. Câteodată schimbarea de subiect ne iese. Alteori, însă, între noi se așterne o liniște atât de grea încât nu o poate umple nimic, și atunci știm că în spatele ochilor care privesc în jos se desfășoară din nou flăcările.

Mă așez pe scaun în fața salonului pe care mi l-au alocat în această dimineață. Privesc pereții curați, proaspăt zugrăviți ai etajului dedicat terapiilor manuale. Totul pare nou aici, deși clinica a fost construită cu 25 de ani în urmă. Anual, ea trece printr-o renovare de amploare. Aparatura este reînnoită, cabinetele sunt curățate și pardoselile se înlocuiesc. Bacteriilor oportuniste nu li se lasă nicio portiță de scăpare. Frau B. deschide ușa și mă poftește înauntru. Poartă mănuși pentru că tocmai a dezinfectat cada pe care o voi folosi. Aceasta sclipește de curățenie și mă așteaptă. Femeia îmi explică în germană că trebuie să mă dezbrac și să mă așez în ea în așa fel încât apa cu uleiul de hidratare să îmi acopere toate cicatricile. Ele se vor înmuia și masajul va fi mai blând. Pleacă și mă lasă singură un sfert de oră. Îmi scot hainele și, pentru o clipă, privesc cu groază albeața fără pată a materialului ceramic.

Sunt goală în încăpere și mă simt vulnerabilă. Îmi amintesc că, până nu demult, cineva îmi rupea într-o altă vană, verde și de cauciuc ponosit, compresele lipite de rănile adânci. Sângeram îngrozitor când jetul mărunt și aspru îmi ajungea pe mușchii dezgoliți de piele și pe tendoanele expuse. Plângeam de durere aproape să îmi pierd mințile și cerșeam analgezice care nu mi se dădeau. Odată cu șiroaiele roșii, scurgerea înghițea și bucăți întregi din trupul meu: grefe lizate care arătau ca niște dantele bolnave înconjurate de halourile albastre ale ațelor chirurgicale și fragmente de piele care cădeau pur și simplu de pe mine ca de pe un cadavru. Usturimea îmi străpungea toată ființa și ardeam din nou, ca în container. Trăiam zi de zi, din nou și din nou, minutele în care focul m-a învăluit și m-a consumat. Durerea se repeta la infinit, crud și absurd. Dacă nu ar fi fost atât de vie, aș fi crezut că sunt moartă și am ajuns în iad.

La radio începe„Sweet Sixteen”, o melodie semnată Billy Idol. Mă trezește din coșmarul care m-a smuls pentru o clipă din clinica de recuperare și m-a tăvălit prin salonul de baie de la Arși și în cenușa fierbinte din container. Tremur din cauza fricii și mă sprijin de marginea căzii. Mă așez în apa caldă, care mă primește ca și cum m-ar îmbrățișa. Închid ochii și fac exercițiile de respirație pe care mi le-a arătat psihologul. Ea numește trăirile acestea „PTSD” – tulburare de stres post-traumatic – dar pentru mine nu sunt altceva decât întoarceri în timp. Cele patru litere descriu călătoriile sfâșietoare într-o lume care continuă să existe undeva în interiorul meu, de parcă incendiul nu s-ar fi stins de tot și m-ar aștepta. Poate că nu mă va devora astăzi, poate că nici mâine, dar cine știe dacă am scăpat cu adevărat?

Trag aer adânc în piept și fredonez versurile piesei, agățându-mă de ele ca de o frânghie salvatoare care mă ajută să rămân prinsă de ziua de astăzi, cea în care apa nu doare și flăcările sunt prea departe pentru a mă ajunge din urmă. Ceasul sună și mă anunță că ședința s-a terminat. Mă îmbrac în grabă, mulțumesc asistentei și plec, cu capul în pământ. Poate că teroarea pe care am trăit-o e contagioasă și se transmite prin ochi. Nu vreau ca Frau B. să observe.

S. mă întâmpină cu bucurie sinceră în ușa salonului de masaj. Intru și mă întind pe burtă, cu brațele pe lângă corp. Își pune mănușile și mă întreabă cum mă simt astăzi, dacă vreau un analgezic. Îi mulțumesc, dar nu am nevoie. Nu știu dacă mi s-a stricat un resort interior la Spitalul de Arși, însă parcă nicio durere nu mi se mai pare mare când o compar cu chinul din cada verde. Pentru o clipă vreau să îi vorbesc despre visul pe care l-am avut, despre lacrimile lui Iris și despre ce am simțit înainte, la baie. Mă răzgândesc. Terapeuta ar încerca să mă liniștească încurajându-mă să privesc înainte, iar eu i-aș da dreptate, pentru că așa se cuvine. Aș ascunde teama că viitorul, așa cum mi-l închipuiam, nu mai există. În locul lui se cască un gol amorf, atât de întunecat, încât risc să îl confund cu nimicul.

Aleg să flecăresc despre cât de frumos e parcul clinicii pe care l-am tot explorat. Ea pornește aparatul LPG. Îi montează capul mediu la capătul furtunului cu aer și selectează forța cu care dispozitivul va desprinde aderențele din profunzimea țesutului ars. Mă anunță că începe și simt greutatea robotului pe spate. Se plimbă peste mine, apucă cicatricile groase, le ridică, apoi le rulează pentru a le înmuia. Sunt lipite de tendoane, de mușchi și de oase, iar pentru ca eu să îmi recapăt mobilitatea, e nevoie să fie detașate. E ca și cum ar rupe țesutul din interior, frângând legăturile bolnave care s-au cuibărit peste omoplați, coloană, umeri și degete ca niște caracatițe rele, alcătuite din propria mea carne. S. simte că mă încordez și reduce intensitatea masajului. Se oprește din când în când ca să se asigure că suport procedura. Aici nu există „taci și îndură!”.

Mă gândesc la chipul livid al Sandrei și la petele vineții de pe corpul ei. Voi merge și eu să mă culc un pic după ce termin. Procedura durează în jur de 40, 50 de minute. La final sunt vlăguită. S. mă felicită pentru curaj și, asemenea unei prietene grijulii, mă ajută să mă îmbrac. Îmi amintește foarte mult de sora mea, Cristina. Au același fel de a zâmbi. Mi se face un dor sfâșietor de casă. Îi mulțumesc și plec spre camera mea, ca să mă odihnesc pâna la următoarea terapie.

Mă trezesc buimacă după somnul scurt pe care mi le-a cerșit corpul. Urmează ora de gimnastică medicală și trebuie să îmi pun echipamentul. După masajul cu aparatul cu vacuum, cicatricile mele „lucrează” toată ziua și disconfortul provocat de inflamație este mare. Mă lupt cu dorința de a mă întinde din nou în pat și înving. În sala de sport de la parterul clinicii, mă așteaptă terapeutul și alți pacienți, printre care și fetele. Astăzi, ne vom juca cu niște mingi ușoare și ne vom cunoaște mai bine. Suntem în jur de 10 și, pe lângă noi, sunt aici și oameni răniți în accidente domestice sau la muncă. Unul dintre ei, un băiat tânăr pe nume L., a fost ars în decembrie. Deși tot corpul îi este acoperit cu grefe, pielea lui e netedă iar degetele i se mișcă sănătoase, întregi. Și fetele se uită la același lucru. Ne macină gânduri asemănătoare. Poate dacă nu aveam infecții, eram și noi mai bine acum.

Ne grupăm câte doi și Herr K., terapeutul, ne explică regulile jocului. Nimeresc cu o pacientă în vârstă. Când îmi aruncă mingea, mă întind după ea și icnesc. O scap și mă uit neputincioasă la ea. Cicatricile de pe spate coboară pe umeri și pe brațe în jos, într-o masă compactă, ca o armură rigidă. Carnea nu se mișcă deloc iar mâinile mele nu ajung prea departe în față. Mă doare foarte tare, dar mă aplec după minge, o iau și o dau mai departe, mușcându-mi buzele. Scutul de piele arde sub haine și se umflă. Nu mă dau bătută și fac față celor 45 de minute de tratament. La final, Herr K. ne întreabă dacă suntem bine. Stăm puțin de vorbă apoi ne urează poftă bună. Urmează prânzul.

Le aștept pe fete și mi se alătură pe hol. Pornim împreună spre sala de mese, povestind ce dificultăți am întâmpinat la ora de gimnastică. Sandra își ține mâna stângă pe burtă. Mănușa compresivă groasă îi învinețește buricele degetelor care zvâcnesc. De sub material, se ivesc bucăți de tifon care acoperă hăurile unde odinioară avea unghiile. Îmi amintesc dintr-o dată ochii ei plânși când ne-a spus în noiembrie, la Spitalul de Arși, că vor să i-o amputeze. Medicul ei – un om-excepție – a luptat până în ultima clipă ca să o salveze și a izbutit. Doar că acum Sandra trebuie să lucreze mereu cu ea pentru ca grefele bolnave să nu îi distrugă tendoanele cotropite de aderențe.

– Te doare?
– Ei, da…Dar sunt obișnuită. Mănânc și îmi trece!

Glumește așa cum facem toți când nu vrem să îi molipsim pe alții cu suferință.

Ajungem la masa noastră, numărul 10, și îl vedem pe L. așezat pe scaunul care rămăsese liber. Facem cunoștință. Vorbește engleză foarte bine și se bucură că a nimerit cu noi la „Tisch Zehn”. Ne istorisește detaliile accidentul lui petrecut în ajun de Crăciun. A încercat să se stingă cu dușul, dar carnea lui ardea atât de tare încât capul acestuia s-a topit. Ne spune despre comă și despre pielea artificială cu care medicii i-au acoperit plăgile ca să se vindece mai repede. Despre salonul steril în care intrau doar doctori și asistente, obligatoriu în echipament de unică folosință. Se uită la noi curios, plimbându-și privirea peste dantelăria stranie a rănilor noastre. Se miră că sunt atât de groase și de inflamate. Rămâne fără replică atunci când îi dezvăluim haosul din spitalele românești, cu lipsa lor de igienă, saloanele comune și băile fără anestezie. Se cutremură mai ales la ultima parte și ne explică pe un ton cald că în Germania, analgezia este sfântă. Medicii ar face orice ca pacienții să nu sufere.

– Ei cred că șocul durerii poate să ucidă un ars. De aceea au foarte mare grijă. Și eu am avut dureri, dar mai târziu, după ce m-au trezit din comă. Nu cred că aș fi putut să le suport atunci, în primele zile.

Noi am făcut-o însă. Știu că greșesc, dar îi descriu, cu amănunte atroce, supliciul nostru în apa roșie care înfunda scurgerea căzii cu resturi din noi. Jetul aspru peste carnea deschisă capătă din nou contur. Vorbesc lent și apăsat despre durerea aceea fără nume care ne-a scurtcircuitat ființa și a rămas, sunt sigură, undeva în memoria tuturor celulelor noastre. Îmi pare rău, dar cred că trebuie să știe. Cred că toată lumea trebuie să știe, ca așa ceva să nu se mai întâmple niciodată, nimănui. Tac după câteva minute și îmi privesc mâinile rușinată. Iarăși am căzut în iad, și de data asta am luat și ostatici. Cicatricile au o culoare urâtă, violet, și se așază prost peste oasele articulațiilor, lăsând să se vadă scobitura adâncă a inciziilor de decompresie. Studiez fiecare centimetru de piele cu încăpățânare pentru că mi-e greu să îmi privesc prietenii în ochi. Așa facem toți când ne ustură ceva în suflet. Am devenit copiii care se uită la mâini când vor să scape de realitate. Atmosfera la masă devine grea. Amestecăm stingheri în supa caldă cu lingurile, preocupați peste măsură de modelele pe care le închipuie vârtejurile de lichid în farfurii. Sandra intervine și ne eliberează.

-Ce ați zice dacă deseară, după terapii, am ieși în parc, la măsuță. Luăm o sticlă de cola de la Cafeteria și bem un suc. Este 15 mai și aș vrea să îl sărbătoresc cumva pe Mihai.

Acceptăm toți. Glasul Sandrei tremură când rostește numele lui Mishoo, cum îl alintau prietenii. A murit alături de Cătălina, iubita lui, în noaptea în care am ars. I-a fost prof de arhitectură la facultate, dar mai mult decât orice altceva, i-a fost prieten și astăzi, într-o altă viață, ar fi împlinit 37 de ani. Aici nu ne-au rămas decât amintirile. Plecăm la restul terapiilor cu mintea vraiște și sufletul cenușă.

B., kinetoterapeuta mea, are părul roșcat și ochii de un albastru oțeliu. Și-a făcut o misiune din a-mi salva arătătorul de la dreapta care mi s-a gheboșat în palmă din cauza tendoanelor arse și a neglijenței medicilor din România. L-am poreclit „cârnăciorul atomic” iar denumirea lui în germană, „das atomische Wurst”, o amuză pe B. care, asemenea lui S., mă ține de vorbă când îndreaptă articulația. De obicei mi se face greață și transpir din cauza durerii. Îmi așez capul pe masă și când simt că este prea mult, o opresc. Mă mângâie pe umăr și îmi spune: „Fingerschmerzen gehen zum herzen”, adică durerea de la deget se duce direct la inimă, atât este de intensă. Respirăm împreună, apoi reluăm, până când trec cele 40 de minute de tratament. Astăzi mi-a confecționat o atelă de silicon și mi-o așază pe deget, așa încât să îl fixeze într-o poziție corectă. Mă roagă să o țin cât pot de mult. O aprob, ne îmbrățișăm și mă duc la sala de forță, unde mă preiau Herr O. și Frau F. Îmi dau exerciții pentru refacerea masei musculare pierdute din cauza rănilor. Deși sunt slăbită, munca la aparate mă relaxează. Timp de o oră, nu mă gândesc la nimic rău și mă bucur pur și simplu de atmosfera agreabilă. Chiar dacă văd mulți oameni grav bolnavi aici, căldura cu care terapeuții îi primesc și îi sprijină îmi dă speranță. La ședința de gimnastică individuală, M. îmi mobilizează membrele. Este unul dintre cei mai simpatici terapeuți și întotdeauna mă înveselește.

Nu am chef să merg la psiholog…Știu că am nevoie, dar astăzi parcă nu îmi vine. De fapt, nu prea îmi vine niciodată. De obicei durerea iese din mine când mă aștept mai puțin și îmbracă forme care nu îmi plac. Se nasc monștri din cuvintele mele și apoi, mult după ce le-am rostit, umbrele lor mă bântuie. Câteodată aș vrea să amuțesc și să nu mai spun nimic despre ceea ce mă macină. Poate că dacă nu aș da glas nălucilor, nu s-ar tot întoarce să mă chinuie. Nu ar mai apărea la vămile minții mele cu chipul mânjit de cenușă și cu pielea desprinsă de pe oase. Însă cu cât tac mai apăsat, cu atât se întețesc coșmarurile. Îi sunt recunoscătoare terapeutei pentru că nu sapă după orori în mine. Mă lasă să le scot la suprafață singură, în ritmul meu, pe rând, în funcție de care dintre ele mă sperie mai rău. Astfel, trece și această oră. Am terminat pe ziua de azi.

Mă întorc în cameră și după duș și aplicarea cremelor speciale, îmi îmbrac hainele compresive. Cicatricile mele dure și tumefiate, modelate toată ziua de tratamente, „muncesc” sub strâmtoarea veșmântului medical și durerea se înstăpânește asupra corpului meu. Devine tot mai intensă, dar e musai să rezist dorinței de a sta în pat. Ne-am înțeles cu fetele că vom ieși în parc după-amiază și mă folosesc de acest plan pentru a nu ceda. Umărul stâng și spatele mă chinuie cel mai tare. Senzația de sfâșiere din interiorul țesutului congestionat este vie, zvâcnitoare. E ca și cum s-ar mișca ceva sub cuirasa țeapănă a cicatricii, o fiară neiertătoare care vrea să iasă afară croindu-și drum cu ghearele prin mine. Pipăi și frământ continuu platoșa de piele, dar nu izbutesc să îmi aduc alinare.

Mâncărimile torturante sunt renumite în rândul arșilor și al celor care îi tratează. Mulți pacienți iau antihistaminice deoarece atenuează pruritul și îi ajută să se odihnească. De multe ori mi se întâmplă să îmi scot hainele compresive și să le arunc furioasă pe jos. Sunt nopți în care chinul de a dormi într-o cușcă de fibră sintetică este insuportabil. Mă gândesc că mă așteaptă încă 18 luni în care va trebui să port costumul acesta cel puțin 20 ore pe zi. Nu e nimic de făcut. Trebuie să respect sfatul medicilor.

Până la urmă, este un miracol că trăiesc și o binecuvântare că am ajuns aici, unde nu există căzi verzi de cauciuc sau oameni care mint ca să ascundă un adevăr ucigaș. Nu trece nicio zi de luni în care să nu îmi amintesc că aceea era prima dimineață cu „băiță” după pauza din weekend. Eu și Flavia începeam să ne temem deja de duminică seara. Cei dragi care ne-au îngrijit în spital ne-au spus că deveneam taciturne, retractile. Frica de acea „procedură” inumană ne pecetluia buzele. Părinții plecau acasă cu groaza noastră în suflet. Le-o transmiteam ca pe o boală. Spre zori, spaima devenea panică. Când intra infirmiera în salon, la ora 6:00, Flavia se prefăcea că doarme, dar tremura carnea pe ea sub plapuma subțire și uzată.

Iar eu…eu plângeam. Plângeam ca să nu mor. Am plâns în fiecare zi cu baie, atât înainte de intervenție, cât și în timpul acesteia. Lacrimile care îmi curgeau peste răni mă ajutau să rămân întreagă atunci când apa lua cu ea bucăți din carnea mea distrusă de foc și devorată de microbii din spital. Lacrimile și glasul Alinei care cânta doine uitate de lume printre suspine. Ea nu voia să îmi facă rău. Voia să mă spele ca să mă vindec. Nu avea cum să priceapă că, baie după baie, cea care fusesem înainte de accident se stingea și îi lua locul altcineva. O stafie într-un trup răvășit, cu o inimă grea care se străduia să înțeleagă de ce oamenii mint în loc să salveze.

Imaginea apei murdare, însângerate, mă obsedează. Trează, cu 400 de miligrame de Ketonal în vene și atât, trăiam supliciul și umilința dușurilor cu o luciditate cumplită. Îmi vedeam corpul murind, putrezind, și simțeam un întreg bestiar de dureri, atât de oribile încât nu credeam că sunt aievea. La sfârșitul zilelor, închideam ochii și mă rugam să nu mor peste noapte, pentru ca mama și sora mea să nu fie nevoite să mă îngroape în bandajele murdare de puroi de la Spitalul de Arși, cu mâinile înțepenite și chipul schimonisit de arsură, în „chiloții” improvizați de tifon pe care mi-i confecționase stângaci infirmierul. Mi-a acoperit cu ei rănile de pe fese. Se infectaseră „din cauza scutecelor” în care ne uita personalul auxiliar și pe care le umpleam necontenit cu resturile perfuziilor cu antibiotice administrate „profilactic”, câte 5 pe zi.

Aud o bătaie în ușă și mă dezmeticesc. Am tot mai des astfel de căderi din prezent. Viața mea este un șir de întreruperi și fiecare fractură de momentul actual mă întoarce fie în container, fie la Arși. Mă lupt să stau aici, în clinica de recuperare în care am primit o nouă șansă la viață. Sandra intră tiptil în cameră și se așază pe scaun. A venit să mă ia ca să mergem în parc.

-Ești bine?
-Da, stai liniștită.

Măsuța ne așteaptă, pustie. O ocupăm toți patru și împrăștiem pe ea sucurile, dulciurile și chipsurile pe care le-am cumpărat de la chioșcul clinicii. Vânzătoarea ne-a desfăcut sticlele pentru că nu ne-am fi descurcat singuri cu mâinile noastre mutilate. Trece o vreme până când depășim stânjeneala și conversația devine naturală, degajată. Încă nu suntem obișnuite cu prezența lui L. Sparge gheața vorbindu-ne despre trupa lui de muzică rap. Este foarte pasionat și mărturisește că a cochetat și cu metalul la un moment dat, în adolescență. Îi povestim despre Goodbye To Gravity și îi punem câteva piese de care este încântat.

-Ce bine o dau băieții ăștia! exclamă. Dar noi ne întristăm. Ce bine o dădeau, de fapt. Se mâhnește și el când află ce s-a petrecut.
-Și chiar au murit așa? Pe scenă?
-Da. Apoi s-au prăpădit pe rând în spitale…
-Haideți să îl sărbătorim pe Mihai, intervine Sandra. Dacă trăia, astăzi ar fi fost ziua lui de naștere. Mi se pare atât de ciudat că orice aș face, oriunde m-aș duce, nu îl voi mai întâlni. Am numărul lui salvat în mobil și câteodată aș vrea să îl sun. Am senzația că mi-ar răspunde și mi-ar zice că e bine, că abia așteaptă să ne revedem, că n-a fost decât un coșmar totul. E absurd, știu, dar nu mă pot controla.

Cu lacrimi în ochi, toarnă Cola într-un pahar și varsă un pic pe jos.

-Pentru tine, Mishoo. Pentru voi toți. La mulți ani, dragule.

O imităm și sorbim cu ochii plecați din băutură, devastate. L. ne privește îngândurat și oftează. Nu poate să priceapă întru totul suferința noastră, dar încearcă.

Restul serii se scurge pașnic. Ronțăim gustărelele aduse și bem suc până când golim sticlele. Curățăm masa și aruncăm resturile la coșul de gunoi. Înainte să ne întoarcem în camerele noastre, privim asfințitul colorat într-un roz fermecat. Cerul este nespus de senin și acolo unde e încă albastru, se ițește fantoma palidă a Lunii, prea lipsită de vlagă pentru a pune stăpânire pe boltă, nu cât timp Soarele se zbate să supraviețuiască venirii nopții. Verdeața pădurii și crengile întortocheate ale copacilor, proiectate pe limpezimea nelumească a firmamentului, îmi evocă tablourile lui Caspar David Friedrich, unul dintre pictorii mei preferați. Parcă aș fi într-o poveste ciudată pe care a ilustrat-o cu penelul său sensibil, din alt veac. Până și siluetele noastre devin ireale.

-Probabil că ne privesc de acolo de sus și se bucură că suntem mai bine, șoptește Sandra, surprinzându-mi privirea pierdută în cercetarea zării.

Dincolo de marginile înaltului, ar trebui să înceapă raiul. Și ei.

-Da. Așa cred și eu…

Plecăm fiecare spre saloanele noastre. În cutia poștală alocată camerei mele, găsesc programul zilei de mâine. Este înțesat de terapii noi și vechi. În plus, apare și o consultație cu un chirurg: domnul doctor S., de la spitalul din H. Încep să îmi tremure mâinile. Mă liniștesc spunându-mi că aici sunt bine, sunt în siguranță și nu are de ce să îmi fie teamă de medic. Oricum ar fi el, nu este nici doctorul Moldovan, nici Silvia și nici Pavel.

Profesorul S. e un bărbat impunător, de vârstă mijlocie. Papionul zglobiu pe care îl poartă dă un aspect prietenos ținutei sobre. Vorbește engleza perfect și mă consultă grijuliu, fără să îmi provoace dureri. Este preocupat îndeosebi de umărul stâng și de arătătorul de la mâna dreaptă.

-Sunt necesare reconstrucții complexe. Sunteți un caz serios, dar nu vă faceți griji. Ne pricepem. Umărul și spatele au sechele majore. Părerea mea sinceră este că doar o suită de transplanturi complete, fie cu substituent de piele, fie cu țesut propriu ar înlătura riscul major de malignitate pe care îl aveți. Iar degețelul trebuie refăcut cu proteză articulară sau cu o artrodeză, adică imobilizarea articulației într-o poziție anatomică. Restul cicatricilor le vom trata cu needling, o procedură nouă care acționează asemănător cu laserul.

Îmi răspunde răbdător la toate întrebările și planificăm primele intervenții pentru luna septembrie. Vom porni cu needlingul chirurgical, repararea arătătorului și cu rezecțiile cicatricilor de pe scalp. Apoi vom continua, treptat, cu restul.

-Domnule doctor, de ce arăt atât de rău comparativ cu pacienții germani?
-Din cauza infecțiilor care au rezultat în regrefări multiple în faza critică. Bacteriile nu lasă arsurile să se vindece, consumă transplantul și organismul reacționează creând, disperat, în haos, noi și noi celule pentru a acoperi rănile. Din păcate, formațiunile dobândite în urma procesului patologic nu sunt sănătoase. În mod normal, nu se pune piele peste plăgi infectate.

Nu spune nimic despre calitatea actului medical. Nu vrea să fie necolegial. Cu toate acestea, înțeleg de ce am ajuns în situația în care sunt acum. După ce ies din consultație, este rândul Sandrei, apoi al Andei și ultima intră Iris. La final, stăm de vorbă despre ceea ce ne așteaptă. Ne promitem că vom trece prin încercările viitoare împreună, cu prietenia dintre noi drept pavăză.

Săptămânile se succed în viteză la clinica de recuperare din Germania. Datorită tratamentului intensiv, facem progrese. Când am ajuns aici, eram incapabilă să fiu independentă. Acum mă descurc cu treburile casnice și am încercat o mare satisfacție când mi-am spălat hainele singură, pentru prima dată după câteva luni bune. Pot să mă îmbrac fără ajutor și nici șireturile nu îmi mai creează probleme. Aproape tot ceea ce eram obișnuită să fac cu mâna dreaptă a trecut în atribuțiile mâinii stângi, care a devenit mai puternică pentru a compensa handicapul. În curând, ne vom întoarce acasă, în România. Abia aștept să îi văd pe ai mei, dar îmi va fi greu să mă despart de personalul clinicii. Ne-am apropiat în aceste luni și le sunt recunoscătoare pentru devotamentul cu care m-au îngrijit. Mă consolez cu gândul că voi reveni aici, alături de fete, la toamnă pentru o nouă rundă de tratament și pentru operații. Am emoții. Nu știu de câte intervenții voi avea nevoie până la urmă.

La ultima ședință de masaj cu S., plângem amândouă. De ea m-am atașat cel mai tare. Cu mâinile ei dibace, mi-a plămădit carnea ca un artizan al vindecării. „Alex, să nu îți urăști corpul” îmi spunea. „Rănile tale sunt semne ale puterii interioare pe care o ai”. Datorită ei, am învățat să iubesc aceste urme ale infernului și să accept că fac parte din mine. Nu sunt niște dușmani care trebuie distruși cu orice preț, ci mărturii ale rezilienței mele. Deși nu ne cunoșteam, S., o terapeută din celălalt capăt al lumii, mi-a dovedit că există frumusețe și într-un corp marcat cu desenele bizare ale unei lumi de foc și de întuneric. „Să te întorci la toamnă, da?”. Ne îmbrățișăm și îmi urează „alles Liebe”, adică „toată dragostea”.

Pe rând, mă despart și de ceilalți terapeuți. Ședințele de astăzi sunt pline de melancolie. Oamenii de aici mi-au devenit călăuze în drumul spre normalitate. Sunt conștienți de rolul lor în viețile pacienților și dau tot ce au mai bun pentru a-i ajuta, dincolo de ceea ce le cere meseria. Toți au lăsat câte un fragment din priceperea lor în mine, în mișcările pe care pot din nou să le fac, în abilitățile pe care le-am dobândit de când sunt aici și, mai ales, în încrederea pe care am recăpătat-o în semeni. Poate că nu însănătoșirea trupului e cea mai importantă în experiența mea la M. Klinik, ci felul în care am reînvățat să trăiesc și să leg prietenii. Am câștigat aici forțe sufletești proaspete și sunt mai bine pregătită pentru lumea mare și deseori crudă care mă așteaptă dincolo de acest refugiu.

Ultimul de la care îmi iau rămas-bun este doctorul Z. Îmi face consultația de externare și îmi înmânează actele. Pe un stick, îmi dă și fotografiile promise. Zâmbesc și îi mulțumesc. El nu are nimic de ascuns.

-A fost o plăcere să vă am ca pacientă. De fapt, pe voi toți. Vă aștept cu drag la toamnă!

Ne strângem mâinile și, după ce îmi urează sănătate, insistă să continui tratamentul și acasă, în România, până la revenirea la ei. Oftez și îi făgăduiesc că voi încerca. În Germania, există clinici în care poți să beneficiezi de proceduri specializate pentru arși și în sistem ambulatoriu. La noi, nici măcar nu se pune problema.

Adi mă întâmpină în fața clinicii și, după ce predau cheile și mă îmbrățișez cu recepționerele, ies din clădire. Mă încearcă o tristețe profundă, ca și cum aș pleca de „acasă”. M. a fost primul loc în care am simțit că viața mea poate cu adevărat să meargă înainte după incendiu. Sper doar să nu pierd progresul pe care l-am obținut, din lipsă de tratament. În România, nu s-a schimbat nimic. Suntem tot arșii nimănui.

Primele săptămâni în țară trec repede, sub semnul stresului găsirii unui cabinet în care să continui măcar o parte din proceduri. La Spitalul Elias nu pot să mă întorc. Am fost să mă vadă doctorul Ionescu într-o zi. M-a cercetat din cap până în picioare și a concluzionat rece că, deși arăt foarte bine, aș fi obținut mai mult dacă nu renunțam la electroterapie.

-Ăștia din Vest nu se pricep. Noi avem aici tot felul de dispozitive.

L-am privit uimită, amintindu-mi laserul defect pe care infirmiera îl pornea, pleznindu-l. Hurducările mașinăriei uzate răsunau pe tot etajul. Nu există termen de comparație între înzestrările secției de aici și cele ale clinicii germane, dar nu vreau să îl jignesc pe profesor. Poate că, din cauza lipsurilor, ca să nu înnebunească, unii oameni se conving singuri că au „tot ce le trebuie”. La Ionescu, spre deosebire de doctorii Moldovan, Preda și Pavel, nu cred că este vorba despre rea-intenție și minciună, ci despre o iluzie patologică, arogantă, care îi permite să profeseze într-un mediu pauper fără să își piardă mințile.

-Dumneavoastră mi-ați spus că nu mai pot să continui aici. Deci unde să fac electroterapie?
-Din punctul meu de vedere, am făcut tot ce era omenește realizabil ca să vă ajutăm. Nu mai avem posibilitatea…Oricum, mi se pare că te-ai descurcat până la urmă, nu?

După ce am plecat de la el, am clasat subiectul Elias. Mi-a fost clar că acel capitol din povestea recuperării mele s-a încheiat pentru totdeauna.

Cu ajutorul Flaviei, am ajuns la Spitalul Militar. Doamna C., singura din România care mai lucrează cu arșii din Colectiv, a acceptat să mă primească, chiar dacă era epuizată din cauza numărului mare de pacienți. Într-o sală mică și modestă, încărcată cu aparate de fizioterapie bătrâne, terapeuta se împarte între bolnavii obișnuiți și noi. Ne așteptăm cuminți rândul zeci de minute. Are mâna ușoară și este pasionată. Îmi masează cicatricile cu har. Este o prezență discretă, fără ifose. Nu poate însă să aloce mai mult de patruzeci de minute pentru fiecare dintre noi. Nu ar mai avea timp să se ocupe de ceilalți oameni. O înțelegem și ne resemnăm, mulțumindu-ne cu vindecarea pe care o poate oferi un om-excepție, într-un sistem defect, căruia nu îi este milă nici de noi, nici de ea. O întreb ce s-a întâmplat cu restul terapeuților care au urmat cursurile de pregătire în Belgia. Nu știe nici ea. Lunile până la plecarea în Germania se scurg astfel, cu drumuri grele care străbat orașul de la un capăt la altul, prin canicula verii bucureștene. În compresivele groase, în autobuz sau în taxi, simt că fierb și nu o dată mi se face rău, dar nu am încotro. Trebuie să merg la Militar, altfel voi pierde mobilitatea pe care am câștigat-o până acum.

În ultima mea zi la doamna C., mă îmbrățișează și îmi urează noroc și sănătate. Privesc în jur la puzderia de pacienți pe care îi are și îi cercetez ochii obosiți, cu cearcăne adânci. Iată încă o victimă a acestei Românii copleșite de nedreptate. Deși mă încurajează să mă întorc la ea din când în când, știu că nu are cum să îmi ofere tot ce am nevoie, și nu pentru că nu este capabilă, ci pentru că nu i se dau mijloacele necesare. În plus, este pe cont propriu. Unui ars îi trebuie o echipă. Ca orice om-excepție, este singură în lupta cu ceva mai mare decât ea și sper din inimă ca „sistemul” să nu o învingă într-o zi. După ce ne luăm rămas bun, sunt convinsă că nici aici nu mai este, cu adevărat, loc pentru mine.

Plec în Germania în septembrie, alături de Sandra, Iris și Anda. Prima oprire este la H., un spital mare de chirurgie plastică și reconstructivă. Profesorul S. ne-a planificat primele cinci intervenții pe care urmează să le facem la intervale de câteva săptămâni. Eu și Sandra ne-am organizat împreună, așa că primim un salon comun și așteptăm să ne consulte doctorul K., șeful secției. Este un bărbat sobru, scump la vorbă, dar amabil și ne vede pe rând în cabinetul dumnealui. Îmi analizează cicatricile și îmi întoarce degetul pe toate părțile. Mă privește îngândurat. Îl întreb dacă voi mai putea vreodată să îndoi arătătorul și clatină din cap, mâhnit.

-Te rog să nu te sperii, dar nu pot să te mint. Degetul acesta este într-o stare foarte proastă. Eu voi încerca să îl fixez cu o artodeză, dar trebuie să te pregătești pentru posibilitatea că ai să-l pierzi. În mod normal, trebuia operat demult, încă din perioada critică. Este cam târziu pentru el, dar mă voi strădui să îl salvez.

Cuvintele lui mă iau prin surprindere. Mă așez și mă forțez să nu izbucnesc în lacrimi. „Trebuia operat demult”. Da, așa ca degetele Sandrei, dar cine să facă asta pentru mine?

Chirurgul german mă întreabă dacă sunt de acord să mă vadă rezidenții. H. este clinică unviersitară și sunt un caz interesant. Mă bucur că îmi cere permisiunea. Chiar îmi doresc să mă examineze cât mai mulți specialiști, ca să afle toată lumea ce se întâmplă atunci când doctorii mint că „au tot ce le trebuie”. Medicul le explică tinerilor despre procesul de hipertrofiere și despre efectul nefast al infecțiilor asupra rănilor. Aici, pacienții nu ajung să aibă cicatrici atât de bolnave pentru că arsurile lor nu sunt mistuite de microbi multirezistenți.

Mă întorc în salon epuizată. Îi explic Sandrei că s-ar putea ca aceasta să fie ultima zi în care mă mai pot bucura de tovărășia „cârnăciorului atomic”. Abia acum îi înțeleg cu adevărat disperarea din primele zile, când se temea că își va pierde mâna. Îmi vine în minte dreapta Andei, fără arătător și mijlociu. Doamne, prin ce calvar trecem din cauza neglijenței celor de acasă. Multă vreme, Sandra stă cu mine, ținându-mă strâns. Ne uităm pe geam la cealaltă aripă a spitalului. Construcția este modernă și impunătoare. Nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut în România.

Spital public în Germania

Spital public în Germania

Privesc salonul curat și paturile moderne, cu telecomandă și cu diverse trepte de ajustare a spătarului. În paralel, se desfășoară amintirea cutiilor de ser fiziologic proptite de Feli sub capetele noastre. Avem fiecare un televizor mic pe care îl putem conecta la rețeaua wireless. Meniurile ni le alegem după preferințe în fiecare zi dintr-o cărțulie stufoasă cu diverse opțiuni. Aici nu se servesc cremwursti în pungă. Spitalul din H. este unul obișnuit, de stat, fără condiții preferențiale. Nu este clinică privată. De fapt, aceasta este normalitatea. Am flashbackuri cu băițele și cu nesimțirile mici și mari îndurate la Arși. Patimile prin care am trecut în perioada internării acolo au fost abuzuri, tortură ascunsă după zidurile unui edificiu dedicat vindecării. Doar aparent. În realitate, găzduia însuși iadul.

Luni în șir, „tratamentele” inumane mi-au fost prezentate drept firești. „Așa e peste tot în lume”. În realitate, erau sinistre, aberante. Când am văzut cum e aici, m-am lămurit de dimensiunea reală a înșelăciunii căreia i-am căzut victimă. Ceva s-a rupt definitiv în mine. Mi s-a negat metodic, premeditat, șansa la o îngrijire decentă de niște măscărici fără scrupule înveșmântați în uniformă medicală. Nu erau altceva decât bufonii sistemului, acest monstru căruia nu i-a păsat de suferința noastră cât timp păstra aparențele de eficiență și capabilitate. Blestematele spitale-lagăr ale României iar noi, bieții lor prizonieri…

-Într-o zi, ne-au vizitat niște chirurgi din Germania, îi mărturisesc Sandrei. Voiau să ne ajute, dar după ce au vorbit cu Moldovan și cu Silvia, au renunțat. Ziceau că protocolul e asemănător și la ei. Dar aici nimeni nu a făcut băi fără anestezie. Nimeni nu a avut infecții. Nimănui nu i s-au pus catetere pe viu. Nimeni nu a făcut pe el de neputință. Sunt convinsă acum că nu știau adevărul. Că i-au mințit, ca pe noi.

Anestezistul sosește după masa de prânz și stă până completăm fișele de evaluare. Rămân blocată la succesiunea de fraze în care este descris riscul de deces. Știam, dar niciodată nu am văzut efectele adverse atât de clar așternute pe hârtie. Semnez și mă trece un fior. Am ieșit din container. Am supraviețuit internării din România, dar sunt în continuare în pericol pentru că vreau să mă recuperez. Îmi asum și când iau pixul de pe formular, realizez că numărătoarea morților nu s-a încheiat cu adevărat. Oricând cineva poate să devină următoarea victimă din șir.

La ora 7 dimineața, asistenta intră în salon, mă ajută cu dușul și mă îmbracă în echipamentul steril pentru sala de operație. Îmi administrează un sedativ ușor, ca să nu am emoții. Mă urc înapoi în pat și sunt dusă în blocul operator cu tot cu acesta. De pe el, cobor direct pe masă. O rezidentă mă mângâie pe obraz în timp ce anestezistul îmi montează branula la picior. Cineva îmi așterne masca de oxigen pe față și mă întreabă dacă îmi place la mare, sau la munte. Răspund că ador marea, apoi medicul mă roagă să mă gândesc la nisip și la valuri. Numără încet până la zece. Îmi este îngrozitor de frică, dar mă simt în siguranță aici. Înainte să se facă întuneric, pentru prima dată, nu mai văd flăcări, ci valuri. Freamătă la țărm iar eu le studiez de pe mal, fascinată. Apoi totul dispare.

Deschid ochii din cauza durerii. Mâna dreaptă îmi este atelată iar prin pansamentul gros se ițește o pată de sânge. Pe cap, am o cască de tifon. Mi-au excizat bucăți din cicatricea de pe scalp. Asistenta vrea să știe dacă am nevoie de analgezice și aprob, vlăguită. Îmi administrează imediat ceva și adorm la loc. Mă trezesc noaptea târziu, în zgomotul lin al picurilor de ploaie care bat în geam. Prin jaluzele, pătrunde lumină artificială de afară. Din când în când, se aude elicopterul care ba decolează, ba aterizează. Transportă pacienți noi, în stare gravă. Sunt imobilizată și mă dor toate cicatricile de la procedura de needling. Mă ridic cu greu în șezut și apăs butonul roșu de pe telecomandă. Sosește o rezidentă. O întreb, disperată, dacă mi-au amputat arătătorul.

-Nu, nu! Nicidecum. A fost o operație foarte grea, dar aveți degețelul. Să nu vă speriați, dar v-am pus și cateter. Venele sunt pline de țesut cicatricial din cauza înțepăturilor multiple pe care le-ați suferit în perioada critică. O branulă clasică nu era recomandată așa că am profitat de anestezie ca să va facem procedura.

Surâd, în ciuda disconfortului. „Am pus linii centrale pe viu și gravidelor!”. Iată că, de fapt, se pot monta și altfel, mai uman. Răsuflu ușurată de bucurie că micul cârnăcior atomic a supraviețuit „asaltului” chirurgului.

Vine și asistenta care mă duce la baie. Mi se face greață și vomit pe jos. Rușinată, îmi cer scuze. Pentru o clipă, mi-e teamă că mă va certa, dar nici măcar nu îi trece prin cap să țipe la mine. „Se întâmplă după anestezie! Trebuia să mă gândesc să vă aduc o tăviță”. Aici, nu este vina mea. Nu mă acuză că sunt nesimțită pentru ceva ce nu am putut să controlez. Când termină cu mine, mă așază la loc în pat. Mă uit la bandajele de pe corp și mă îngrozesc. Oare cum arăt sub ele? Cu greu, mă întind în așa fel încât să nu apăs pe rana de pe scalp. Privesc ploaia care, din cauza felinarelor din curtea spitalului, are nuanțe ruginii. Doamne, cum doare…Dar nici nu se apropie de senzațiile din cada de la Arși. Compar totul cu acele proceduri. Au devenit etalonul meu cel mai întunecat.

După un timp, aud suspinele Sandrei care s-a trezit la rândul ei după narcoză. Plânge încet, în colțul ei de salon. O întreb ce s-a întâmplat. O doare, dar mai mult plânge ca să se descarce. A înțeles că încă nu s-a terminat chinul și îi este greu să se împace cu ideea. O liniștesc cum pot. Cuvintele mi se împleticesc pe buze și, la un moment dat, ațipesc. Elicopterul murmură în depărtare, cu vieți prețioase la bord.

Prima dată când îmi văd arătătorul, izbucnesc în lacrimi. Chirurgul mă consolează, explicându-mi că a reușit totuși să îl salveze. Aspectul se va îmbunătăți. Mi-a rezecat articulația pentru că i-a fost imposibil să o repare. Era prea afectată. Practic, mi-a amputat o falangă din interior, dar a evitat astfel ceva mai extrem. Opt săptămâni voi purta o atelă ușoară de plastic. Obiectul este chiar comod. Nu seamănă deloc cu ghipsul uriaș, cu lama tăioasă de metal, sau cu bumbul strivitor. Mă liniștesc când rămân fără comprese pe restul trupului. Cicatricile au fost străpunse cu o rolă cu ace, care le-a perforat pentru a regenera țesutul, dar nu am răni deschise. Totul este curat. Cel mai tare sufăr din cauza tăieturilor de pe scalp și a reconstrucției degetului. Protocolul de analgezie mă ajută să suport durerile fără să mă prăbușesc fizic și sufletește.

Reconstrucția arătătorului

Reconstrucția arătătorului

După externare, ne întoarcem la M. Klinik. Personalul se ocupă de plăgile noastre, ne schimbă pansamentele și ne scoate firele atunci când timpul necesar vindecării s-a scurs. Nu ne mai confruntăm cu infecții și nici nu facem febră. Frisoanele, greața, răul și jignirile sunt simple amintiri din perioada spitalizării la Arși. Aici, datorită igienei, operațiile reușesc. Aici, dacă spui că te doare, te alină. Din 6 în 6 săptămâni, suferim noi și noi intervenții. Sechelele noastre sunt severe și chirurgii se luptă  să corecteze daunele aduse de foc, dar și pe cele cauzate de diletantismul și improvizațiile cărora le-am căzut victime în România. Verdictul irevocabil de la H. vine după a cincea procedură.

-Din păcate, veți avea nevoie de tratament toată viața. Vă confruntați cu probleme numeroase și complicate. Nu putem să le rezolvăm din câteva încercări. Am făcut cât s-a putut pentru moment, dar nu e nici pe departe suficient. Ca să vă recuperați și apoi să păstrați progresele, sunt necesare intervenții constante.

Paranteza din poveste – situația temporară – se dovedește a fi noua noastră viață. Va trebui să ne obișnuim cu statutul de eterni pacienți. Alternativa este să renunțăm la terapie și să asistăm neputincioși la deteriorarea cicatricilor noastre, la pierderea mobilității, la dezvoltarea unor handicapuri majore și, în ultimă instanță, la apariția cancerelor. Nu ne permitem luxul pasivității când este viața noastră în joc.

Deja am uitat cum eram înainte de tragedie. Revăd acele zile de parcă mi-aș aminti un film pe care l-am vizionat cândva, demult, într-un timp al inocenței. O fată tânără și naivă își caută sensul în lumea mare și nepăsătoare. Scene desprinse de pe o peliculă prea veche pentru a fi clară, cu ea redactând articole despre muzică. Strălucirea din privirea ei când scria. Momente de cumpănă când își punea la îndoială rostul și înzestrările. Apoi foc, și întuneric. Încă nu am reușit să aștern o punte între noi două. Mă uit deseori în oglindă și nu mă recunosc. Nu pentru că arăt diferit cu părul scurt, crescut în neorânduială pe lângă cicatricile de pe cap, cu trupul marcat de semne lăsate de orori greu de cuprins cu mintea. Ci pentru că ochii mei nu mai au aceeași căutătură. Rătăcesc spre pustiul înflăcărat de dinăuntru. Spre arsurile din interior pe care nu le cunoaște nimeni în afară de mine. Oare acestea au leac sau sunt tot incurabile, ca cele de pe piele?

Aflăm despre R. de pe internet, dintr-un articol de tabloid. Ne strângem toate pe o bancă în fața clinicii germane. Stăm în tăcere vreme îndelungată, fără să vărsăm o lacrimă. Nu e pentru că nu ne doare. Ceva în noi s-a frânt și ruperea aceasta face imposibilă o reacție. Nu o spunem, dar știm că, oricând, i-am fi putut lua locul, oricare dintre noi. În ceasurile târzii ale nopții, atunci când nu există stavilă pentru întuneric, gânduri pe care nu ar trebui să le avem ne bântuie. Șoptesc promisiuni false despre gesturi înfiorătoare care ar pune capăt suferinței. Prăpastia în care a sărit R. nu ne este străină. Zăbovim deseori pe marginea ei și căutăm în adâncuri până când amețim, apoi facem un pas în spate. Dar nu ne îndepărtăm niciodată atât de tare încât să nu îi mai vedem buzele înfometate, care ne cheamă. „Nu”, răspundem. „Nu”.

-A postat ceva pe Facebook în urmă cu doar câteva seri. Nu mi-am imaginat că…

R. s-a sinucis. A fost prea mult pentru el. Îl înțelegem din tot sufletul. Îi urăm drum lin printre stele, într-o lume fără coșmaruri și fără doruri de neostoit. Mă ridic prima. Fetele mi se alătură, rând pe rând. Nu izbutim să încropim cuvinte care să însemne ceva. Ne retragem în camerele noastre și ne prăbușim, îngrozite de alegerea lui R. și de propria noastră fragilitate. 65. Ce număr teribil. Ce cumplit lucrează noaptea de 30 octombrie, chiar și la ani distanță. Cum ardem, deși am părăsit clubul. Parcă o parte din noi a rămas acolo și scrijelește cu scrum pe podeaua fierbinte un 6, căruia îi tot adaugă cifre. Nu. Numărătoarea nu s-a oprit niciodată. Încui ușa salonului, trag draperiile grele și mă așez pe jos. Apoi, mă pun în genunchi și mă rog.

Șirul operațiilor de reconstrucție continuă. Chirurgii profită de narcoză pentru a ne face mai multe proceduri deodată. Pentru că avem sechele atât de serioase, ar fi necesare sute de anestezii totale pentru a repara zonele afectate. Trupul nostru nu ar rezista, așa că doctorii operează în echipă, mai multe părți ale corpului simultan. Suntem dependente de reconstrucții, needling și de masaj specializat pentru tot restul vieții din cauza grefelor puse peste răni infectate în țară. Bacteriile ne-au sabotat definitiv șansa la normalitate. Minciunile lor nu s-au isprăvit. Vor dăinui veșnic în pielea noastră bolnavă.

Umărul stâng după numeroase reconstrucții

În săptămâna de dinainte de revenirea în România, doctorul Z. mă consultă și mă fotografiază. Sunt mult mai bine decât eram atunci când am venit prima dată la clinică. Beneficiile aduse de operații sunt evidente, chiar dacă trupul se resimte după intervenții.

– E necesar să faceți o pauză de la reconstrucții. Analizele arată că organismul este slăbit.

Știu că are dreptate, dar mă tem că dacă mă opresc acum, nu voi mai putea să continui.

-Ministerul Sănătății ne ajută pe o perioadă limitată…Trebuie să merg înainte, să termin.
-Înțeleg prea bine problema dificultății obținerii fondurilor, însă nevoia de îngrijire medicală nu se va sfârși pur și simplu într-o zi. Nu se va „termina”. Sechelele sunt prea serioase, arsurile au fost foarte adânci. Cât trăiți, va trebui să fiți îngrijită, să faceți proceduri de întreținere, masaj, kinetoterapie, operații. An de an, la arși, mai apare ceva. Povestea nu se încheie, din păcate, atunci când nu mai aveți răni deschise. Într-un fel, abia începe…În Germania, arsura este considerată o boală cronică. Așa și este. Nu e doar o trauma temporară. Ca orice boală cronică, se gestionează întreaga viața cu ajutor medical de specialitate, atât din zona chirurgicală, cât și din cea de reabilitare.

Plec capul în pământ. Pricep magnitudinea lucrurilor din cuvintele simple și sincere ale domnului doctor. În arsură, nu există vindecare. Oricât m-aș grăbi, nu am să pot să mă recuperez până când expiră ajutorul acordat de Minister. Mă gândesc cu groază la clipa în care voi rămâne din nou singură, la cheremul capriciilor și ale neputințelor arogante ale profesorilor-stăpâni ai sistemului sanitar românesc. Așa cum ne-au abandonat atunci, o vor face și acum. Vor aștepta să ne treacă ulcerațiile și bridele „de la sine”. „Și dacă te dai cu rahat, tot te vindeci”. Nu le va păsa niciodată cu adevărat de noi. Vom fi mereu pacienții-problemă care le-au stricat socotelile și de aceea, pentru ei, nu reprezentăm altceva decât un risc.

Îmi bag mâinile în buzunar ca să ascund că tremur. Număr în gând lunile pe care le mai am la dispoziție pentru a îndrepta mutilările lui „avem tot ce ne trebuie”. Apoi socotesc operațiile. Indiferent cum calculez, matematica îmi este potrivinică. E imposibil să finalizez totul într-un timp atât de scurt. Discut cu doctorul Z. ca să concepem o schemă a viitoarelor intervenții. Nu sunt nicidecum suficiente, dar, momentan, doar acestea sunt realizabile, fără să îmi periclitez sănătatea. La final, îi mulțumesc și îmi strânge mâna, empatic.

-Îmi pare rău că nu pot să fac mai mult…

Medicul acesta ne-a primit aici cu toate problemele noastre, cu infecțiile, cu exigențele ridicole ale Ministerului în ceea ce privește hățișul de acte cerute clinicii și cu întârzieri de plată. Nu ne-a umilit niciodată. Nu a făcut presiuni. După ce România ne-a aruncat la gunoi, el ne-a acceptat din toată inima și ne-a deschis porțile vindecării, într-un moment în care ne credeam condamnate la o viață de chin. A trecut peste atribuțiile lui doar ca să ne ajute. Din compasiune. Pentru că este un om bun. Și tot el spune că îi pare rău că nu a putut să facă mai mult!

Nu este datoria lui. Este a celor din cauza cărora am ajuns să avem nevoie de serviciile unor specialiști din străinătate, a celor care ne-au părăsit la ieșirea din spitalele nevindecării, a celor care au spus că „au tot ce le trebuie” și „fac tot ce e omenește posibil”, a celor care nu ne-au transferat, a celor care și-au bătut joc de rănile noastre, murdărindu-le cu microbi „inexistenți” și a celor care ne-au ars visurile într-o noapte de octombrie, care nu avea de ce să se sfârșească în flăcări. A eternilor corupți și a sistemelor disfuncționale pe care le-au creat ca să-și poată continua furturile și ilegalitățile.

Needling chirurgical

Îmi vin în mine, rând pe rând, „episoadele” părăsirii mele. Tratamentul execrabil din faza acută, cu băile pe viu și tăinuirea infecțiilor în acele sălașuri ale morții. Externarea cu răni deschise, imposibil de tratat acasă. Încheierea timpurie a recuperării la Elias. Spectacolul ieftin pus în scenă de profesorul Pavel, care m-a chemat la consultație doar ca să mă țină în picioare 10 minute și să mă trimită, superior, înapoi la Spitalul de Arși, la „ăia care m-au stricat”. „E multă politică”. Amânările chirurgilor de la SCUPRA, care știau că m-am reinfectat, dar îmi spuneau că nu am nimic. „Și dacă te dai cu rahat, tot te vindeci”.

Da, la asta trebuie să mă întorc când legea expiră. La călăii care s-au jucat de-a un Dumnezeu rău și meschin cu mine, distrugându-mă. Și dacă m-au lăsat de atâtea ori de izbeliște, se vor lepăda de mine și acum. Când mă gândesc că nu am vrut să plec din țară. Că am tot dat șanse unor fiare care m-au ciopârțit și apoi s-au spălat pe mâini de soarta mea. Nu mi-am căutat ajutorul în altă parte de plăcere, ci pentru că ei m-au respins. Nu ne vor și nu ne vor vrea vreodată deoarece sunt conștienți că ne-au rănit prea grav ca să știe cum să ne repare. Soluția pentru noi este să mergem înainte cu tratamentul în străinătate. Dar cine să ne sprijine?

Nu se va termina niciodată tragedia. Nu cât timp trupurile noastre se destramă lent sub scoarțele sinistre care maimuțăresc pielea. Nu doar arsura în sine, ci Colectiv este o boală cronică de care suferă România și pe care nu vrea să și-o asume, condamnându-ne la umilința ultimă de a cerși ajutor de la oamenii care ne-au schilodit și ne-au ucis prietenii.

-Am mai văzut sechele ca ale voastre doar la pacienți care fuseseră răniți în conflicte armate. Imediat după arsură, au fost tratați în spitale de campanie cu improvizații, cu băi făcute în mare. De aceea, s-au ales cu niște cicatrici foarte bolnave.

Până la urmă, și noi tot dintr-un război am scăpat. Unul de 30 ani pe care corupția îl luptă împotriva vieților noastre. Unul al cărui teatre sunt spitalele românești, devenite pepiniere ale morții.

După a 26-a reconstrucție

După a 30-a reconstrucție

Nu știu ce am să fac. Nu pot să gândesc limpede acum. Ies din cabinet cu planul viitoarelor intervenții în gând. Sunt zeci de operații, desfășurate pe parcursul mai multor ani. Un maraton chirurgical necesar pentru a evita agravarea prognosticului. Apoi, mai sunt procedurile anuale de întreținere. „Trebuie să vă țineți de terapie toată viața”. Cum să fac asta, când numărătoarea inversă până la revocarea ordonanței care ne susține a început deja?

În seara de dinaintea plecării, stau pe balconașul salonului înfășurată într-o pătură și privesc cerul limpede de sfârșit de vară. Este răcoare și liniște. Nu se aude decât susurul fântânii din parc și cântecul greierilor care se ascund printre flori. Mă ustură umărul stâng și mi-l masez cu grijă, ca să alin senzația. Arătătorul odinioară șui contribuie cât poate. Nu mai este îndoit în palmă. A rămas blocat într-o poziție dreaptă și, fără articulația medială, este semnificativ mai scurt. Îl privesc cu duioșie și îi dau un pupic, amuzându-mă de ridicolul gestului. Așa caraghios cum este, e al meu și a trecut prin multe. Ca întregul meu trup, de altfel.

Înainte și după reconstrucții

Înainte și după reconstrucții

Nu vreau să plec, dar nu am încotro. Mă uit peste actele de externare și văd datele următoarelor internări programate. În două luni, voi reveni aici și o voi lua de la capăt cu noi proceduri, până cine știe când, până voi putea să mai fac asta. Mi-este foarte teamă de viitor. Mi-este frică să nu rămân din nou a nimănui. Când mi se vor îmbolnăvi cicatricile, am să ajung la Arși sau cine știe pe unde. Mă vor înjosi și mă vor mutila. Am să mor. Mă trece un fior de greață și ia foc tavanul în colțul sălii băițelor. Iarăși mă jupoaie cineva de vie într-o cadă mizerabilă, plină cu bucăți din corpul meu muribund. Plâng strângând la piept hârtia cu operațiile, consolându-mă că măcar pentru o vreme sunt bine și nu sunt nevoită să mă întorc la ei, în acele lăcașuri ale chinului.

Îmi împreunez mâinile, închid ochii și vorbesc cu Dumnezeu. Apoi, spre final, îi spun câteva cuvinte și tatălui meu. Ca de obicei, îl întreb ce mai face. Nu poate să îmi răspundă, dar îmi place să cred că, din când în când, mă aude și este fericit. Nu îl deranjez prea des pentru că nu vreau să îl tulbur. Mă gândesc că morții au viața lor iar când noi, vii, îi tot bâzâim, le facem rău pentru că nu îi lăsăm să se bucure de lumea de dincolo, care e cu siguranță mai blândă cu ei decât a fost aceasta. Povestesc și cu ei, cu cei 65 care nu mai sunt, sperând că nu îi îngreunez cu dorul meu și că nu știu nimic despre coșmarurile în care ardem din nou, cu toții. „Ce se va întâmpla cu mine, tata?” Oftez, cuprinsă de o tristețe sfâșietoare.

Bolta neagră, străpunsă de puncte strălucitoare, este mută. Cerul arată exact ca într-una din ultimele nopți de dinainte de moartea lui. Obișnuiam să stăm amândoi pe terasă ca să vânăm stele căzătoare. Se întâmpla rar să le „capturăm”, dar și când dădeam de una răzleață, sărbătoream zgomotos victoria, cu chicoteli felurite. Multă vreme, după ce el a plecat după ele, le-am căutat singură. Am mai văzut una o dată, într-un an, la mare. Apoi nu au mai apărut, dar poate și pentru că am încetat să le chem.

Observ frângerea scurtă, vertiginoasă de lumină și mă frec la ochi. A fost aievea, nu mi-am închipuit. S-a desprins de acolo de sus și dusă a fost. A durat o fracțiune de secundă, dar am deslușit-o limpede. Inima îmi bate tare în piept de emoție și, deși știu că un lucru atât de mic ca o stea căzătoare nu înseamnă mare lucru, în seara asta aleg să cred că este un semn. Undeva, dincolo de toate acestea, cineva veghează asupra mea. Mi-l amintesc pe tata surâzând, într-o fotografie din tinerețe. Apoi, îl văd pe îngerul păzitor pe care l-am confecționat în nopțile grele de la Arși, ca să mă ajute să supraviețuiesc până dimineață. Sunt doar plăsmuiri ale unui om aflat într-un moment de cumpănă, dar mă las pătrunsă de speranța pe care mi-o aduc în dar. Până la urmă, ceea ce ne imaginăm devine, într-un fel, real.

Mulțumesc, oricine ai fi. Și te rog, ajută-ne să nu rămânem fără sprijin…

Mai târziu, îmi pun căștile pe urechi fără să mă chinui. Izbutesc să dau „play” din prima încercare. Cândva, îmi cântam singură melodii, pradă febrei și fricii că „mâine” nu va mai sosi pentru mine. Nu mai descopăr alte stele căzătoare care să mă scoată din întuneric, așa că îmi rămâne muzica. În ciuda tuturor supliciilor prin care am trecut – și care mai urmează – ceva din mine continuă să creadă în frumusețea vieții. Nu mai sunt întreagă, dar peste golurile odinioară amețitoare cresc cicatrici înflorate, care spun, pe lângă poveștile despre durere și beznă, unele despre mântuire. Parcă se fac tot mai multe de la o vreme încoace, cu fiecare operație care reușește, cu fiecare om bun care alină în loc să rănească. Acolo, în miezul lor, sălășluiește sensul pe care îl voi da groazei. Pentru mine și pentru cei care nu mai pot să-l caute.

Citește capitolul V, „Viața (nu) merge înainte”

Textul și imaginile din această postare îmi aparțin în totalitate. Preluarea integrală sau parțială în presă, pe internet, pe blog sau video a materialului se va face doar menționând autorul și sursa, după cum urmează: Alexandra Furnea și linkul către această pagină: https://genunderground.ro/category/jurnalul-lui-66/

Orice monetizare a acestui text, orice comercializare, orice preluare fără acord, orice tipărire, în orice formă, orice uz neautorizat de mine personal vor fi sancționate prin lege.

Copyright exclusiv: Alexandra Furnea

Toate drepturile rezervate.


Comments


    • Oana
      November 4, 2020 at 9:07 am

      Si eu stau pe scaun, cu ceasca de cafea langa mine și citesc incet si fara graba tot…
      Si ma gandesc acum cat sunt de neispravita si nerecunoscatoare, cat sunt de răsfățată ca imi permit sa am gânduri de nemulțumire….
      Si imi pare nespus de rau pentru tot prin ceea ce treci tu, familia ta si prietenii tai….ma doare sufletul pentru toată suferința voastră, pentru nedreptatea care vi s-a făcut si care vi se face zi de zi…
      Eu am abandonat lupta cu România…am.plecat…
      Voi aveți de dus o lupta neîncetată…
      Tu esti puternica! Voi toti, cei care ne-ati ramas, din toti tinerii frumoși din Colectiv, sunteti cei mai puternici și curajoși…❤❤❤❤❤❤
      Cuvintele mele sunt de prisos…
      Sa nu abandonați niciodata!!!

  1. Daniela
    October 5, 2020 at 2:31 pm

    Scrie o carte, apoi alta, ai talent. Da-i in judecata, cere-le socoteala ca de la om la om, oameni de nimic. Scrie din nou, ineaca sistemul in cuvinte! Sa le fie rusine sa se recomande doctori la spitalul de arsi, la Elias sau profesor universitar si patron de clinica privata.
    Pleaca in Germania, trateaza-te, traieste frumos, scrie si publica in engleza, germana, franceza.
    Fii vorbitor in numele mortilor. Ingroapa-i in rusine! Le-a fost frica ca scapati si deveniti dovada vie a esecului lor ca sistem si ca oameni. Nu ii lasa sa scape.Nimic nu e intamplator.Vorbeste in numele celor care nu au avut puterea ta si au murit in spitalele nevindecarii.
    Dumnezeu sa te ajute, suflet frumos!

  2. Ioana Dan
    October 5, 2020 at 2:31 pm

    Trist, foarte trist …nu am cuvinte fata frumoasa.Orice as spune e prea putin, prea sarac.Nu inteleg cum un om, poate sa faca rau altuia voit.Ma revolta ca sunt si platiti regeste si juramantul lor nu face doi bani.Sanatate multa si scrie in continuare sa se stie cum se face actul medical in tara noastra.Cu drag!

  3. mugur
    October 5, 2020 at 2:55 pm

    Draga mea,
    Am 56 de ani, plang si citesc randurile scrise !
    Imi pare rau ca a trebuit sa treci prin toate chinurile acestea !
    Esti un exemplu pentru multi dintre noi. Am plecat din tara acum 2 ani, am vazut normalul din spitalele vestice, avand 2 interventii chirurgicale in Belgia, inima si menisc, nu exista comparatie cu ce se intampla in tara !
    Poate se va schimba ceva, candva……
    Sanatate multa si fericire, cat se poate !

  4. Diana
    October 5, 2020 at 6:07 pm

    Doamnee, trebuie sa publici Jurnalul! In afara de faptul ca lumea ar afla care este realitatea din Romania (sper sa fie tradus ca sa ajunga in cat mai multe tari), cu banii din vanzari, ti-ai putea plati viitoarele tratamente. Lumea trebuie sa stie! Este inadmisibil!
    Azi, eram la serviciu, cand am inceput sa citesc ultima parte.
    Lucrez in spital in Jersey – Channel Islands. Ma uitam… vedeam cu ochii mintii spitalele din Romania si comparam cu ceea ce vedeam in jurul meu. Curatenie luna, oameni (chirurgi, anestezisti, asistente, ingrijitori suntem cu totii colegi, stam la aceeasi masa, mancam impreuna, muncim impreuna si ne spunem pe numele mic. “Gradele” sunt lasate la usa, insa exista acel respect izvorat din bunul simt al fiecaruia si al respectului pe care stii ca trebuie sa il acorzi fiecarei persoane, indiferent de pozitie sau statut, pentru ca esti in primul rand om, iar ei sunt colegii tai). Echipamente, protocoale care se respecta cu strictete, nu exista “lasa ca merge si asa”!
    Ingrijirea pacientului, ca si in Germania, presupune o echipa formata din multi specialisti. Daca pacientul nu are pe nimeni care sa il ajute, cand ajunge acasa, dupa externare, sunt implicate Serviciile Sociale, care trebuie sa gaseasca solutii pentru ca respectivul/a sa aiba o calitate a vietii cel putin la nivelul celei pe care a avut-o inainte de a fi internat.
    Nu cred ca Romania va ajunge vreodata la un astfel de nivel. Trebuie gasiti OAMENII intai, care in cea mai mare parte au plecat, au emigrat, sufocati de “dinozauri”. Cei ramasi nu au cum sa rastoarne o astfel de caracatita.
    Mi-as dori sa mai citesc articole scrise de tine. Ai atat de multe lucruri frumoase de spus. Desi ai descris lucruri prin care nicio persoana din lumea asta nu ar trebui sa treaca, darul pe care il ai de a pune cuvintele impreuna, te face sa iti doresti sa citesti si mai mult…si mai mult.

  5. Irina
    October 5, 2020 at 7:04 pm

    Te rog sa nu te oprești niciodată din scris. Atâta timp cat sunt persoane care așteaptă cu sufletul la gura sa te citească e evident că ești un talent deosebit. Nu lăsa nimic să te oprească din scris. Lectura de astăzi a fost cu mai multe bucurii deși la fel de multa furie ca de obicei.. Romania noastă… Sistemul român.. îngrozitor. Sper sa poți să ți porți de grija intr un fel sau altul toată viața pentru că asta am concluzionat după lectura de azi. Mi e groaza de faptul că depinzi de sistemul medical românesc.. teroare pur și simplu. Dar sper să ți fie bine. Te îmbrățișez.

  6. Mihaela Barta
    October 5, 2020 at 8:36 pm

    Ttebuie sa dai in judecata spitalul care doar ca nu te a omorat, in rest… si Statul Roman, ca proprietar si raspunzator. Sa ceri daune sub forma de renta viagera macar 1000 de euro pe luna, tratam si consultatii gratuite si nelimitate in timp si acces la tratament in strainatate pentru tot restul vietii. Si la fel toti supravietuitorii de la Colectiv.

    • Alexandra
      October 13, 2020 at 11:58 am

      Mulțumesc tare mult pentru sprijin. În acest moment, m-aș mulțumi să aprobe legea care modifică pe termen nelimitat ordonanța care ne conferă sprijin. Am postat aici o scrisoare deschisă în care încercăm să le explicăm, câțiva dintre noi, că avem nevoie în continuare de sprijin: https://www.facebook.com/ale.furnea/posts/10224047194117373

      Nu știu daca îl vom obține, dar încercăm…Ne rămâne doar speranța că acum nu ne vor mai abandona și îi vor lăsa pe alții să ne îngrijească rănile.

  7. Nico
    October 5, 2020 at 10:18 pm

    Ca de obicei te citesc cu lacrimi în ochi. In urmă cu 20 de ani am avut si eu o arsură severă…am fost la UPU și nu aveau nici măcar un paracetamol. Le ziceam că-mi cedează inima de durere, de-abia au făcut rost de un analgezic. Apoi mi-au prescris Oximed și un unguent și m-au trimis acasa. Ulterior rana s-a infectat, am ajus la un dispensar de la locul meu de muncă și o doctoriță sufletistă de acolo mi-a recomandat să fac rost de o alifie pregătită de o bătrânică din acel oraș (cu untura de porc, gălbenele si mai multe produse apicole). Mergeam la 2 zile cu acea alifie și dr îmi făcea incizii pe viu…pt că nu pătrundea în piele, ea numea pielea mea ¨piele de elefant”. Cremele de la farmacie nu aveau niciun efect, acea cremă rudimentară, dar naturală m-a salvat. Bineînțeles că am sechele de atunci.

    Mai târziu m-am stabilit cu familia în Norvegia, iar când eram în vacanță în România în 2014 am fost victima unui accident rutier grav. Am stat aproape o lună la terapie intensivă în Constanța. Am fost la limita, dar am depășit-o. În spital am suferit multe umilințe, dar cea mai crudă a fost a unui rezident. Înainte de cea mai grea intervenție chirurgicală (au fost mai multe) a venit dr. principal cu o echipă să pună la cale planul de bătaie pt a 2-a zi. Și toți se îngrămădeau să mă vadă, să mă fotografieze, iar la un moment dat dr principal i-a zis unui rezident să lase telefonul cu care fotografia și să-mi țină și el de picior (care era praf și era ținut de mai mulți cu mare grijă să nu alunece ¨salata de oase¨, chiar daca era prins în fixator). Rezidentul i-a zis că piciorul arată rău și se teme pt operația de a doua zi. Atâta mi-a trebuit…toate speranțele și rugăciunile mele s-au năruit și m-am consumat atât de mult încât în scurt timp am intrat în stop respirator. Am scăpat de amputare, mulțumesc lui Dumnezeu. Apoi în Norvegia am suferit mai multe intervenții chirurgicale, dar nu se compară felul cum sunt tratată aici cu felul in care am fost tratată acolo.

    Multă sănătate și putere în continuare, Alex!
    p.s. te rog să mă ierți că m-am deschis aici, nu vreau să te încarc cu ale mele, dar lumea trebuie să știe să se minte mult în sistemul medical din România.

    • Alexandra
      October 13, 2020 at 11:55 am

      Bună Nico și îți mulțumesc că mi-ai împătășit povestea ta. Sper că acum ești bine și că ai rămas în Norvegia. Momentan, aici la noi nu prea e o viață bună pentru un tânăr care nu vrea să se strice la suflet. Sper că piciorul tău este bine și că poți să te bucuri de o societate normală, sănătoasă, care își respectă cetățenii. Te îmbrățișez tare de tot și sper să ai parte doar de oameni care NU sunt ca acel rezident fără minte și fără suflet. Meriți tot ce e mai bun. Dumnezeu te iubește!

  8. Adrian
    October 5, 2020 at 11:01 pm

    Draga Om frumos, e trista si infioratoare lectura trairilor tale, insa atat de revelatoare a realitatii unui sistem putred si corupt intr-o tara care parca mereu atinge fundul si nu reuseste sa faca un salt calitativ semnificativ, ci coboara ineluctabil in abis… Iar acest sistem suntem noi toti, cei virusati colectiv (fara niciun joc de cuvinte), cei care l-am acceptat, ori tolerat ori ignorat, cei care ne-am lasat infranti de dictatul mediocritatii majoritare si ne-am plecat capetele precum trestiile din proverbul acela nefericit intrat in cultura populara. Sau care nu am avut forta sa luptam, sau nu am stiut cum sa o facem, sau poate ca nu sosise inca momentul potrivit pentru o adevarata revolutie romana, prima cu adevarat romaneasca din istorie .
    Ma numar si eu printre acestia, am abandonat Romania acum zeci de ani, “acasa” al meu e departe, uneori imi spun ca sunt slab si las si ca trebuia sa raman, adevarul e ca dupa ce vezi ca in afara normalitatea face parte din cotidian, iti trebuie multa forta, mult curaj si un dram de nebunie sa te intorci in speranta ca poti schimba ceva, pentru a lasa o Romanie frumoasa copiilor tai.
    Gratie blogului tau am inteles ca in Romania exista acum o generatie care rezista, o generatie a schimbarii si a sperantei, care e mai putin cangrenata decat generatia mea (cea a decreteilor) si a celor de dinainte, care nu mai accepta atat de usor marlania, minciuna, teribilismul si amatorismul vechilor si noilor dinozauri din administratie, din spitale, de la politicieni si pana la vanzatoarea scarbita de viata de la mall ori chelnerul trist de la restaurant. Gratie temeritatii tale si a celor ca tine, voi avea si eu acum forta morala sa ridic capul si sa le spun “NU”.
    Mult curaj in continuare, scrie cat de mult poti scrie, zambeste cat de multi poti zambi, da-ti voie sa plangi daca iti vine sa plangi… Pot doar sa iti promit ca voi tine viu in inima mea ecoul cuvintelor tale si ca daca pot face ceva cat de mic pentru schimbarea Romaniei, chiar si un vot de la distanta, o voi face atat pentru cei ca tine cat si pentru cei multi si ignoranti ori prea molipsiti de vechea mentalitate.
    Multumesc, drag Om frumos!

    • Alexandra
      October 13, 2020 at 11:51 am

      Cu cuvinte frumoase ați așternut aici. Vă mulțumesc că ați ales să mi le împărtășiți și mă bucur că v-ați găsit locul acolo unde normalitatea este o realitate zilnică, nu doar un episod improbabil dintr-un serial horror. Vă îmbrățișez cu speranță într-o Românie, într-o lume, mai bune.

  9. Cornelia
    October 8, 2020 at 8:37 am

    Nu exista cuvinte de alinare….insa esti incredibil de curajoasa si norocoasa ! Citiind cele scrise de tine despre sistemul medical, pot doar sa l rog pe bunul Dumnezeu sa ne fereasca si sa ne pazeasca de astfel de incidente. Multa sanatate, si spor la scris!

  10. Oana
    October 9, 2020 at 8:05 pm

    Doamne cum scrii! Aduci omul cu tine in ce povestesti si este gore ,desi povestesti delicat si pur si simplu nu te poti opri din citit. Trebuie sa publici, deoarece trebuie ca oamenii sa afle ce s a intamplat de fapt. Imi amintesc in urma cu 5 ani ca noua, publicului, situatia ne a fost prezentata compleeet diferit.
    Steluta cazatoare, valurile marii, ingerul pazitor…. imi place ca ai avut puterea sa gasesti mereu un pic de speranta in tine. Pari a fi un om bun si sensibil care a trecut prin iad si cu toate astea nu a devenit rau. Cel putin, asa sper si asa iti doresc in continuare! There’s strength in a gentle heart.

  11. alina podariu
    October 10, 2020 at 6:39 am

    Alexandra, scrii dumnezeieste! De aceea nu ai murit , pentru ca ai un scop in a schimba in bine lumea asta stramba . Nu te opri din scris, spune totul cu nume si prenume , lumea trebuie sa stie cine sunt acesti asa zisi doctori care in continuare injosesc aceasta profesie. Oamenii au inceput sa se trezeasca , au inceput sa vada si sa auda realitatea, iar prin cuvintele tale tu , care ai fost partasa la acest tratament inuman , arati adevarata dimensiune a iadului care inseamna sistemul sanitar din Romania. Cauta avocati specializati si da-i in judecata pe toti cei care si-au batut joc de corpurile si de sufletele voastre precum si pentru prelungirea sustinerii financiare necesara recuperarii permanente. Cere ajutor pentru partea financiara, sunt convinsa ca multi doresc sa doneze pentru ca adevaratii vinovati sa plateasca deoarece numai asa vor realiza balaurii ca nu sunt stapanii nimanui si ca politica nu poate fi mai presus decat fiinta umana . Nimic nu s-a schimbat in cei 5 ani de la infernul colectiv, in afara de numele celor care se perinda pe la putere , nimic nu s-a invatat din tragedie pentru ca nimeni nu recunoaste ca s-a gresit , dar din fericire vremea adevarului a sosit, in sfarsit! Si menirea ta este sa il ajuti sa iasa la suprafata!

    • Alexandra
      October 13, 2020 at 11:46 am

      Mulțumesc din suflet pentru aprecieri! M-am gândit mult înainte să iau decizia de a nu pomeni numele reale ale oamenilor care mi-au făcut atâta rău. Nu cred că oprobriul public, în lipsa unui demers în instanță, ar face dreptate. Cât despre procese, sunt foarte obosită sufletește. Nu mai am vlagă să trec din nou prin mârșăviile de acolo. La termenul de anul trecut în care am vorbit în fața instanței în calitate de parte vătămată, avocații inculpaților ne-au pus niște întrebări nerușinate și, supărați că nu au obținut ceea ce voiau, au îndrâznit să îl invoce pe Dumnezeu. I-au spus unei mame singure, care își pierduse unicul fiu, erou în noaptea aceea deoarece a ajutat răniții să iasă din container, că, și aici citez: „Are Dumnezeu grijă de toată lumea, e sus și vede că clienții noștri sunt nedreptățiți”. Am sărit din scaun și am făcut-o nerușinată pe doamna avocată, care mi-a râs efectiv în nas și m-a întrebat de ce mă agit, sunt „doar parte vătămată”, nu am „îngropat pe nimeni”. Acesta este nivelul, doamna Podariu. Aceștia sunt oamenii care apără criminalii. Cu aceștia aș fi nevoită să mă bat. Și vă zic sincer că, acum, cu două săptămâni înainte de comemorare, nu știu dacă am puterea interioară să o fac fără să clachez…

  12. Cari
    October 17, 2020 at 8:57 pm

    Am citit totul cu lacrimi in ochi si trebuie sa iti marturisesc ca m-au trecut valuri de fiori. Esti un munte de forta interioara si de talent! Iti doresc multa multa sanatate si putere sa continui sa scrii cu la fel de mult suflet. Ma incearca un sentiment de furie si mi-e scarba efectiv de josnicia unor oameni in mainile carora se presupune ca ne punem vietile pentru a fi salvate si protejate. Sunt niste lacomi si niste lasi lasi care s-au lasat sa cada la un nivel sub-uman pentru a nu cadea in disgratie in ochii sistemului. Dar recunosc ca in acelasi timp, oamenii-exceptie asa cum i-ai numit tu, stralucesc mai puternic in intunericul josniciei celorlalti. Sper din tot sufletul ca intr-o buna zi sa se faca dreptate pentru voi, sa vedeti o schimbare in bine, de dragul generatiilor viitoare. All the best to you!

  13. Daniela
    October 18, 2020 at 7:52 pm

    Deja i-ai invins, dar tot merita sa le mai dai o lovitura . Publica ! Publica ca sa vada ca sufletul ti-a ramas frumos, ca oamenii frumosi nu vor pieri niciodata . Oamenii frumosi traiesc unii prin altii si pentru altii .

  14. Sebastian
    November 5, 2020 at 8:20 am

    M-am ars la deget odată, apă fierbinte, nimic grav. L-am ținut în apă rece jumate de zi + aloe vera. Îmi amintesc că era o durere persistentă, o senzație peste care vrei să treci dar care rămâne cu tine. Citind jurnalul, nu cred că aș putea rezista la asemenea chinuri. Totuși, tu ai fost forțată să le înduri, o durere care nu e doar fizică, care nu e doar pentru o zi, care lasă semne pe trup, minte și suflet, alături de incompetența și lipsa de empatie a compatrioților. Și încă mai ai puterea să continui, prin toată suferința lupți în continuare. Mulți dintre noi ne prăbușim și nu am îndurat a zecea parte din povara ta. Viața e dificilă pentru fiecare în parte, dar povestea ta ne inspiră. Succesul tău în lupta asta teribilă ne îndeamnă pe fiecare să luptăm. Cred că ai multe de oferit, iar cu siguranță avem o Românie mai bună și mai frumoasă cu tine. Continuă să scrii, cuvintele au o mare putere.
    Cu drag, un om care s-a ars odată la deget

Leave a Reply to Oana // Cancel Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Play Cover Track Title
Track Authors